Meditaţii
1. Copii ajung în braţele lui Dumnezeu, fiindcă ei sunt
cel mai aproape de El. Modul lor de a fi, e cel mai iubit de Dumnezeu.
Înţelepţii îl înţeleg pe Dumnezeu, ca pe o necesitate în explicarea
lumii. Copii îl au, ca pe un tată de pe celălalt tărâm. Iată de ce copii
sunt în Adevăr, pe când înţelepţii pe dinafara lui. Pag.26
2.
Căsătoria are multe motive să fie taină. Când familia nu va mai fi
întemeiată pe taină, oamenii vor fi o turmă de fiare destrăbălate. [pag.
33]
3. Deosebirea, marea deosebire între noi şi Iisus, e că Iisus
n-avea vină, pe când noi toţi avem vină. Si iarăşi, cea mai mare
deosebire: Cel nevinovat, Iisus a primit crucea, n-a ocolit-o, nu s-a
apărat de ea, n-a stricat nevinovăţia Sa, n-a ameninţat stăpânirea
omenească ce-L răstignea, ci s-a purtat blând, ca Mielul lui Dumnezeu cu
cei ce-L răstigneau, şi-L huleau după ce L-au răstignit.
Noi,
dimpotrivă, căutăm pe toate cărările, cum să scăpăm de cruce, cum să ne
strigăm nevinovăţia, cum să ne ascundem păcatele şi să strigăm în gura
mare, cruce grea avem de dus.
Ne numim creştini, dar ducem crucea
târâş şi am fi buni bucuroşi să scăpăm de ea. Noi facem de ruşine Crucea
lui Hristos, dar şi Crucea lui Hristos ne face pe noi de ruşine. Căci
să fim drepţi: nouă încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe cap,
încă nu ne-a bătut nimeni piroane în mâini şi în picioare, şi încă nu
şi-a bătut nimeni joc de noi, cum şi-a bătut de Iisus. Dar, chiar
acestea toate de le-am pătimi, trebuie să răbdăm pentru mântuirea
noastră, aşa cum le-a răbdat Hristos, tot pentru a noastră mântuire. Nu
este o altã cale de mântuire, de ispăşire a păcatelor, decât calea
Crucii. Dacă ar fi fost alta, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o pe aceea. [pag.
45]
4. În creştinism omul e ridicat până la cinstea de colaborator
al lui Dumnezeu, iar această colaborare e destinul. Talanţii -
talentele, sunt înzestrările acestei colaborări ale lui Dumnezeu cu
omul.
Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului.
Omul e neliniştit, câtă vreme nu ştie ce vrea Dumnezeu cu el, ce vrea
Dumnezeu de la el.
Viaţa nu e un scop în sine; numai un mijloc; e
numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin. Mulţi se tem de
cuvântul destin, ca nu cumva să însemneze predestin, prin urmare să se
trezească într-o doctrinã fără libertatea voinţei, deci fără conceptul
specific al responsabilităţii ultime.
Cum să nu răspunzi de ce şi-a dat Dumnezeu? Şi cum să nu răspunzi, dacã n-ai făcut ce ţi s-a dat să faci? [pag. 85]
5. Blândeţea şi smerenia inimii, pe care ni le îmbie Iisus odihnă, nu
le avem odihnă decât prin Iisus. Cu alte cuvinte, persoana lui Iisus îşi
răsfrânge blândeţea şi smerenia Sa prin noi şi aşa se face linişte,
altfel nu se face. Dar ce să înţelegem că toată odihna lui Iisus, care
n-avea loc unde să-şi plece capul, şi pe care nu l-a văzut nimeni
râzând, dar plângând adesea, cum glăsuieşte tradiţia, toată odihna lui
Iisus nu-i decât o cruce a iubirii şi sfâşiere de milă, o zguduire a
sufletului de mila surorilor lui Lazăr, o sudoare de sânge ce picurã ca
apa şi încă o zguduire în suflet, când avea Iuda sã-L vândă.
Şi
totuşi Iisus avea o „odihnă", odihna misiunii Sale în lume, care se
împlinise şi se va împlini deplin, oricât vor scrâşni împotrivă porţile
iadului. Dar să luăm model un om dintre noi, Sfântul Ioan Gură de Aur,
care mărturiseşte că: „mai multe sunt furturile care zbuciumă sufletul
preotului, decât talazurile care bântuie marea".
Liniştea, odihna,
nu ţi-o dă decât dorul de a îmbrăţişa destinul Său, e una cu noi; iar
noi nu suntem singuri. Deci nu poţi fi blând şi smerit cu inima, până nu
ieşi din tine şi te muţi în Iisus. În tine eşti trufaş şi tulburat, în
Iisus eşti blând şi smerit şi odihnit cu sufletul. Deci Iisus e odihna
noastră, de aceea El se îmbie mereu tuturor necăjiţilor şi vameşilor
lumii, să le fie dulamă, să le fie inimă, să le fie ideal în viaţă.
[pag.93, 94]
6. Un locuit de Dumnezeu e strămutat în alte evidenţe
ale existenţei. Prezenţa lui provoacă lumea şi-o antrenează într-un
conflict de limită. Lumea nu mai are ce-i face, decât să omoare
mărturisitorii, amăgindu-se, că prin aceasta a scăpat de realitatea ce-i
contrazicea şi-i mustra liniştea. [pag. 97]
7. În toată lumea nu
găseşti un lucru mai uşor de făcut decât păcatele şi iarăşi nimic nu
pricepe omul mai greu ca: "Ce-i acela păcatul?", când petrece în el. De
aceea păcătuim cu uşurinţă, dar ne pocăim anevoie! Altă privinţă care te
împiedică de la spovedit e că judeci preoţii, eşti nemulţumit de preot,
iar de care ai fi mulţumit, ţi-e frică. La unul nu te lasă păcatele
lui, la altul nu te lasă să mergi păcatele tale." [pag. 108]
8.
Sunteţi nemulţumiţi de preoţi, dar care ce aţi făcut pentru preoţi, ca
să fiţi mai mulţumiţi? Cerut-aţi de la Dumnezeu un copil măcar pe care
să-l închinaţi slujirii lui Dumnezeu? Credeţi că vina o poartă numai ei,
preoţii? Şi sunt fii voştri. Cum i-aţi născut, aşa-i aveţi. Ce le
băgaţi de vină? Tot poporul e răspunzător că nu are slujitori mai
străvezii spre Dumnezeu. Poporul îşi are în toate privinţele
povăţuitorii pe care îi merită! Nu mai staţi cu gânduri ucigase
împotriva copiilor, că nu ştiţi în calea cărui dar de la Dumnezeu te-ai
găsit împotrivă, şi ai să dai seamă, ci naşteţi copii cu gândul să fie
slujitorii lui Dumnezeu între oameni. [pag. 109]
9. Nu ştiu pe lume o
biruinţă mai mare, ca aceea de a te lepăda de tine şi a ajunge liber:
"e trăirea libertăţii spiritului". Adevărul vă face liberi. Deci,
înţelegem că fără această vamă a făpturii noastre vechi, stăteam în
minciună, încolţiţi de iluzii şi striviţi sub roţile necesităţii fãră
ieşire. De aici ne scoate Iisus. Când se întâmplă aceasta? Când îl
cunoaştem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului
nostru. Îl putem cunoaşte numai în iubirea şi bucuria pe care o simţim
când renunţãm la eul nostru şi ne aflăm faţă către faţă cu Dânsul.
Noi nu făgăduim să-L urmăm pe Iisus în marea călătorie interioară a
întoarcerii la Tatăl, şi prin simpla noastră hotărâre Providenţa divină
realizează treptat această dorinţă a noastră. Asa dăm de primul examen
de admitere, examenul crucii. Până aici noi eram o sumă de dorinţe şi
aranjamente pământeşti, care întunecau chipul lui Dumnezeu din viaţa
noastră. Deci Crucea e la acest loc al hotărârii, linia înaintea
dorinţelor noastre omeneşti, peste care coboară Dumnezeu o dungă de-a
curmezişul. Providenţa, urmărind interesul nostru veşnic, trimite peste
socotelile noastre corecturi divine. Toată această corectură o simţim ca
o experienţă de cruce, trebuie să treacă puţină vreme de reculegere ca
să pricepem „că aşa cum s-a întâmplat" a fost cel mai bine, iar nu cum
am fi vrut noi în îngustimea noastră. Suferinţa aceasta care ne
simplifică treptat viaţa, care pune condiţia crucii în faţă, e simbolul
nesfârşitei posibilităţi de desăvârşire. [pag. 121, 122]
10.
Invidiosul nu primeste doctor pentru boala lui si nu poate gãsi leac
tãmãduitor al suferintei, desi Sfânta Scripturã e plinã de ele. El
asteaptã usurarea bolii numai într-un singur fel: sã vadã prãbusit pe
unul din cei invidiati. Capãtul urii lui e sã vadã pe cel invidiat, din
fericit, nefericit, din norocos, nenorocit. Pe unii oameni cu totul
potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însã, binefacerile
mai mult îl înrãiesc, cu cât invidiosul are parte de mai mari faceri de
bine, cu atât mai tare fierbe de ciudã, mai mult se supãrã si se mânie.
Multumind pentru darurile primite si mai mult se cãtrãneste de purtarea
binefãcãtorului. Ce fiarã nu întrece invidiosul prin rãutatea nãravului
lui? Ce sãlbãticie nu depãseste el prin cruzimea lui? Câinii, cãrora li
se aruncã o coajã se domesticesc. Leii cãrora li se poartã de grijã, se
îmblânzesc. Invidiosii însã, mai mult se iritã când li se aratã
îngrijire si atentie.
Rãnile invidiei sunt adânci si ascunse si ele
nu suferã vindecare, ca unele ce s-au închis în durerea lor oarbã, în
ascunzisurile propriei sale suferinti. Cel invidiat poate sã scape si sã
ocoleascã pe invidios, dar invidiosul nu poate scãpa de sine însusi.
Tu, invidiosule, dusmanul tãu e cu tine, vrãjmasul ti-e continuu în
inimã, primejdia e închisã în adâncul tãu : esti legat cu un lant
neîndurat, esti prizonierul invidiei si nici o mângâiere nu-ti vine în
ajutor. A prigoni pe un binecuvântat de Dumnezeu si a urã pe cel
fericit, iatã o nenorocire fãrã leac. [pag. 129, 130]
11. Durerea nu
e obiect sãnãtos de meditatie. De durere trebuie sã scapi, sã o
depãsesti, sã fi deasupra ei. Dar trebuie sã vinã cineva sã te scoatã
din cercul tãu chinuitor de îngust. Cãci durerea ta te ia în vârtejul ei
si te închide dinspre toatã lumea si dinspre orice lume. E parcã o
prelungire a iadului dupã tine. Cu cât orizontul tãu e mai îngust si mai
îngust de durerea ta, cu atât nelinistea e mai mare - si poate sã fie
mai mare ca la toatã lumea. [pag. 159]
12. A fãcut Iisus minuni si
oamenii cred cã, cele mai mari sunt cele care privesc sãnãtatea
trupului. Dar marea minune a Învierii din morti, e ceea ce mãrturisim
când zicem: "Astept învierea mortilor si viata veacului ce va sã vie".
Abia atunci va scãpa firea omului de slãbãnogie. Pânã atunci are putinta
de a scãpa de pãcate. Si aceasta e mai mare minune decât a tãmãdui un
stomac, o mânã uscatã, sau repararea unui ochi. Sunt lucruri grele si
acestea , dar n-au nimic religios în ele, le fac si medicii.
Omul
cere lui Dumnezeu, cere minuni. În definitiv, ce cere omul? Cere
sfintenia pe care a pierdut-o. Acesta-i singurul lucru pe care-l cere si
Dumnezeu din partea omului. Iar sfintenia vietii o pot avea si oamenii
cu trup neputincios. De aceea, nouã, preotilor ne-a dat Iisus numai
jumãtate din darul Sãu, rãmânând ca cealaltã jumãtate, însusi sã o
îndeplineascã, când va înceta desãvârsit slãbãnogia omului "la înviere".
Dar a doua nu se dobândeste fãrã prima. [pag. 214, 215]
13.
Sufletul ce cugetã la mãrturisire, ca de o frânã se împiedicã de la
pãcate. Iar cine n-ar frâna, le va face fãrã grijã, fiind în întuneric.
Când lipseste mai marele nostru, sã avem mãcar chipul lui în minte si
despre tot ce am sti cã s-ar scârbi, de ar fi de fatã, sã nu facem, fie
cuget, fie vorbã, fie lucru, fie hranã, fie somn si orice alta de la
acestea sã ne întoarcem. Atunci cunoastem cu adevãrat, cum e ascultarea
noastrã. Numai copii fãrã minte se bucurã de lipsa dascãlului lor.
Ceilalti însã, o socot o pagubã.
Cel ce-si vãdeste Pãstorului sãu
serpii ispitelor, credinta adevãratã dovedeste; iar cine-i ascunde, pe
drumul pierzãrii se aflã.
Cine va ajunge la cuget curat, ascultã
desãvârsit pe Pãrintele sãu, acela nu se va teme de moarte, ci ca pe un
somn spre o altã viatã îi va fi.
Cel ce uneori ascultã pe pãrintele
sãu, si alteori nu, se aseamãnã unui bolnav de ochi, ce pune pe ei odatã
ierburi tãmãduitoare, altãdatã var nestins. Cãci zice: "unul zidim si
altul stricând, ce au folosit? fãrã numai ostenealã în zadar!"
Sã nu
ne speriem vãzând cã si dupã mãrturisire nu se dã rãzboi, cã mai bine
este a ne lupta cu întinãciunea, decât cu trufia. [pag. 215, 216]
14. Omul se roagã de Dumnezeu sã-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se
roagã de om sã-si schimbe purtãrile. Socotiti si voi, care de cine sã
asculte întâi?
Sã nu dati vina pe Dumnezeu, cã El ne uscã pãmântul de sub picioare si vlaga din oase. Sã nu-i faceti nedreptatea aceasta!
Toate necazurile, noi ni le-am pricinuit, cu pãcatele noastre si ele
sunt urmãri si plata îndesatã pentru pãcate, pânã vom întelege la
îmblãtealã, ne iau de nas, ca sã ne sãturãm odatã de ele. [pag. 218]
15. Dacã veti avea si rãbdare în necazuri, sã stiti cã veti avea si
Duhul Sfânt. Dar dacã veti avea si puterea de a multumi în necazuri,
atunci strãluceste Duhul Sfânt în voi. [pag. 236]
16. Eu nu vã dau
canoane ca ceilalti preoti, mãtãnii, rugãciuni, post, ci îndemn sã vã
schimbati purtãrile si sã-i multumiti lui Dumnezeu de crucea pe care v-a
dat-o, cãci Sfânta Bisericã si Sfânta Împãrtãsanie le stiti, dar faptul
acesta l-am gãsit de cuviintã sã vi-l spun mai mult.
Vreau sã vã
schimb lacrimile voastre în bucurie, multumind lui Dumnezeu de toate
durerile si schimbându-vã purtãrile, vã ve-ti bucura. O veti face? [pag.
242]
17. Multi ati mãrturisit pãcatele voastre si totusi cugetul vã
mai mustrã. Oare de ce? De aceea, ori cã n-ati primit leacul dupã
mãrimea ranei, ori cã l-ati primit, dar nu l-ati fãcut. Si vã mai mustrã
cugetul chiar si dupã ce ati împlinit toatã "pocania" si dupã ce veti
fi ispãsit pãcatele acelea, pentru cã mai sunt pãcate nemãrturisite si
pânã ce nu le vei mãrturisi toate si nu vei ispãsi de bunã voie toate,
nu vei avea pace cu pârâsul tãu. Cãci cugetul nostru, când ne mustrã, sã
stiti cã e glasul lui Dumnezeu în noi. Dacã noi am fi cum trebuie,
glasul acesta al lui Dumnezeu ne-ar învãta tainele lui Dumnezeu si ne-ar
rãpi în rai încã de pe pãmânt, dar nu poate de multimea si greutatea
pãcatelor noastre. De aceea ea ne tot mustrã, cã doarã, doarã ne va
apuca lucrul ispãsirii, lucrul curãtirii. [pag. 282, 283]
18. Cu
pãcatele nemãrturisite are Dumnezeu altã socotealã; tot socotealã
milostivã, însã pe noi ne usturã. Stiind Dumnezeu nãtângia noastrã nu ne
va lãsa pãrãsiti în întunericul necunostintei, ci ne trimite necazuri
sau pocanie fãrã voie: dureri, pagube, vrajbe, tulburãri, copii slabi si
orice altã suferintã.
Ispãsirea de nevoi e de obicei mai asprã ca
ispãsirea de bunã voie, pentru cã si pãcatele nemãrturisite sunt mai
grele decât cele mãrturisite. Cu toate acestea, tu în nestiintã, te
porti împotriva rânduielii lui Dumnezeu în ceea ce îti trimite Dumnezeu
spre ispãsire, sã strici si sã întorci spre mai mare osândã, cãci toate
le poate Dumnezeu fãrã tine, dar sã te mântuiascã din lumea aceasta nu
poate fãrã tine. Nici tu nu te mântuiesti fãrã mâna lui Dumnezeu si nici
Dumnezeu nu te ridicã, dacã tu nu-i întinzi mâna. Destul îti este, cã
te cerceteazã mereu si atât de mult te roagã! [pag. 283, 284]
(Părintele Arsenie Boca, Meditaţii, manuscris dactilografiat)
Pagini
- Pagina de pornire
- Despre Sf. secolului nostru
- Acatiste
- Paraclisul Sf. Nectarie
- Video
- poezii
- GHID DE SPOVEDANIE
- POCĂINŢĂ SI SPOVEDANIE
- SLUJBA SF. NECTARIE DE EGHINA (VECERNIA ŞI UTRENIA – TEXT)
- PILDE
- Postul si rolul lui in viata credinciosilor
- Margaritare Duhovnicesti
- Pildele lui Solomon
- Cugetari si Citate Ortodoxe
- PATERICUL MIRENILOR PILDE PENTRU SECOLUL XXI de Danion Vasile
Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.
Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.
"Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce. Ţine-o bine, şi urcă de pe Golgota spre Înviere!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu