Nu faceți din căsătorie un ecran de proiecție a propriilor prejudecăți
Bărbatul
are tendinţa să proiecteze asupra femeii ceva din însuşirile mamei
sale. Când descoperă că femeia este diferită de mama sa, cu alte
cuvinte, este ceea ce este, tânărul poate să cadă în deznădejde.
Când ne căsătorim, nu
luăm pur şi simplu o persoană de alt gen cu caracterul ei, ci proiectăm
asupra acesteia diferite imagini, care nu provin din sufletul ei, ci din
sufletul nostru. Când un tânăr se căsătoreşte cu o tânără, de cele mai
multe ori crede că este atras de aceasta şi de graţiile ei, deşi este
posibil să se proiecteze asupra tinerei, ca pe un „ecran”, însuşirile feminine latente
care existau înlăuntrul tânărului, iar băiatul să nu fi înţeles deloc
cine este tânăra, care în această situaţie joacă rolul „ecranului”. Bărbatul are tendinţa să proiecteze asupra femeii ceva din însuşirile mamei sale. Când descoperă că femeia este diferită de mama sa, cu alte cuvinte, este ceea ce este, tânărul poate să cadă în deznădejde.
Când un tânăr consideră că se potriveşte cu o
fată, proiectează asupra acesteia, ca pe un „ecran”, tot ce ştie despre
mama lui, stări care devin trăiri lăuntrice. În imaginea lui, aproximativ aşa „trebuie să fie o femeie”. Chiar şi în cea mai reuşită familie, bărbatul şi femeia sunt unul pentru celălalt şi puţin tată, şi puţin mamă. Bărbatul
este şi puţin tată, la fel şi femeia este şi puţin mamă. Adică, în
căsătorie cei doi nu îşi percep tovarăşul de viaţă ca pe simplu tovarăş,
ci bărbatul îşi simte soţia ca pe o mamă şi aşteaptă uneori lucruri pe
care le-ar fi aşteptat de la mama sa: iubire, ocrotire, dragoste
specială. În aceeaşi măsură, femeia îl poate percepe pe bărbatul ei ca
pe un tată.
(Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, Adolescenţă, feciorie, căsătorie, Editura Bizantină, Bucureşti, 2019, p. 132)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu