Nicolae Steinhardt- predica la Duminica XI-a dupa Rusalii
Vrem sa fim iertati, dar nu suntem dispusi sa iertam si noi.Vrem sa ni se acorde atentie si sa ne fie luate in seama toate drepturile, dorintele de nu si capriciile, luam insa foarte grabit si, imprastiat aminte la nevoile, doleantele si solicitarile celorlalti.
Dar ceilalti?Ei ne apar undeva, departe ca un soi de fantome pierdute in ceata.
Ni se pare, de fapt, ca toti cei din jurul nostru au obligatii fata de noi, iar noi fata de nimeni, niciodata.Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun si indreptatit, numai noi avem intotdeauna dreptate.
Nici cu gandul nu gandim ca s-ar putea intampla sa fi gresit, sa fi napustit sau insultat pe careva;parca, temeinic incrustata in tesuturile adanci ale sinei, o balanta cu talerul dreptatii neclintit indreptat in favoarea noastra, ca si acul busolei mereu orientat catre miazanoapte.
Echivalentul unui pacemaker menit nu a reglementa bataile inimii ci a ne intari in convingerea ca tot ce facem este bun si infailibil.
Mai mult:pe toti cei care nu sunt aidoma noua ori nu fac toate cele intocmai ca noi ii socotim, fara sovaiala si din toata inima, nebuni.Adeverindu-se astfel vorba Sfantului Antonie cel Mare:va veni vremea cand oamenii vor innebuni;fiecare va crede ca toti ceilalti sunt nebuni.
Vremea aceea a si venit sau mai bine zis a fost dintru inceput, omul purtand in firea sa convingerea ca numai in el coexista armonia, buna cuviinta, intelepciunea, ratiunea, dreptatea si ca el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor si gandirilor normale.Fiecare "eu" se considera etalonul impecabil al purtarilor fara gres:de la cele mai importante pana la cele mai marunte.Nu mananca, nu bea, nu se spala, nu umbla, nu cugeta, nu crede, nu se exprima intocmai ca mine?E nebun, ce mai incoace si incolo;e nebun furios si vrednic de gheena.Fiecare "eu" se crede a fi centrul lumii.Cel mai greu ne este a savarsi povata lui Hristos, a da viata imboldului capital:nu putem iesi din noi adica, nu suntem in stare a iesi din noi si a ne privi din afara.Si totusi cerinta aceasta e de neinlaturat si de neocolit:trebuie sa fim capabili a ne privi pe noi insine din afara, a ne aprecia si judeca pe noi insine asa cum - neintrerupt, necrutator, netulburati - ii urmarim si il judecam pe cei din jurul nostru.
Astrofizica a trecut de-a lungul mileniilor prin felurite faze:s-au succedat pe rand geocentrismul, heliocentrismul pana ce, acum, incepem a intelege ca pamantul nu-i decat o planeta de marime mijlocie intr-un sistem solar periferic al unei oarecare galaxii, una printre numeroasele care alcatuiesc milioanele(pare-se) de roiuri apartinand portiunii de cosmos ce ne este deocamdata dat a cunoaste.
Firea omeneasca e predispusa a fi mai marginita chiar decat heliocentrismul sau geocentrismul.Ne este congenital egocentrismul, a carui talmacire in limbaj vernacular ne-o da expresia vulgara dar si exacta:a te crede buricul pamantului.Cosecintele conceptiei acesteia sunt simple si logice:eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligatie fata de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimanui.Scurt spus:eu am numai drepturi, iar ceilalti au fata de mine numai datorii.Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine statator al trufiei desantate e ritmat pe un singur si foarte scurt refren:eu, eu, eu...
Sfatul staruitor al Mantuitorului e cu totul diferit:a iesi din sine inseamna a ne putea privi cu ochi straini, din afara, obiectiv, la rece;inseamna capacitatea de a ne putea vedea si considera (fizic si axiologic) ca pe unul dintre cei foarte multi care ne inconjoara.Nu ne putem socoti "iesiti din noi" decat in momentul cand fiecare "eu" isi va fi dat seama ca nu-i decat o biata oarecare vietate (asemanatoare celor vreo cinci miliarde de altele care si ele roiesc pe aceasta modesta planeta) si va fi renuntat cu desavarsire a se socoti singur Stapanitor si Domn al ei.
De ne e specifica si ne uneste nediscriminatoriu o insusire, apoi este chiar aceasta atat de vivace tendinta a centrarii lumii si universului asupra-ne.Germanii o numesc cu un termen foarte potrivit:Ichhaftigkeit (autoindividualizare), deosebind in fiecare dintre noi neastamparata vrere de a ne lua drept un Cezar, de a juca in tot locul si in orice imprejurare rolul de vedeta.Cezarism, vedetism.
Daca insa izbutim sa ne asezam (si percepem) in adevarata noastra situatie de infima unitate a unui imens ansamblu de semeni, operam o schimbare de perspectiva de insemnatate majora:dam realitate si celorlalti incetam de a-i inregistra ca pe o masa amorfa de fantasme pierdute in ceata, aburi si clarobscur.
Si ei o suma de individualitati, de persoane (cum, pe buna si sfanta dreptate, nu inceteaza filosofia personalista a ne denumi), inzestrati si ei ca si noi cu insusiri proprii, cu suflet si libertate, cu drepturi, cerinte, sperante, aspiratii, pretentii, aidoma noua si care ne privesc pe noi, din afara si necrutator, inchipuindu-si, intocmai ca noi, ca au numai drepturi si deloc datorii, asteptandu-se din partea noastra la o totala conformare cu optica lor, cu mentalitatea si coordonatele lor psihice si simtitoare.
Pericopa evanghelica de la Matei 18, 23-35 chiar asa ne invata:a nu crede ca numai noi suntem vrednici de iertare, ca numai noi avem drepturi, iar ceilalti numai datorii, vesnicii datornici ai nostri cum se afla, tintuiti in aceasta stare mai abitir decat serbul de pamantul pe care de-a pururi va fi silit sa lucreze.
Ceata trebuie risipita, e de datoria noastra morala si crestineasca sa ne obisnuim a ne privi, judeca si cunoaste fara indulgenta si partinire, recunoscand si celorlalti statutul de fiinte slobode si egale in drepturi cu noi.Ceilalti (cum ii place lui J.P.Sartre a spune) nu sunt niste vagi concentrari ectoplasmice, niste fantome, niste numere ale lui Avogardo, ascultand doar legile statisticii si numerelor mari:sunt la fel de reali ca si noi, si le suntem datori nu mai putin decat ne sunt ei noua.Greu ne vine a cugeta si proceda astfel, dar nimic temeinic, curat si cinstit nu putem realiza cata vreme nu ne convingem ca nu numai eu sunt, ci si ei sunt, ca toti deopotriva ne bucuram de drepturi si suntem grevati de indatoriri.
In mult citita carte a doctorului Moody, Viata dupa viata, sufletul omului in stare de moarte clinica e infatisat ca iesind din trup si uitandu-se afara, de la oarecare inaltime, la trupul intins pe un pat ori pe o brancarda in sala de reanimare a spitalului.Iata pilda pe care - fara a mai astepta moartea clinica - ar fi cum nu se poate mai bine sa o urmam, iata actiunea profund crestina de care se cade sa ne aratam capabili.
In viata fiind, sa facem si noi ca pacientii doctorului Moody:sa iesim din noi si sa ne privim cu atentie, neamagire si asprime, intocmai ca pe un altul, la fel de strasnic, de nepartinitor si de nemilostivnic.NE VOM INFIORA!Vor inceta visul dulce si inselator al autocompatimirii si multumirii de sine, demonicele impulsuri ale vointei de putere, neitzscheenele, adlerienele si lorentzienele noastre instincte de suprematie, imperialism si agresiune.Se vor ridica de pe ochii nostri valurile egocentrismului care ne impiedica sa acordam realitate deplina si regim de egalitate celor care sunt dintr-aceeasi plamada cu noi.Ne vom aduce aminte de inteleapta enuntare indiana tat tvam asi: si tu esti aceasta, ceilalti nu-s dintr-o alta specie, sunt in cel mai strict, mai biologic, mai stiintific inteles al termenilor fratii tai, congenerii tai...
Cercetandu-ne, ispitindu-ne din afara, cu ochi nemitarnici (pe cat se poate, desigur, dar in orice caz nu cu ingaduinta ori culpabila complezenta), vom fi, fiecare dintre noi, propriul nostru Judecator de Apoi, pregatindu-se astfel in modul cel mai nimerit pentru adevarata si obsteasca Judecata din urma.
Numai cantarindu-ne nepartinitor si necrutator, efectuand zilnic ori la intervale regulate o Judecata de Apoi personala, particulara, ne vom putea indrepta si imbunatati si ne vom infatisa Judecatorului celui drept cu oarecare sorti buni, cu sorti de a fi iertati si miluiti.Cata vreme insa ne vom socoti centrul cercului ce ne inconjoara egalitar pe toti si nu vom intelege ca acel cerc pascalian isi are centrul in fiecare fiinta salasluitoare intr-nsul, riscam sa auzim si noi:dati-l pe mana chinuitorilor pana ce-si va plati toata datoria.("Pana" semnificand vesnicia)
Daca ne inchidem si ne ferecam in noi si ne acordam numai noua drepturi si ne scutim de orice datorii suntem pierduti si vrednici de pedeapsa menita egocentrismului:singuratatea absoluta.
Caci in zadar si-n pustiu vom rosti si striga:Eu, eu, eu, ...Chemarea aceasta disperata, nimeni nu o va auzi si nimeni, asadar, nu-i va raspunde.
Intru totul degeaba cere mila si ajutor insinguratul de buna voie, nemilosul imprumutator, strasnicul stiutor numai de lege si neindurare cand iese in cale datornicul sau.
Va pati ca Shylock, negutatorul din Venetia, eroul lui Shakespeare, creditorul care se amagise cu incredere oarba in lege pana aceasta se intoarce impotriva-i, invatandu-l ca tot omul are nevoie de intelegere si indurare.(Din partea lui Dumnezeu si din partea oamenilor).Va primi replica de care se invrednicesc, dupa ce si-au ucis, spre a-l jefui, fiul si fratele (pe care nu-l recunosc dupa o despartire de mai bine de treizeci de ani), mama si fiica in Neintelegerea lui Albert Camus, din partea batranului cu barba alba de pe palierul etajului celui mai de sus al hanului lor(batranul care de fapt simbolizeaza divinitatea):
Nu! un nu la fel de inghetat, distant definitiv si indarjit ca si flacarile reci ale iadului.
Pilda celui care datora zece mii de talanti sa o primim ca pe o minunata povata si ca pe o stringenta lectie practica de purtare existentiala.
Odata mai mult, prin textul de la Matei 18, 23-35 se adevereste ca Hristos ne-a propovaduit nu atat o noua religie cat un nou mod de a trai, a way of life zic anglo-saxonii, convinsi ca de o mai utila si mai pragmatica invatatura decat a lui Hristos nu dam pe acest pamant.
Sa iesim din noi, sa ne privim nepartinitor si necrutator din afara, sa risipim ceata din jur, sa ne privim nediscriminatoriu, sa parasim lumea fantomatica a egocentrismului spre a intra in realitate si in atat de elogiatul realism.
Nu-i nevoie sa invatam realismul.El sta la baza propovaduirii lui HRISTOS.
CRESTINATATEA, iata realismul!
Dar ceilalti?Ei ne apar undeva, departe ca un soi de fantome pierdute in ceata.
Ni se pare, de fapt, ca toti cei din jurul nostru au obligatii fata de noi, iar noi fata de nimeni, niciodata.Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun si indreptatit, numai noi avem intotdeauna dreptate.
Nici cu gandul nu gandim ca s-ar putea intampla sa fi gresit, sa fi napustit sau insultat pe careva;parca, temeinic incrustata in tesuturile adanci ale sinei, o balanta cu talerul dreptatii neclintit indreptat in favoarea noastra, ca si acul busolei mereu orientat catre miazanoapte.
Echivalentul unui pacemaker menit nu a reglementa bataile inimii ci a ne intari in convingerea ca tot ce facem este bun si infailibil.
Mai mult:pe toti cei care nu sunt aidoma noua ori nu fac toate cele intocmai ca noi ii socotim, fara sovaiala si din toata inima, nebuni.Adeverindu-se astfel vorba Sfantului Antonie cel Mare:va veni vremea cand oamenii vor innebuni;fiecare va crede ca toti ceilalti sunt nebuni.
Vremea aceea a si venit sau mai bine zis a fost dintru inceput, omul purtand in firea sa convingerea ca numai in el coexista armonia, buna cuviinta, intelepciunea, ratiunea, dreptatea si ca el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor si gandirilor normale.Fiecare "eu" se considera etalonul impecabil al purtarilor fara gres:de la cele mai importante pana la cele mai marunte.Nu mananca, nu bea, nu se spala, nu umbla, nu cugeta, nu crede, nu se exprima intocmai ca mine?E nebun, ce mai incoace si incolo;e nebun furios si vrednic de gheena.Fiecare "eu" se crede a fi centrul lumii.Cel mai greu ne este a savarsi povata lui Hristos, a da viata imboldului capital:nu putem iesi din noi adica, nu suntem in stare a iesi din noi si a ne privi din afara.Si totusi cerinta aceasta e de neinlaturat si de neocolit:trebuie sa fim capabili a ne privi pe noi insine din afara, a ne aprecia si judeca pe noi insine asa cum - neintrerupt, necrutator, netulburati - ii urmarim si il judecam pe cei din jurul nostru.
Astrofizica a trecut de-a lungul mileniilor prin felurite faze:s-au succedat pe rand geocentrismul, heliocentrismul pana ce, acum, incepem a intelege ca pamantul nu-i decat o planeta de marime mijlocie intr-un sistem solar periferic al unei oarecare galaxii, una printre numeroasele care alcatuiesc milioanele(pare-se) de roiuri apartinand portiunii de cosmos ce ne este deocamdata dat a cunoaste.
Firea omeneasca e predispusa a fi mai marginita chiar decat heliocentrismul sau geocentrismul.Ne este congenital egocentrismul, a carui talmacire in limbaj vernacular ne-o da expresia vulgara dar si exacta:a te crede buricul pamantului.Cosecintele conceptiei acesteia sunt simple si logice:eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligatie fata de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimanui.Scurt spus:eu am numai drepturi, iar ceilalti au fata de mine numai datorii.Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine statator al trufiei desantate e ritmat pe un singur si foarte scurt refren:eu, eu, eu...
Sfatul staruitor al Mantuitorului e cu totul diferit:a iesi din sine inseamna a ne putea privi cu ochi straini, din afara, obiectiv, la rece;inseamna capacitatea de a ne putea vedea si considera (fizic si axiologic) ca pe unul dintre cei foarte multi care ne inconjoara.Nu ne putem socoti "iesiti din noi" decat in momentul cand fiecare "eu" isi va fi dat seama ca nu-i decat o biata oarecare vietate (asemanatoare celor vreo cinci miliarde de altele care si ele roiesc pe aceasta modesta planeta) si va fi renuntat cu desavarsire a se socoti singur Stapanitor si Domn al ei.
De ne e specifica si ne uneste nediscriminatoriu o insusire, apoi este chiar aceasta atat de vivace tendinta a centrarii lumii si universului asupra-ne.Germanii o numesc cu un termen foarte potrivit:Ichhaftigkeit (autoindividualizare), deosebind in fiecare dintre noi neastamparata vrere de a ne lua drept un Cezar, de a juca in tot locul si in orice imprejurare rolul de vedeta.Cezarism, vedetism.
Daca insa izbutim sa ne asezam (si percepem) in adevarata noastra situatie de infima unitate a unui imens ansamblu de semeni, operam o schimbare de perspectiva de insemnatate majora:dam realitate si celorlalti incetam de a-i inregistra ca pe o masa amorfa de fantasme pierdute in ceata, aburi si clarobscur.
Si ei o suma de individualitati, de persoane (cum, pe buna si sfanta dreptate, nu inceteaza filosofia personalista a ne denumi), inzestrati si ei ca si noi cu insusiri proprii, cu suflet si libertate, cu drepturi, cerinte, sperante, aspiratii, pretentii, aidoma noua si care ne privesc pe noi, din afara si necrutator, inchipuindu-si, intocmai ca noi, ca au numai drepturi si deloc datorii, asteptandu-se din partea noastra la o totala conformare cu optica lor, cu mentalitatea si coordonatele lor psihice si simtitoare.
Pericopa evanghelica de la Matei 18, 23-35 chiar asa ne invata:a nu crede ca numai noi suntem vrednici de iertare, ca numai noi avem drepturi, iar ceilalti numai datorii, vesnicii datornici ai nostri cum se afla, tintuiti in aceasta stare mai abitir decat serbul de pamantul pe care de-a pururi va fi silit sa lucreze.
Ceata trebuie risipita, e de datoria noastra morala si crestineasca sa ne obisnuim a ne privi, judeca si cunoaste fara indulgenta si partinire, recunoscand si celorlalti statutul de fiinte slobode si egale in drepturi cu noi.Ceilalti (cum ii place lui J.P.Sartre a spune) nu sunt niste vagi concentrari ectoplasmice, niste fantome, niste numere ale lui Avogardo, ascultand doar legile statisticii si numerelor mari:sunt la fel de reali ca si noi, si le suntem datori nu mai putin decat ne sunt ei noua.Greu ne vine a cugeta si proceda astfel, dar nimic temeinic, curat si cinstit nu putem realiza cata vreme nu ne convingem ca nu numai eu sunt, ci si ei sunt, ca toti deopotriva ne bucuram de drepturi si suntem grevati de indatoriri.
In mult citita carte a doctorului Moody, Viata dupa viata, sufletul omului in stare de moarte clinica e infatisat ca iesind din trup si uitandu-se afara, de la oarecare inaltime, la trupul intins pe un pat ori pe o brancarda in sala de reanimare a spitalului.Iata pilda pe care - fara a mai astepta moartea clinica - ar fi cum nu se poate mai bine sa o urmam, iata actiunea profund crestina de care se cade sa ne aratam capabili.
In viata fiind, sa facem si noi ca pacientii doctorului Moody:sa iesim din noi si sa ne privim cu atentie, neamagire si asprime, intocmai ca pe un altul, la fel de strasnic, de nepartinitor si de nemilostivnic.NE VOM INFIORA!Vor inceta visul dulce si inselator al autocompatimirii si multumirii de sine, demonicele impulsuri ale vointei de putere, neitzscheenele, adlerienele si lorentzienele noastre instincte de suprematie, imperialism si agresiune.Se vor ridica de pe ochii nostri valurile egocentrismului care ne impiedica sa acordam realitate deplina si regim de egalitate celor care sunt dintr-aceeasi plamada cu noi.Ne vom aduce aminte de inteleapta enuntare indiana tat tvam asi: si tu esti aceasta, ceilalti nu-s dintr-o alta specie, sunt in cel mai strict, mai biologic, mai stiintific inteles al termenilor fratii tai, congenerii tai...
Cercetandu-ne, ispitindu-ne din afara, cu ochi nemitarnici (pe cat se poate, desigur, dar in orice caz nu cu ingaduinta ori culpabila complezenta), vom fi, fiecare dintre noi, propriul nostru Judecator de Apoi, pregatindu-se astfel in modul cel mai nimerit pentru adevarata si obsteasca Judecata din urma.
Numai cantarindu-ne nepartinitor si necrutator, efectuand zilnic ori la intervale regulate o Judecata de Apoi personala, particulara, ne vom putea indrepta si imbunatati si ne vom infatisa Judecatorului celui drept cu oarecare sorti buni, cu sorti de a fi iertati si miluiti.Cata vreme insa ne vom socoti centrul cercului ce ne inconjoara egalitar pe toti si nu vom intelege ca acel cerc pascalian isi are centrul in fiecare fiinta salasluitoare intr-nsul, riscam sa auzim si noi:dati-l pe mana chinuitorilor pana ce-si va plati toata datoria.("Pana" semnificand vesnicia)
Daca ne inchidem si ne ferecam in noi si ne acordam numai noua drepturi si ne scutim de orice datorii suntem pierduti si vrednici de pedeapsa menita egocentrismului:singuratatea absoluta.
Caci in zadar si-n pustiu vom rosti si striga:Eu, eu, eu, ...Chemarea aceasta disperata, nimeni nu o va auzi si nimeni, asadar, nu-i va raspunde.
Intru totul degeaba cere mila si ajutor insinguratul de buna voie, nemilosul imprumutator, strasnicul stiutor numai de lege si neindurare cand iese in cale datornicul sau.
Va pati ca Shylock, negutatorul din Venetia, eroul lui Shakespeare, creditorul care se amagise cu incredere oarba in lege pana aceasta se intoarce impotriva-i, invatandu-l ca tot omul are nevoie de intelegere si indurare.(Din partea lui Dumnezeu si din partea oamenilor).Va primi replica de care se invrednicesc, dupa ce si-au ucis, spre a-l jefui, fiul si fratele (pe care nu-l recunosc dupa o despartire de mai bine de treizeci de ani), mama si fiica in Neintelegerea lui Albert Camus, din partea batranului cu barba alba de pe palierul etajului celui mai de sus al hanului lor(batranul care de fapt simbolizeaza divinitatea):
Nu! un nu la fel de inghetat, distant definitiv si indarjit ca si flacarile reci ale iadului.
Pilda celui care datora zece mii de talanti sa o primim ca pe o minunata povata si ca pe o stringenta lectie practica de purtare existentiala.
Odata mai mult, prin textul de la Matei 18, 23-35 se adevereste ca Hristos ne-a propovaduit nu atat o noua religie cat un nou mod de a trai, a way of life zic anglo-saxonii, convinsi ca de o mai utila si mai pragmatica invatatura decat a lui Hristos nu dam pe acest pamant.
Sa iesim din noi, sa ne privim nepartinitor si necrutator din afara, sa risipim ceata din jur, sa ne privim nediscriminatoriu, sa parasim lumea fantomatica a egocentrismului spre a intra in realitate si in atat de elogiatul realism.
Nu-i nevoie sa invatam realismul.El sta la baza propovaduirii lui HRISTOS.
CRESTINATATEA, iata realismul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu