Poveste pentru copiii necăjiţi şi părinţi
- Bunico, spune-mi o poveste, te rog...
- O poveste? Dar nu ţi-am mai spus de un an de zile. Doar acum ştii să
citeşti singură, iubita mea, spuse bunica. Ce, ai terminat şi cartea
primită de Sfântul Nicolae?
- Nu, bunico, dar îmi plac mai mult
poveştile spuse de tine. De când am învăţat să citesc mama m-a rugat să
te las în pace, să nu te obosesc, să citesc singură. Dar îmi e dor de o
poveste spusă de tine...
- Bine, spuse bunica. Vino aici, lângă fotoliu. O să îţi spun o poveste mai tristă...
- Cum e „Fetiţa cu chibriturile"? Nu-i nimic, îmi place şi aşa.
- Da, cum e „Fetiţa cu chibriturile"... Doar că pe asta n-a scris-o Andersen. N-a scris-o nimeni...
- „A fost odată..."
- „ ca niciodată", completă nepoţica.
- „Odată, acum vreo şaizeci de ani, o fetiţă săracă şi necăjită. O chema Irina..."
- Ca pe tine, bunico?
- Da, ca pe mine. Să zicem...
„Mama ei murise când era mică, iar tatăl ei plecase de acasă şi îşi
făcuse o altă familie. Cu altă soţie, alţi copii. Iar Irina fusese
crescută de bunicii ei, de părinţii mamei ei. Avusese o copilărie plină
de lipsuri, dar, cu toate astea, o copilărie frumoasă. Pentru că bunicii
ei erau oameni credincioşi, oameni buni la suflet, şi aveau grijă ca
puţinul pe care îl aveau să îl folosească cu recunoştinţă.
Cele mai
frumoase momente în casa lor erau de Paşti şi de Crăciun. Mergeau cu
toţii la biserică... Iar Irina primea de fiecare dată haine noi. Ca semn
al faptului că înnoirea hainelor trebuie să fie însoţită de o înnoire
sufletească. Ce să spunem? Avea Irina prieteni şi colegi de şcoală ai
căror părinţi erau bogaţi, dar nici unul din ei nu era aşa de fericit ca
ea, nici de Paşti, nici de Crăciun. Sărbătoarea Paştilor o ducea cu
gândul la Învierea morţilor, şi se gândea că, dacă va duce o viaţă
curată, va trăi în veşnicie împreună cu mama ei. De Crăciun se gândea că
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în această lume plină de răutate şi
de egoism ca să ne înveţe să ne iubim, să ne înveţe că iubirea e cel
mai important lucru din lume...
Irinei îi plăcea să vorbească mult
despre lucrurile acestea cu prietena ei Alexandra, fata preotului de la
biserică. Dar cu ceilalţi prieteni nu putea vorbi despre asta. O
considerau prea preocupată de Biserică, de Dumnezeu...
Într-un an, cu două zile înainte de Crăciun, Alexandra o întrebă pe Irina:
- Auzi, dar tu nu ai altă haină groasă? Că o să vină zăpada... Şi pe
asta o porţi de când a început frigul. O să vorbesc cu mama mea şi ţi-o
dau pe a mea, că am două, spuse Alexandra.
- Nu, nu e nevoie. Mâine
bunicul ia pensia şi primul lucru după ce vin de la şcoală e să mergem
să îmi ia o haină nouă. Aşa facem în fiecare an. Azi am fost cu bunica,
am căutat prin magazine şi am găsit ceva şi frumos şi ieftin.
- Cum ştii... Oricum, abia aştept să te văd cu haina nouă.
A doua zi, însă, când veni acasă de la şcoală - începea vacanţa - ,
Irina găsi un bilet în uşă. «Aşteaptă-mă în faţa blocului. O să vin
repede. Bunica...»
«Oare s-a dus să îmi cumpere haina fără mine? Da,
asta cred că s-a întâmplat...», zise Irina în gândul ei. Coborî în faţa
blocului şi se aşeză pe o bancă. Îşi scoase cărţile de şcoală din
ghiozdan şi începu să citească ceva... După o oră, apăru şi bunica.
Tristă, cu ochii în lacrimi.
Irina îi sări în braţe:
- Ce s-a întâmplat? Unde e bunicul?
- Unde să fie? La spital. I s-a făcut rău după ce a luat pensia. A venit salvarea şi l-a dus la spital.
- Vreau să mă duc să îl văd.
- O să mergem diseară. Că mâine o să îl opereze şi vrea să te vadă înainte de operaţie...
- O să mergem şi o să îi cânt colinde. Da, o să îi cânt bunicului, să se bucure.
Irina uitase de hăinuţa cea nouă. Se gândea doar la bunicul ei. Şi,
când bunica i-a spus că hăinuţa cea nouă va veni mai târziu, că banii
trebuiau daţi doctorului pentru operaţie, Irina nu a spus nimic. Cel mai
important pentru ea era să i se întoarcă bunicul acasă...
Şi seara
s-au dus la spital. Bunica a vorbit cu o asistentă şi Irinei i-au dat
voie să cânte. A cântat frumos de tot. Vocea ei curată răsuna pe tot
etajul. S-au strâns nu numai bolnavii de la alte camere, s-au strâns şi
asistentele. A venit chiar şi un doctor, doctorul care urma să îl
opereze pe bunicul Irinei. Toţi au fost impresionaţi. Când Irina a
terminat de cântat, s-a mirat văzând atâţia bolnavi adunaţi în faţa
salonului. Când a ajuns cu bunica acasă, i-a pus tot felul de întrebări
despre boală...
Dar bunica nu avea stare să vorbească cu Irina.
Aştepta să o culce pe fată, ca să înceapă rugăciunile pentru sănătatea
bunicului. S-au rugat puţin amândouă, cum făceau în fiecare seară când
era şi bunicul acasă. Apoi Irina s-a dus în camera ei. Însă nu putea să
doarmă . Stătea în pat şi se frământa. Ba se gândea la bunicul ei, ba se
gândea la haina pe care nu mai avea cum să o primească. Şi haina veche
îi era cam mică... şi nu prea ţinea de cald. Dar în minte îi tot veneau
bolnavii care se adunaseră în faţa salonului.
- Ce bine că sunt
sănătoasă... îşi spuse. Eu mâine nu voi primi nici un cadou de la
bunici, dar, totuşi, ce bine că Dumnezeu mă ţine sănătoasă. Sunt atâţia
bolnavi... Şi atâţia copii bolnavi. Ce-mi dă mie Dumnezeu cadou? Îmi dă
sănătate. Un cadou fără fundiţe, fără panglici, dar un cadou frumos...
Irina adormi. După o oră de rugăciune, se culcă şi bunica... La miezul
nopţii însă, Irina se sculă brusc. Visase ceva frumos. Aprinse lumina în
cameră şi începu să cotrobăie prin lada cu jucării. Găsi o pungă cu
multe panglici, pe care bunica ei, care fusese croitoreasă, nu le mai
folosea. Intră tiptil-tiptil în camera bunicii şi îi lăsă o fundă mare,
roşie, cam şifonată, pe plapumă. Apoi mai făcu ea ceva treabă cu
celelalte panglici şi se culcă.
Dimineaţa, bunica se trezi devreme.
Era frământată... Văzu panglica pe plapumă, dar nu înţelese ce caută
acolo. Că nu era legată de nici un dar. Şi... de unde dar? Irina nu avea
bani de daruri. Bunica se sculă şi merse în camera fetiţei. O găsi pe
Irina dormind, ţinând strâns în braţe icoana cu Hristos, care stătea de
obicei la capul patului, pe perete.
Irina avea în jurul gleznelor câte o panglică. La fel în jurul mâinilor, în jurul mijlocului, în jurul gâtului.
Bunica înţelese tot. Şi începu să lăcrimeze. Funda roşie de pe plapumă
era un semn că bunica era un cadou pentru Irina. Atât de mult îşi iubea
Irina bunica, încât o considera un cadou de la Dumnezeu. Ce era cu
panglicile de la mâini şi de la picioare? Era o dovadă că Irina
înţelesese că Dumnezeu poartă grijă de sănătatea ei. Şi într-o vreme
frumoasă de iarnă, când prima zăpadă se aşternuse pe străzi, când atâţia
copii zăceau prin spitale, suferind de tot felul de boli, Irina era
sănătoasă. Şi se bucura că Dumnezeu i-a făcut acest dar. Se bucura de
sănătatea pe care i-o dăruise Dumnezeu. Şi nu mulţi copii au fost la fel
de bucuroşi ca Irina anul acela...
- Şi bunicul ei s-a făcut bine?, întrebă nepoţica.
- Da, operaţia a reuşit. Mai mult încă. Doctorul, care fusese fascinat
de colindele cântate de Irina, nu a vrut să primească nici un ban pentru
operaţie şi Irina a primit hăinuţa pe care şi-o dorea. Era o hăinuţă
specială, udată cu lacrimi. Irina a rugat-o pe bunică să îi coasă pe
cordonul de la hăinuţa cea nouă panglica pe care şi-o legase în noaptea
de Crăciun în jurul mijlocului. Ca să nu uite că şi hăinuţa era un dar
de la Dumnezeu...
- Mi-a plăcut povestea, deşi începutul a fost prea trist, zise nepoţica.
- Şi mie mi-a plăcut, zise bunica. Şi apoi, spuse în şoaptă, ca să nu
fie auzită de fetiţă: „Cordonul acela îl mai păstrez şi astăzi..."
Pagini
- Pagina de pornire
- Despre Sf. secolului nostru
- Acatiste
- Paraclisul Sf. Nectarie
- Video
- poezii
- GHID DE SPOVEDANIE
- POCĂINŢĂ SI SPOVEDANIE
- SLUJBA SF. NECTARIE DE EGHINA (VECERNIA ŞI UTRENIA – TEXT)
- PILDE
- Postul si rolul lui in viata credinciosilor
- Margaritare Duhovnicesti
- Pildele lui Solomon
- Cugetari si Citate Ortodoxe
- PATERICUL MIRENILOR PILDE PENTRU SECOLUL XXI de Danion Vasile
Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.
Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.
"Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce. Ţine-o bine, şi urcă de pe Golgota spre Înviere!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu