Între
Aduni frumuseţi, mizerii, cântece, zgomote, priviri binevoitoare, indiferenţă la halbă, aer curat de pădure, praf, cuvinte care te renasc, cuvinte care te dărâmă, dor, dor, dor. Până se umple totul. Se filtrează. Rămâne dorul de veşnicie, de Frumuseţea care nu mai e amestecată cu nimic altceva, de Frumuseţea pură şi eternă.
Te doare amestecul din lume, te doare atât de tare, până înţelegi că aici e Valea Plângerii şi că eşti un alt Făt-Frumos care caută tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Atuul tău e simplu: drumul a fost făcut de Altcineva, doar să-l afli şi să-l urmezi îți rămâne.
Ce te răscoleşte atât de tare? Toamna? Cântecul? Imaginea? Frânturile de gând bun? Toate la un loc?
Unde are loc explozia? În inima ta. Se ard urâţeniile lumii şi rămâne presimţirea Adevărului. Ai vrea să plângi mai mult decât mările şi oceanele şi constaţi că nu poţi nici măcar să auzi plânsul Sfinţilor.
Un hohot de tăcere e singuru-ţi plâns şi te laşi parcat în cotidianul trepidant, în „pătrăţica" ta recunoscută social. Anarhia gândului tău nu supără pe nimeni, atâta timp cât în vestiarul interior ai multe costume şi zâmbete amabile pe care să le afişezi, detaşat.
„Ridica-voi ochii mei la ceruri,
De unde va veni ajutorul meu.
Ajutorul meu de la Dumnezeu,
Cel ce a făcut cerul şi pământul."
Doamne, fără Tine cum am răbda în Valea Plângerii? Noi am vrut să cunoaştem, de la început, binele şi răul. Acum... vedem cum este. Mai rău e că, nu ştiu de ce, nu mai avem timp pentru Frumuseţe. Obişnuinţa cu pierderea de timp? Dăm click pe propriile noastre zile care se scurg fără noi, într-un iureş.
Mamă, învaţă-mă de mic să merg pe drumul cel bun, ca să nu mă rătăcesc în dureri neştiute! Învaţă-mă să iert, să iert mizeria lumii, mizeria mea, nu mă lăsa fără iubire - nu-mi da drumul din cuib, fără învăţătura iubirii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu