Sfantul Ierarh Nectarie

PENTRU SUFLET

Binefacerea şi nerecunoştinţa!


Nimic nu m-a amãrât mai mult decât când am vãzut pe unul care fusese cândva un bãiat sãrac ţi apoi crescut la mesele frãţeşti, îmbrãcat cu hainele dãruite de surorile evlavioase, adãpostit, miluit, crescut şi învãţat carte înaltã de cãtre dragostea fraţilor şi în Numele lui Hristos, – iar dupã ce a ajuns sã aibã avuţie, grãsime şi situaţie înaltã din coşurile lui pline nu s-a îndurat sã dea nici douã pere la un copil cãtre care nu – iera ruşine sã se laude arãtându-i perele lui, deşi vedea cum copilul se uita la grãmada lui de pere cu ochii umeziţi de dorinţe şi de ruşine…
Ce sã mai zici despre o fiinţã nerecunoscãtoare? Cã e om? – îţi vine aşa de greu sã zici cã e om! Cãci pânã şi un câine ţine minte un bine care i s-a fãcut. Şi cautã sã-şi întoarcã recunoştinţa într-un fel, fie şi numai printr-o prietenoasã clãtinare din coadã, cãtre cel care i-a dat o bucatã de pâine! Recunoscãtorul – om , este mai rãu decât recunoscãtorul animal.
Sufletele scumpe fac daruri scumpe. Sufletele mari nu fac daruri mici.
Când un împãrat a fãcut dar unui prieten al sãu, o comoarã de mare preţ, acela i-a zis uimit:
- “Maiestate, – dar este prea mult!”
- “Pentru tine poate pãrea prea mult – i-a zis împãratul, dar pentru mine, nu. Eu pot oricât, eu sunt împãratul!”
Atunci, cât poate Dumnezeu!
Suflete al meu, dacã Îl iubeşti cu adevãrat pe Hristos, pãstreazã numai pentru El ceeace ai tu mai scump: El este Împãratul tãu! Fã-I bucuria numai lui Iisus cu ceea ce ai tu mai de preţ , cãci este dovada supremei iubiri , jertfa supremã! El aşa a fãcut pentru noi!
Ceea ce datorezi numai lui Dumnezeu, nu da nimãnui altuia niciodatã, decât Lui. Atunci şi numele tãu va strãluci veşnic alãturi de al Lui (Apoc. 3, 21). Ca numele Mariei lângã mirul ei cel scump, jertfit lui Iisus.
Cât de mult preţuim noi pe oamenii noştri mari şi ocaziile mari, pe care le avem unice în viaţã pe pãmântul acesta! Cât de puţini dintre noi au ştiut sã se foloseascã bine de prilejurile mari pe care le-au avut!
Am învãţat atât de mult şi am primit atât de mult de la nişte mari oameni ai lui Dumnezeu… Dar când ne aducem aminte acum, cât de multe asemãnãri le-am uitat, trebuie sã ni se umple inima de durere şi de învinuiri. O, cât de multe am pierdut din pricina asta. Şi cât de mult n-am avut nici minte atunci şi nici grija ca sã le folosim mai bine , – abia acum ne dãm seama ce nepricepuţi am fost!
Mintea tânãrã şi inima neîncercatã îşi închipuie cã totdeauna pãrinţii vor fi tot cu noi. Şi nu ştim rãscumpãra mai bine timpul acela scump. Îndatã însã ce rãmânem fãrã ei, începem sã ne dãm seama de marea ocazie pe care am avut-o şi de marele folos pe care l-am fi putut avea, – dar în zadar!
Este un timp de milã şi un timp şi de har, timpul când Hristos ne tot îmbie mântuirea şi ne tot aşteaptã sã-L primim în inima noastrã ca sã devenim copii ai lui Dumnezeu dar dacã timpul acesta trece , fãrã ca sã –L cunoaştem, el nu se mai întoarce adesea niciodatã pentru noi, ci numai împotriva noastrã (Evrei 12, 25-29).
Sunt unice în viaţa noastrã, ocaziile când putem face ceva deosebit pentru Hristos , pentru Lucrarea Lui, pentru Împãrãţia şi Evanghelia Sa. Dacã nu înţelegem vremea şi ocazia pe care le avem atunci, sau dacã le amânãm, – ocazia s-a pierdut şi vremea s-a dus pentru totdeauna. Iar apoi vine îndatã diavolul sau moartea, şi furã şi nimiceşte, bunul scump pe care n-am ştiut sã-l dãm lui Dumnezeu, atunci când îl aveam şi când trebuia.
Noi pe pãrinţii şi îndrumãtorii noştri buni, nu-i vom avea aici pe totdeauna. Dupã ce îşi vor împlini şi ei zilele lor de rãbdare, de luptã , de alergare , de credinţã , de muncã şi de jertfã pe pãmânt, printre noi, şi pentru ei va veni şi clipa plecãrii lor (2 Tim. 4, 6-8). Şi vai cât de mulţi se vor trezi numai dupã aceea – ce au pierdut!
Se vor duce şi pãrinţii noştri în curând sã-şi primeascã şi ei cununa vieţii din Mâna Domnului, – dupã atâtea cununi de spini, primite din mâinile oamenilor…dar acum, când unii mai umblã încã printre noi, şi când încã-i mai putem vedea ş auzi, ni se pare cã mereu tot aşa va fi. Sã-i preţuim şi sã-i ascultãm acum pânã ce încã-I avem, ca nu cumva sã plângem odatã cu amar.
Dupã ce vor pleca sufletele mari pe care le-am avut cu noi, mereu ne vom aduce aminte cu amar, de timpul avut împreunã , dar pe care n-am ştiut sã-l folosim îndeajuns. O, de ce oare ochii noştri nu se deschid înainte ca sã fie înţelepţi – şi se deschid mereu numai înapoi, când am ajuns nebuni!
În Betania, dupã învierea lui Lazãr, trebuie sã fi fost un pelerinaj necontenit, un fluviu de oameni care curgeau mergând şi venind din toate pãrţile , aşa cum se întâmplã totdeauna acolo unde se petrece o minune ca asta. Dar câţi oare s-au ales cu un adevãr mântuitor, din priveliştea aceasta unicã?
Mortul Lazãr la chemarea Domnului Iisus s-a întors din moarte şi a ieşit din mormânt. Chipul morţii s-a şters de peste el şi i-a revenit chipul vieţii. Groaza care întotdeauna îl însoţeşte pe cel mort a pierit dintr-o datã. Şi a venit bucuria prieteno asã şi apropierea iubitoare, care însoţeşte viaţa. Aşa se petrece şi în cele duhovniceşti.
Moartea lui Lazãr cel înviat, era cum n-ar fi venit iar viaţa lui, era cum n-ar fi plecat. Ce înspãimântãtoare şi ce fericitã anume se petrece! Ce limpede şi ce voioasã era Prezenţa şi Puterea lui Dumnezeu acolo! Aşa se petrece şi în taina învierii, duhovniceşte.
Dupã ce Dumnezeu ne-a înviat din pãcat, ca dintr-o moarte, El ne-a zidit în Hristos Iisus, pentru faptele bune pe care le-a pregãtit ca sã umblãm în ele (Efes. 1, 10). Ce scop divin a avut Dumnezeu cu noi. Şi ce mare preţ a pus El pe noi. Cât de datori suntem sã facem totul, pentru ca planul cel fericit al Tatãlui Ceresc, sã se împlineascã prin noi!
Nu trebuie sã uitãm niciodatã ci totdeauna sã ne aducem aminte cã Dumnezeu S-a îndurat de noi şi ne-a adus la viaţã din putrefacţia pãcatelor în care zãceam morţi, – noi trebuie sã trãim acum o altfel de viaţã şi sã umblãm în altfel în mijlocul celor care se uitã dupã noi, ca dupã nişte oameni cu adevãrat noi. Ca dupã minuni ale lui Hristos. Cei ce vin la noi, trebuie sã plece înapoi slãvind pe Dumnezeu.
Când vin la bisericã oamenii nu vin numai pentru Hristos, ci vin şi pentru Lazãr, pentru slujitorul pus acolo sã-L arate pe Iisus, acelora care vin acolo. Când vin sufletele la adunare nu vin numai pentru Hristos, cãci puţine suflete au ajuns la acea stare sã vinã doar pentru Iisus. – Ci vin sau nu vin – şi din pricina Lazãrilor celor pe care îi vãd şi îi aud acolo.
Cum mãrturiseşti tu Lazãr despre Hristos, celor care vin sã te audã şi sã te vadã? Tu ce spui şi tu ce araţi acelora care vin în casa ta, auzind cã tu ai înviat din morţi – şi cã nu mai zaci mort în pãcate, cum zãceai mai înainte? Dacã într-adevãr eşti un înviat din morţi, oamenii vor vedea aceasta şi vor slãvi pe Dumnezeu din pricina ta. Dumnezeul Vieţii, sã ajute pe toţi ai Sãi sã dovedeascã aceasta înaintea tuturor. Aşa sã ne arãtãm recunoştinţa faţã de El. Amin
Traian Dorz, din “Crucea mântuitoare”

Sa va binecuvanteze,Bunul Dumnezeu!
 

 

-

O, OM!...

O, om!… ce mari raspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
De tot ce spui în scris sau grai, 
de pilda ce la altii-o dai, 
caci ea mereu spre iad sau rai
pe multi o sa-i îndrume!

Ce grija trebuie sa pui
în viata ta, în toata, 
caci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus... si-n veci nu-l mai adui, 
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odata.

Ai spus o vorba – vorba ta, 
mergând din gura-n gura, 
va veseli sau va-ntrista, 
va curati sau va-ntina, 
rodind samânta pusa-n ea
de dragoste sau ura.

Scrii un cuvânt – cuvântul scris
e-un leac sau e-o otrava!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
ramâne-n urma-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis, 
spre-ocara sau spre slava.

Spui o cântare – viersul tau
ramâne dupa tine
îndemn spre bine sau spre rau, 
spre curatie sau desfrau, 
lasând în inimi rodul sau
de har sau de rusine!

Arati o cale – calea ta
în urma ta nu piere.
E calea buna sau e rea, 
va prabusi sau va ’nalta, 
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.

Traiesti o viata – viata ta
e una, numai una;
oricum ar fi, tu nu uita, 
cum ti-o traiesti, vei câstiga
ori fericirea-n veci prin ea, 
ori chin pe totdeauna!…

O, om!... ce mari raspunderi ai, 
tu vei pleca din lume!
Dar ce scrii azi, ce spui în grai, 
ce lasi prin pilda care-o dai, 
pe multi, pe multi, mereu spre rai
sau iad o sa-i îndrume.

O, nu uita!... fii credincios, 
cu grija si cu teama!
Sa lasi în urma luminos
un grai, un gând, un drum frumos! –
Caci pentru toate, ne-ndoios, 
odata vei da seama!... 
 

 

 

 

Nu te mania !


"Oricine se va mania pe fratele sau va fi vrednic de osanda." (Matei 5, 22) 

Nu te mania pe nimeni, chiar daca cineva te-a jig¬nit foarte tare, "caci mania omului nu lucreaza drep¬tatea lui Dumnezeu" (Iacov 1, 20); "Soarele sa nu apuna peste mania voastra... Orice amaraciune si su¬parare, si manie, si izbucnire, si defaimare sa piara de la voi, impreuna cu orice rautate. Ci fiti bun intre voi si milostivi, iertand unul altuia, precum si Dumnezeu v-a iertat voua in Hristos" (Efeseni 4, 26, 31-32). 

Pazeste-te si de mania cu temei, ca sa nu tulburi prin aceasta ochiul sufletului tau: "Tulburatu-s-a de suparare ochiul meu, imbatranit-am intre toti vrajma¬sii mei" (Psalm 6, 7). Pentru nici o pricina nu se cade a te mania pe cineva; poate doar pe cel ce a gandit sa te desparta de Dumnezeu si dragostea Sa. De altfel, dupa spusa Apostolului, nimeni de la Dumnezeu si dragostea Sa nu poate sa ne desparta, si nu numai omul, dar nici "stramtorarea", nici "sabia" (Romani 8, 35, 39). 

"Paraseste mania si lasa iutimea, nu cauta sa vicle¬nesti. Ca cei ce viclenesc de tot vor pieri, iar cei ce asteapta pe Domnul, vor mosteni pamantul" (Psalm 36, 8-9). In lume nu este vreun lucru pentru care ar fi cu temei sa te manii si sa te iutesti peste masura; poa¬te doar pentru slava lui Dumnezeu, si atunci cand sunt calcate in picioare poruncile Sale. Dar si aceasta manie trebuie savarsita cu intelepciune, ca sa nu-ti faci rau. 

Nicaieri nu auzim ca Domnul sa se iuteasca si pes¬te masura sa se manie pe pacatosi, ci il stim smerit si mult rabdator. El a spus: "invatati-va de la Mine", nu mania si nici iutimea, ci cum "ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre" (Ma¬tei 11, 29). Si atunci cand ucenicii, maniindu-se pe cei ce greseau, ziceau: "Doamne, vrei sa zicem sa se coboare foc din cer si sa-i mistuie?", El i-a certat si le-a zis: "Nu stiti, oare, fiii carui duh sunteti" (Luca 9, 54-55). 

Iar povatuindu-ne pe noi, Domnul zicea: "De veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel Ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gre¬salele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresalele voastre" (Matei 6, 14-15). 

Tu insa, imi vei zice: Careva m-a jignit, m-a cle¬vetit, m-a necinstit in fata tuturor, rau a gandit si leltit impotriva mea. Dar spune-mi, cine a fost jignit mai mult decat Dumnezeu? Cine a fost clevetit, defaimat si hulit mai mult decat Domnul? insa El, desi a fost batut, dosadit, scuipat, rastignit, impuns cu sulita, nu a tinut minte raul, nu S-a maniat, ci si pe cruce murind, Se ruga pentru cei ce pacatuiau: "Pa¬rinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac" (Luca 23, 34).

A facut oarecine ceva bun la manie ori intru tinerea de minte a raului? Se cunoaste vreo virtute a fi desavarsita fara smerenie si rabdare? Nu. Daca Apos¬tolii s-ar fi maniat si s-ar fi iutit cu neintelepciune pe cei pacatosi, atunci pe nimeni dintre cei robiti paca¬tului nu i-ar fi putut povatui pe calea mantuirii si, prin urmare, n-ar fi adus pe nimeni la Hristos. Cu toate ca Apostolii se inversunau impotriva pacatosilor, o fa¬ceau aceasta, ingaduind aceasta manie fara a se iuti si mania peste masura, ci cu chibzuinta, cu multa rabda¬re, rugandu-se lui Dumnezeu pentru pacatosi, ii in¬dreptau si-i povatuiau pe ei. 

Matca, imparateasa albinelor, cu intelepciune este intocmita de Dumnezeu, fiind lipsita de boldul uciga¬tor. Daca l-ar fi avut, tot stupul l-ar fi putut omori cu ghimpele sau. Iata pilda pentru stapanitori, mai-marelui orisicand fiindu-i oprit a se deda maniei si iutimii, ca sa nu-i omoare prin ale sale napustiri patimase pe cei ce i se supun. 

Biruieste asadar raul prin bine si nu prin rau. Cu foc nu vei stinge focul, ci cu apa; iutimea cu iutime nu o invingi, ci cu indelunga rabdare si smerenie. Cu mult mai bine si mai degraba indrepti cu smerenia, decat cu mania ori iutimea. Mai bine sa te iubeasca supusii, decat sa se teama de tine. Teama aduce min¬ciuna si fatarnicie, iar dragostea dreptate si osardie. Daca pentru indreptarea cuiva lupti cu iutime, nu nu¬mai ca n-o sa indrepti, dar si lui si tie iti vei pricinui rau si paguba. 

Cel ce se iuteste si se manie cu nechibzuinta, cu nimic nu se deosebeste de cel beat. Iutimea si mania stirbesc mintea preschimbandu-l pe om cu desavarsi¬re. Cel ce se manie peste masura nu poate sa pricea¬pa ce vorbeste. Cel ce intru manie a spus ceva, mai apoi venindu-si in fire, este gata sa se lepede de cu¬vintele sale. Foarte adesea pe multi ii aflam ca se caiesc de cele ce le-au savarsit la manie. Iutimea intu¬neca mintea, amaraste sufletul, intuneca judecata si intelegerea, nu ingaduie omului sa vada urmarea fap¬telor sale. Cel ce se manie este orb in toate, iar cel ce-si stapaneste mania se stapaneste usor de la rau. 

Daca ti se va intampla sa te manii si sa te iutesti asupra cuiva, mai cu seama in aceasta vreme sargu-ieste-te sa nu vorbesti nimic, si tragandu-te inapoi, pecetluieste buzele tale, ca sa nu iasa flacara maniei si sa-ti parjoleasca sufletul si sa iste tulburare in cei din jur. Cand insa se va stinge flacara iutimii, iar ini-ma-ti va fi in pace, abia atunci sarguieste-te ca, in chip pasnic, sa-l indrepti pe cel ce te-a maniat. O lu¬crare mai buna va avea un cuvant spus cu smerenie, decat o mie pline de iutime si carteala; si astfel, cu chibzuiala, si pe altul il vei intelepti, dar si tie insuti iti vei dobandi folos.


Rabdare, o, încă puţină răbdare!
Sus ochii, şi gândul, şi braţul, şi paşii!
Slăvita Cetate cerească răsare,
iar cea mai frumoasă şi sfântă intrare
e-aceea prin care te nalţă vrăjmaşii.
Răbdare în chinuri şi-n lipsuri răbdare,
în zbucium, în lupte şi-n dorul fierbinte!
Pe faţa brăzdată de lacrimi amare
vor cerne lumină răsfrângeri de soare
din Slava ce vine… Priveşte nainte!
Răbdare-n viaţă şi-n moarte răbdare!
Al tău e triumful din veacul ce vine.
Când noaptea apune, când Ziua răsare…
nu moarte-i aceea, ci viaţă şi har e
răsplata răbdării-ndelungi şi senine.
Răbdare, o, încă puţină răbdare!
Priveşte răsplata, să birui suspinul
şi treci peste moarte cu-a vieţii cântare!
Răbdare, o, încă puţină răbdare,
căci vine seninul, seninul, seninul!…
Traian Dorz