Un tânăr crescut într-o familie de sectanti a fost botezat în Biserica Ortodoxă. Îi plăceau slujbele, îi plăceau cărtile duhovnicesti, dar nu vroia să se spovedească. Rămăsese cu o îndoială, nu credea că prin Taina Spovedaniei se iartă păcatele. Cădea în păcatul curviei destul de des, dar, după ce păcătuia, se ruga la Dumnezeu să îl ierte.
Si tot asa s-a întâmplat vreme de câteva luni. Odată i s-a arătat un drac care i-a spus:
- Nu ti-e rusine să te mai rogi, după ce păcătuiesti atât? Ce, crezi că Dumnezeu e orb, că nu vede cât de desfrânat esti?
Tânărul i-a răspuns:
- Ba vede, si tot asa vede si pocăinta mea. Si până o să mor, o să îi cer iertare pentru fiecare din căderile mele...
- Să îi ceri, că degeaba îi ceri... a spus dracul, dispărând.
Speriat, tânărul s-a dus la biserică, să vorbească cu un preot. După ce a ascultat întâmplarea, preotul i-a spus:
- Degeaba Îi ceri lui Dumnezeu să te ierte dacă nu vrei să întelegi că păcatele săvârsite după Botez se iartă prin Taina Spovedaniei. Dacă nu te spovedesti, nu ti se iartă. Abia după spovedanie sufletul are puterea de a birui păcatul. Altfel, bunăvointa sufletului de a se îndrepta este repede îngenuncheată de diavol.
După ce tânărul s-a spovedit, dracul i s-a arătat iar:
- Te-a iertat Dumnezeu, dar iarăsi o să te dobor. Si iarăsi o să te spovedesti, si iarăsi o să te dobor.
Tânărul i-a spus:
- Asa să fie până pe patul de moarte, iar să cad, si iar să mă spovedesc, si tot nu o să mă dau bătut. Dar cred lui Dumnezeu că îl va lumina pe duhovnic să îmi dea sfaturile si canonul potrivit pentru a mă vindeca, si că mă va întări să nu mai cad în cursele tale.
Si dracul i-a zis:
- Nu te voi mai ispiti atunci, ca să nu îti agonisesti cunună.
Si de atunci, tânărul a dus cum trebuie războiul duhovnicesc. Alerga la duhovnic imediat ce vreo ispită îi întuneca mintea. Si nu astepta să păcătuiască cu trupul pentru a se spovedi.

Un frate oarecare, petrecând multe ispite de la neprietenul, cădea totdeauna în curvie si petrecea nevoindu-se a nu-si lăsa chipul călugăresc, ci făcea câte putină slujbă si se ruga lui Dumnezeu cu suspinuri, zicând: "Doamne, ori de voiesc, ori de nu voiesc, mântuieste-mă!". Si zicea acestea în toate zilele, si de cădea în curvie, si de nu cădea. Odată a căzut în obiceiul păcatului noaptea si s-a sculat si îndată a început a cânta un canon. Iar dracul se mira de nădejdea lui si de nemâhnirea lui si i s-a arătat în vederea ochilor si i-a zis când cânta: "Cum nu te rusinezi cu totul a sta înaintea lui Dumnezeu, sau a pomeni numele Lui?".
I-a zis fratele: "Stii că limba aceasta este nicovală, odată vei lovi cu ciocanul si odată vei lua, iar eu voi răbda luptându-mă cu tine până la moarte, oriunde te voi ajunge în ziua de apoi si cu jurământ îti fac tie încredintare, că asa să-mi ajute Cel ce a venit să mântuiască pe păcătosi, că nu voi înceta pârându-te pe tine lui Dumnezeu până ce vei înceta a te lupta cu mine, si voi vedea cine va birui, tu sau Dumnezeu". Dacă a auzit dracul acestea, a zis către dânsul: "Într-adevăr, de acum nu mă voi mai lupta cu tine, ca să nu-ti agonisesc tie cunună, luptându-mă pentru răbdarea ta". Si s-a dus dracul. (29-299)

Troparul Sfantului Nectarie

“Pre cel nascut in Silivria si ocrotitorul Eghinei, pre cela ce s-a aratat in vremurile din urma prieten adevarat al vartutii, pre Sfantul Ierarh Nectarie sa-l cinstim cei credinciosi ca pre un dumnezeiesc slujitor al lui Hristos, ca izvoraste bogate tamaduiri celor ce striga cu evlavie: Slava lui Hristos, Celui care te-a slavit! Slava Celui care minunat te-a aratat! Slava Celui care lucreaza printru tine tuturor tamaduiri!”

Pomul cu roade - Pilda

Un om credincios fiind asuprit de necredincioşi, merse într-o zi la duhovnicul său şi i se plânse, zicându-i:

- "Ce au cu mine, părinte, de nu mă lasă în pace?"
Părintele, un om bătrân şi plin de înţelepciune, îl luă şi îl duse în grădină. Acolo se aflau şi pomi roditori şi alţii neroditori.
- ?lată fiul meu, ai aici pilda vieţii.

Crezi tu oare că aruncă cineva cu pietre în pomii aceştia cari au numai frunze?
Nu, fiule - oamenii aruncă cu pietre numai în pomii cu roade. Fii vesel că te asupresc oamenii - căci asemeni pomului cu roade eşti.?
De-atunci, omul acela nu s-a mai văitat de asupririle semenilor.

Pilde 2

Biserica nu se sprijina pe oameni

Un catolic, avand buna intentie, tot incearca sa il converteasca la crestinism pe prietenul sau evreu. Acesta, satul de atatea insistente, ii spune ca va face o calatorie la Roma si va observa cum o duc Papa si cardinalii sai. Daca ii va placea ce va vedea, se va da in legea lor. Crestinul catolic, saracul, se cam tulbura. Se gandea ca in veci nu va mai dori prietenul lui sa treaca la catolicism, cand va vedea luxul si desfraul ce era in acea vreme la Roma. Dar, iata ca evreul vine de la Roma si se converteste, spunandu-i: - Cu adevarat, credinta voastra e superioara, daca a putut sa dainuie atata timp, in ciuda faptului ca aveti in fruntea clerului oameni atat de corupti ! Povestioara din lucrarea "Decameronul", de Boccaccio.

Invidia impiedica orice bucurie

Un tanar, intrebandu-se despre viata, despre suferinta si despre fericire, il intreba pe un parinte: - Parinte, de ce unii oameni sunt tot timpul mahniti ? Parintele i-a raspuns, zicand: - Pentru ca, de multe ori, ei sunt suparati nu numai de necazurile lor, ci si de bunastarea si reusita altora.

Cum scapam de poftele trupesti

Un tanar, chinuit de poftele trupesti, l-a intrebat pe duhovnicul sau cum poate scapa de ele. Duhovnicul i-a spus: - Nu putem opri pasarea atunci cand zboara deasupra casei noastre, dar putem sa o oprim sa nu-si faca cuib acolo.  

Rugaciunea superficiala

Gheorghe l-a intrebat intr-o zi pe vecinul sau daca Il iubeste pe Dumnezeu. Vecinul a raspuns afirmativ. Gheorghe a continuat: - Te rogi din toata inima Lui? - Sigur, de fiecare data cand ma rog, sunt cu gandul numai la El, a marturisit vecinul. Atunci Gheorghe a spus: - Vecine, daca vei reusi sa rostesti "Tatal nostru“ fara sa te gandesti si la altceva, iti daruiesc calul meu. Pe la jumatatea rugaciunii, vecinul a grait: - Imi daruiesti si saua? - Nici calul, nici saua, pentru ca in loc sa fii cu luare aminte la rugaciune, te-ai gandit la cal.  

Pilde 1

Cum scapam de lupta trupului ?

Un frate, luptat de poftele trupului, l-a intrebat odata pe un parinte calugar: - Ce sa fac parinte, caci nu mai pot suporta ispitele care au navalit asupra trupului meu ? Batranul ii raspunse, zicand: - Frate, astfel de ispitiri eu nu am avut, deci nu stiu ce sa iti zic. Mahnit pentru ca nu a gasit nici o cale spre a izbandi in luptele sale, fratele merse la un alt parinte. Acestuia, vorbindu-i despre luptele sale, ii spuse si despre raspunsul primit de la calugarul cel dintai. Parintele ii raspune si el, zicand: - Adevarat ti-a grait acela, dar intoarce-te la dansul si intreaba-l cum de nu a fost el ispitit. Intelegand fratele ca de la acela poate afla calea spre a nu mai fi luptat de trup, se reintoarse la el si ii zise: - Iarta-ma, parinte, ca indraznesc a te intreba iarasi, dar de ce in viata ta nu ai fost ispitit dinspre trup ? La aceasta, batranul ii raspunse: - De cand sunt calugar, niciodata nu m-am saturat de paine, apa si somn. Acest lucru m-a aparat de acele ispite pe care le amintesti ca dau navala asupra sufletului tau.

Osteneala cea odihnitoare

Un calugar din Muntele Sinai, desi avea foarte mult de lucru, in fiecare zi el trebuind sa gateasca mancare pentru cateva sute de oameni, totusi el nu era niciodata nacajit sau trist, ci intotdeauna luminos la chip, vesel si voios. Staretul sau il admira pentru aceasta buna dispozitie, iar odata ii si ceru sa-l lamureasca asupra voiosiei lui. Calugarul de la bucatarie ii raspunse, zicand: - Eu muncesc ca si cand tot ceea ce fac ar fi slujba pentru Dumnezeu, numind apoi cuvintele lui Hristos: "Tot ce ati facut unuia dintre acestia mai mici ai Mei, Mie mi-ati facut.“

"Monahul care nu zambeste e ca o fereastra fara lumina." 

Parintele Arsenie Boca

Sa luam pilda de la cei morti

Un frate s-a dus la Avva Macarie Egipteanul si i-a zis: - Avvo, spune-mi cuvant sa ma mantuiesc ! Si i-a zis batranul: - Du-te la mormant si ocaraste mortii ! Deci, ducandu-se fratele, a ocarat si a azvarlit cu pietre si, venind, a vestit batranului. Si i-a zis batranul: - Nimic nu ti-au grait ? Iar el a raspuns: - Nu. I-a zis lui batranul: - Du-te maine si ii slaveste ! Deci mergand fratele, i-a slavit zicand: - Apostolilor, sfintilor si dreptilor ! Si a venit la batranul si i-a zis: - I-am slavit. Si a zis batranul: - Nimic nu ti-au raspuns ? A zis fratele: - Nu. I-a zis lui batranul: - Stii cu cate i-ai necinstit si nimic nu ti-au raspuns si cu cate i-ai slavit si nimic nu ti-au grait. Asa si tu, daca voiesti sa te mantuiesti, fa-te mort inaintea lumii si a celor din lume. Nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor sa nu o socotesti, ca cei morti sa fii si poti sa te mantuiesti

Dragostea parintilor schimba inima copiilor


Un tata avea un fiu atat de ratacit si de impatimit, incat ajunsese chiar sa isi propuna sa isi omoare tatal, spre a ajunge mai repede la mostenirea ce i se cuvenea. In momentul in care tatal si-a dat seama de intentia fiului sau, anume de a-l omora, el a simtit o mare durere in inima, insa dragostea lui fata de copil nu s-a clatinat. Astfel, intr-o zi oarecare, tatal si-a luat fiul cu el in padure, spre a taia lemne. Ajungand in padure, tatal i-a zis fiului sau: - Fiul meu, te iubesc atat de mult, incat te-am adus aici, in mijlocul padurii, unde ma poti ucide fara ca sa te stie cineva. Poti spune mai apoi, celorlalti, ca a avut loc un accident la taiat lemne. O astfel de iubire a schimbat sufletul netrebnicului fiu, incat acesta a cazut la picioarele tatalui sau, cerandu-si iertare.

♥ Bunatatea este o caracteristica a oamenilor de caracter...o atitudine specific umana,dar din ce in ce mai rar intalnita azi...pentru ca graba si timpul nu le mai permit multora sa priveasca si la nevoile altora...Bunătatea derivă din iubirea nemărginită cu care Dumnezeu a creat lumea, prin urmare, originea ei este divină. Bunătăţii îi sunt asociate calităţi fără de care aceasta n-ar fi completă: mila, compasiunea, înţelegerea, bunăvoinţa, toleranţa, blândeţea, dărnicia, admiraţia fiind numai cele mai semnificative. A fi un om bun, înseamnă să fi stat şi să fi gândit la rosturile tale pe pământ şi să fii convins să practici bunătatea şi binele în mod necondiţionat. Bunătatea îl îmbogăţeşte pe omul bun, îi dă un sens în viaţă, îi leagă evenimentele unul de altul în mod armonios. Bunătatea te echilibrează şi te înnobilează. Bunătatea îţi ordonează scopurile în viaţă, simplificându-ţi comunicarea cu ceilalţi. Bunătatea îţi conferă stilul de viaţă propriu.Educaţia are o mare importanţă, poveştile ascultate în copilărie fiind pline de morală şi eroi civilizatori care triumfă înaintea feţelor răului. Întâmplările din viaţă definitivează restul, pe unii încercările nenumărate îmbunându-i, considerând că ele le sunt date spre desăvârşire. Pe alţii, încercările îi înrăiesc, neînţelegând nimic din ceea ce trăiesc. "De ce să fac bine, mie îmi face cineva bine? De ce să dau degeaba, mie mi-a dat cineva ceva? De ce să dau altuia şi să aibă şanse mai mari decât mine?" Iar aceştia sunt numai egoiştii care nu sunt printre cei mai răi! Ce să mai spui despre răutăcioşi, învidioşi, orgolioşi care ajung să se bucure de răul altora şi care nu vor înţelege niciodată că, dăruind, dobândeşti? Deşi nu se poate spune că este mai uşor să fii bun, decât rău, din fericire există oameni care se pun în slujba binelui şi a bunătăţii, indiferent de eforturi, echilibrând balanţa lumii.Există bunătate şi răutate; există bine şi rău; există fapte bune şi păcate, calităţi şi defecte, lumină şi întuneric, adevăr şi minciună, viaţă şi moarte. Simplificând, există viaţă şi moarte! Iar noi nu avem de făcut altceva decât să alegem de care parte ne situăm...!!! ♥

"Dacă şi cârceii viţei de vie ne sunt de faţă, şi aceia prin lucrarea ce o fac în vie, mult folos să ne aducă nouă. Dacă şi noi de aracii cei duhovniceşti, cu dragostea cea după Dumnezeu, ca nişte cârcei ne vom lega şi aproape de noi îi vom ţine ascultându-le învăţătura şi supunându-ne lor întru cele spre mântuire, precum ne învaţă pe noi marele Apostol Pavel, zicând: „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor ca celor ce priveghează pentru sufletele voastre” (1 Tesaloniceni 5, 12) şi iarăşi: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, la a căror săvârşire a vieţii privind să le urmaţi credinţa” (Evrei 13, 7).

Încă să cugetăm că rodul viţei „veseleşte inima omului” (Psalm 103, 16) şi la Cina cea de taină pe vin întru Sângele Său l-a prefăcut (Luca 22, 20). Şi dacă spintecată vedem frunza la vie şi de la aceasta pe meşteşugul Ziditorului nostru să-l slăvim şi să cugetăm cum prin acoperirea cea cu frunze, pe vătămările cele din văzduh să le întâmpine cu îndemânare, iar prin rărimea spintecărilor frunzei, pe raza soarelui din destul spre coacerea strugurilor să o primească." (Părintele Ilie Cleopa)

El este ALTFEL. El este ADEVĂRat...

Aş vrea să-ţi spun ce nu se poate spune
Şi-aş vrea să-ţi dau ce nu se poate da.
Este o stare-a inimii anume
Ce-aş vrea s-o-mpărtăşesc cu dumneata.
Aş vrea să-ţi scriu cu mâna mea aceasta,
Pe care a zidit-o Ziditorul
Cuvinte pentru veşnicia noastră,
Pe care le-nţelege numai dorul.
Aş vrea să te ating cum te-ar atinge
Pe patul cel de moarte cineva
Când nu mai poţi nici spune şi nici plânge
Să simţi inima mea ca pe a ta…
Savatie Baștovoi, 2005

 

‎"Lumea este o casă. Arhitectul şi Stăpânul acestei case este Creatorul, iar Tatăl creştinilor care locuiesc în ea este Dumnezeu. Mama, în această casă, este Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Mergi întotdeauna în prezenţa Tatălui tău, cu iubire şi ascultare; la fel în prezenţa Mamei noastre a tuturor, a Maicii Domnului, cu sfântă iubire, cu veneraţie şi ascultare. În nevoile tale materiale şi spirituale, în nenorociri, necazuri, boli, întoarce-te spre ea cu credinţă, nădejde şi dragoste.

Fii sfânt, aşa cum Domnul Dumnezeul tău sfânt este; ca şi stăpâna noastră, Maica Domnului şi maica ta de asemenea, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Femeie, iată fiul tău… Iată mama ta” (Ioan 19, 26-27).

Pentru ca noi să nu ne îndoim de dreptul nostru de a o numi Mamă a noastră pe Maica Preaînălţată a Dumnezeului Preaînalt – Stăpâna Preasfântă, Preacurată, nemărginit fericită –, dumnezeiescul ei Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a îngăduit în mod expres tuturor acelora care ţintesc spre sfinţenie să o numim Maica noastră: „Iată mama ta”. Căci în persoana Sfântului Ioan Teologul, nouă, creştinilor, ni se adresează aceste cuvinte. Da, ea este cu adevărat cea mai blândă, cea mai atentă dintre mame, care ne conduce pe noi, copiii ei, spre sfinţenie." (Sfântul Ioan din Kronstadt)

O ZI FARA RUGACIUNE !
Oamenii comunica intre ei, dar nu toti comunica zilnic cu Dumnezeu prin rugaciune. Grijile legate de pacate ne tin departe de rugaciune, de Dumnezeu. Cine se roaga zilnic lui Dumnezeu, nu se mai simte singur, caci simte prezenta si iubirea lui Dumnezeu.
Totusi rugaciunea ocupa un loc periferic in viata noastra si de aceea nu ne mai intalnim cu Dumnezeu in inimile noastre. De multe ori chiar si atunci cand ne rugam o facem in graba, fara smerenie si fara iubire, asteptand doar implinirea dorintelor care tin de simturile trupului, de placerile simturilor.
Rugaciunea trebuie traita, trebuie sa-L simtim pe Dumnezeu in fata noastra, pentru a ne apropia spiritual de El si a ne obisnui sa traim zilnic dupa voia Sa.
Rugaciunea este o punte spirituala intre pamant si cer. Cei ce se roaga cu credinta si smerenie, se intalnesc cu Dumnezeu si poarta in inimile lor pacea si bucuria din ceruri pe care o transmit celorlalti prin cuvintele si faptele lor, aratand ca sunt in legatura spirituala cu Dumnezeu.
Multi prefera o zi fara rugaciune deoarece rugaciunea presupune o munca spirituala, o lupta cu propriile ganduri si numeroasele dorinte ale inimii...
Nu ne rugam zilnic cand nu suntem deplin convinsi ca Dumnezeu ne poate ajuta sa facem ceea ce trebuie, cand nu credem ca Dumnezeu este Prietenul Care ne asculta si ne da putere sa facem binele, sa invingem raul.
Nu avem liniste interioara deoarece in noi este zbuciumul grijilor egoiste care ne chinuie si ne fura bucuria de a trai frumos dupa voia lui Dumnezeu.
Nu ne rugam zilnic deoarece inima noastra nu este libera pentru Dumnezeu. Orice rugaciune adevarata trebuie sa porneasca din adancul inimii pentru ca si inima sa participe la rugaciunea personala.
Cine renunta la rugaciunea zilnica nu isi hraneste sufletul si nu simte bucuria intalnirii cu Dumnezeu in inima sa.
Fara rugaciune nu putem invinge tristetea care vine in inimile straine de iubirea lui Dumnezeu.
O ZI FARA RUGACIUNE ESTE ASEMENEA UNEI ZILE FARA LUMINA SOARELUI.
Dumnezeu ne daruieste lumina iubirii Sale cand ne facem timp sa ne rugam cu atentie, cu smerenie , cu credinta , cu iubire, eliberati de grijile pacatului.
Rugaciunea ne tine departe de pacat deoarece primim puterea de a ramane legati spiritual de Dumnezeu.

Povesti adevarate , de prin lume adunate !

---

Testamentul unui copil condamnat la moarte


Când moare un copil cu toţii ne punem întrebarea „De ce?”, indiferent de gradul de rudenie, de credinţă sau de sensibilitatea sufletească. De ce trebuie să moară? Cu ce a greşit? Cum de lasă Dumnezeu să se întâmple aşa ceva? De ce totul merge bine şi la un moment dat, într-o clipă, bucuria dispare şi sufletul explodează de durere? Zeci de astfel de întrebări apar într-o asemenea situaţie, însă nu există o explicaţie sau un răspuns raţional universal valabil, ci doar acţiuni divine care diferă de la o situaţie la alta.
 
Nimic nu se compară cu suferinţa unei mame atunci când îşi pierde copilul. La 30 de ani, Iulia îşi aminteşte cu dragoste şi cu durere în acelaşi timp, de copilul pe care l-a pierdut în urmă cu şase ani. O fetiţă minunată, a cărei privire inocentă dăinuie prin fotografiile păstrate de mama ei. Ochii mari, negri, nu spun nimic, nu cer nimic, nu caută nimic, nu sunt curioşi. Şi tocmai asta este năucitor. Stai şi te întrebi şi tu: “De ce?”.
“Nu pot să nu-mi amintesc…îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri...”
Iulia s-a căsătorit la 20 de ani şi Dumnezeu a binecuvântat familia cu un băieţel frumos şi sănătos. Între timp, soţul ei a devenit preot, iar la 24 de ani, Iulia a rămas însărcinată a doua oară. “A fost un copil foarte dorit, pentru că noi ne-am dorit mereu copii. Ziceam că până la 30 de ani o să avem 3-4 copii, să fie casa plină, să fie veselie mereu în casă, dar Dumnezeu ne-a rezervat, se pare, altceva”, povesteşte Iulia. Când era în luna a cincea de sarcină, medicul a descoperit că are un sindrom foarte rar, ce apare într-un caz la 30.000, numit Dandy-Walker, care afectează dezvoltarea creierului. Cu alte cuvinte, diagnosticul medicilor a condamnat acel copil la moarte înainte de a se naşte, iar pe părinţi la o suferinţă fără sfârşit. “Nu pot să nu-mi amintesc…îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri… a fost practic un şoc mai mare atunci când am aflat, pentru că s-a văzut foarte bine. Pot să zic că a fost o foarte mare luptă sufletească, zbucium interior şi mii de întrebări: De ce noi? De ce eu? De ce mie? Bineînţeles, aveam «încurajări» din toate părţile să facem avort, pentru că eram prea tineri, aveam 24 de ani”, ne-a mărturisit Iulia.
A urmat o perioadă de nesiguranţă, de gânduri şi alegeri, de incertitudini pe toate planurile. Pe de o parte era credinţa în Dumnezeu, pe cealaltă parte presiunea celor din jur de a nu naşte un copil ce nu va fi niciodată fericit. Conştiinţa păcatului i-a ajutat pe părinţi să lupte cu ispita. „Am vorbit mereu cu Maica Domnului şi cu Dumnezeu şi îi întrebam mereu «De ce eu?», pentru că am fost împotriva avortului mereu. Dar, la un moment dat, mi-am dat practic copilul în mâna lui Dumnezeu. Mă rugam şi spuneam că aşa cum Sfinţii Ioachim şi Ana au dăruit-o pe Maica Domnului lui Dumnezeu, aşa dăruiesc şi eu acest copil. Şi din clipa aceea m-am liniştit, am căpătat o forţă interioară care nu era de la mine. Nu-mi amintesc pe cineva care să-mi spună: aduceţi pe lume acest copil. Toţi se gîndeau la noi că eram foarte tineri şi ne condamnam pe viaţă, pentru că nimeni nu-mi spunea cât va trăi copilaşul”, îşi aminteşte Iulia cu lacrimi în ochi şi cu vocea tremurată.
În acele clipe Dumnezeu îţi dă o putere foarte mare, dar doar dacă te laşi în mâna Lui
Odată cu naşterea fetiţei, lupta părinţilor abia a început. Totuşi, cea mai mare dorinţă li s-a împlinit: să se nască Maria Ecaterina şi să fie botezată. Prognosticul medicilor din timpul sarcinii a fost unul foarte trist: era aproape o certitudine faptul că ea nu se va putea mişca şi nu va vedea. Cu sufletul îndurerat, Iulia îşi mai aminteşte doar lucrurile frumoase din acea perioadă, cu toate că şase luni de zile, cât a luptat Maria să rămână în viaţă, a stat mai mult prin spitale: „acum nu-mi amintesc lucrurile grele. Două luni de zile am alăptat-o, am văzut-o gângurind, am văzut-o jucându-se cu frăţiorul ei cât de cât, recunoscându-ne vocea, chipurile, chiar dacă, teoretic, acest sindrom nu-i permitea să facă nimic. Dar ea se juca cu mânuţele, cu jucăriile. Adică, pentru noi, ea a fost o minune”. Povestind despre fetiţa sa, Iulia încearcă să-şi păstreze calmul, spunând mereu că totul a fost posibil din bunătatea lui Dumnezeu şi că în acele clipe El îţi dă o putere foarte mare, dar doar dacă te laşi în mâna lui.
La doar două luni, Maria a făcut hidrocefalie, o complicaţie firească a bolii care o condamnase. După internarea în spital, la analizele făcute de medici, aceştia au descoperit încă două malformaţii care necesitau intervenţii chirurgicale de urgenţă. După prima operaţie la nivelul capului, la nici trei ore, Maria era trează şi se juca şi gângurea şi îşi încuraja părinţii prin comportamentul ei. Cu rugăciunile celor apropiaţi protejându-le mereu, au petrecut aşa cam patru luni de zile, cu mici pauze de o câteva zile, când se întorceau acasă şi puteau fi o familie obişnuită.
„După zece ani de zile aş lua totul de la capăt”
Atunci când un copil are probleme de sănătate încă din timpul sarcinii, multe mămici nu stau de două ori pe gânduri în alegerea pe care o au de făcut. Avortul este soluţia cea mai simplă. Ce rost are să chinui un copil nevinovat şi să pedepseşti doi oameni? În timp ce încurajările din toate părţile mergeau în această direcţie, părinţii Mariei au considerat că nu au aflat în zadar atât de devreme despre boală, ci pentru a se putea pregăti cum trebuie pentru moartea ei. „După 10 ani de zile de căsătorie aş lua totul de la capăt. Tot ce ni s-a întâmplat, cu bun şi rău. Important e ca în viaţă, din orice experienţă, să iei ce e mai bun. Şi pot să spun că acest copil a fost pentru noi un exemplu de luptă. Nu cred că am fost vreodată atât de apropiată de Dumnezeu ca în acea perioadă şi nu ştiu dacă voi mai fi vreodată. M-a responsabilizat din punct de vedere creştinesc, pentru că am trăit minunea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră, în fiecare zi”, mărturiseşte mămica.
Nu este uşor să creşti şi să ai grijă de un copil cu probleme. Iulia şi-a susţinut examenul de licenţă în timp ce Maria era pe patul de spital.“Când Mariaa murit, pe 1 august 2007, la începutul postului Sfintei Marii, m-a durut, dar acum stau şi mă gândesc că m-a durut mai tare atunci când am aflat de boala ei decât atunci când a murit. Câteodată mă simt vinovată, dar, într-un fel, Dumnezeu ne-a liniştit. El a ales momentul, iar noi am luat-o ca atare. E în sufletul meu, am amintiri foarte frumoase despre ea. Dar dacă aşa a fost să fie, să o am doar şase luni, sunt mulţumită. Sunt foarte mulţumită”, ne-a explicat Iulia.
Din momentul conceperii unui copil orice este posibil. În orice clipă se poate întâmpla ceva. Diferenţa dintre un copil bolnav şi unul sănătos este că primul dintre ei are parte de foarte multă rugăciune. Părinţii Mariei au trecut printr-o suferinţă care trebuie să ne fie tuturor lecţie de viaţă. Este greu să-ţi păstrezi credinţa în Dumnezeu atunci când copilul tău este pe moarte. Dar parcă şi mai greu este să-ţi păstrezi credinţa când nu ai nici o problemă. Părinţii au fost tot timpul conştienţi de situaţia în care era copilul lor. „Noi am avut speranţe, dar visuri foarte mari nu am avut. Nu cred că mi-am imaginat vreodată că o ţin de mână. Eu doar trăiam clipa, că o am lângă mine, şi mă bucuram de fiecare zâmbet al ei. Ea a fost o minune în viaţa noastră”, ne-a povestit Iulia. Părinţii Mariei au apreciat fiecare moment şi s-au bucurat ca şi cum ar fi fost ultimul. I-au mulţumit Domnului pentru binecuvântare şi şi-au pus toată nădejdea şi speranţa în mâinile Lui. Poate acesta este testamentul pe care Maria Ecaterina l-a lăsat pe lume. O lecţie de credinţă în Dumnezeu. Copiii noştri sunt darul lui Dumnezeu. Singurul şi cel mai valoros pe care ni-l putea dărui. Trebuie să-I mulţumim în fiecare clipă, să-L slăvim şi să-L răsplătim ducând mai departe învăţătura creştină şi învăţându-ne copiii că El este sensul vieţii.


Doxologia

Parintele Sofronie de la Essex, focul care a ars Ghetarul Părintele Dionisie Ignat slujeşte la mânăstirea de maici de la Albac, jud. Alba. După terminarea liceului în 1982 a lucrat în fabrică până în 1989, când s-a hotărât să facă teologia. A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Sibiu, în 1993. A fost preot celib timp de 11 ani, iar din 2003 a intrat în monahism. De atunci este duhovnicul mânăstirii Albac. „sper să fiţi pe aproape când se va aprinde Gheţarul, că nu ştiu cu ce o să stingeţi apa care se va transforma în foc” Această poveste a început acum 43 de ani, când Dumnezeu a trimis pe cineva să aprindă un foc pe un Gheţar. Era un Gheţar mare şi frumos, dar totuşi un Gheţar. Pentru omul raţionalist şi logico-gândirist, aceasta ar putea fi culmea prostiei (să pui un foc pe apă şi să mai şi ardă), iar acest lucru desigur numai un nebun poate crede că va merge. Autorităţile Gheţarului nici măcar nu i-au acordat atenţie Nebunului (ne-bun citeşte smerit, căci bun este numai Dumnezeu), care s-a apucat de acest lucru. Şi-a găsit Omul nostru un loc mai la marginea Gheţarului, ca nu cumva să încurce cu ceva pe oarecine, nici pe pompierii care cine ştie cum s-ar fi gândit să stingă cu apă focul din gheaţă. Aşa că având lucruri mult mai importante de făcut, privitoare la consolidarea statului de mare Gheţar al lumii, l-au lăsat pe Nebun în pace, uitând de el. Când după mulţi ani şi-au adus aminte de el şi de trăsnita lui experienţă, s-au gândit să vadă ce mai face Nebunul şi flacăra lui, şi i-au făcut o vizită. Ajungând la marginea Gheţarului lângă mare, unde Nebunul îşi făcuse un mic bordei ajutat de câţiva tineri, au rămas puţin uimiţi când au văzut că flăcăruia ardea. Dar acest lucru nu i-a mişcat prea mult, căci neavând pentru timp o altă noţiune decât „time is money”, nu şi-au dat seama de când arde. Aşa că l-au întrebat din politeţe ce mai face şi cum se simte pe gheţarul lor, amintind în treacăt, nu fără ironie, de flăcăruia lui şi de interesanta lui experienţă de a semăna foc în apă, atrăgându-i cu un aer superior şi batjocoritor atenţia: vezi să nu dai foc la Gheţar, căci ştii... legea este lege. Bătrânul le-a mulţumit pentru amabilitatea şi marele deranj care l-au făcut pentru un biet Nebun, şi că l-au lăsat să încerce pe acest frumos şi necucerit Gheţar, nebunatica lui experienţă. Apoi cu un zâmbet hâtru în colţul gurii le-a spus: „Sper să fiţi totuşi pe aproape când se va aprinde Gheţarul, că nu ştiu cu ce o să stingeţi apa care se va transforma în foc”. Ei au râs, ca să nu pară că nu au înţeles gluma Bătrânului şi au plecat, zicându-şi unul altuia: „e...lucruri şi vorbe de nebun”. Dar Nebunul, după ce au plecat, a mulţumit lui Dumnezeu că nu au observat ceea ce se întâmplase, şi nici măcar câţi ani trecuseră de când venise, căci el trăia cu o altă concepţie despre timp. Pentru el timpul însemna posibilitatea unirii cu Dumnezeul cel Veşnic. De aceea el nu a spus nimănui şi niciodată N-am timp, căci pentru el timpul nu era aur, ci îmbrăţişând cu flăcăruia lui pe fiecare din cei impulsionaţi de inimă să-l cunoască, le spunea: „Timpul este fructul dragostei, hai să gustăm acest fruct”; şi pentru că dragoste avea din belşug spunea: „Dragostea niciodată n-are timp, căci e mereu ocupată să te ducă dincolo de timp”. Trebuie să ştiţi că Nebunul acesta nu era ca alţi nebuni, ci unul special, care avusese ca învăţător întru ale nebuniei, unul mai Nebun ca el şi care învăţase nebunia crucii tocmai de la Nebunul Nebunilor. Iar flacăra pe care o adusese cu el pe Gheţar, nu era ca orice flacără, ci era un foc special, moştenit de la Învăţătorul lui care şi el îl primise în dar de la Nebunul Nebunilor. Numele acestui foc special care arde şi în apă este – FOCUL DRAGOSTEI.  Din cauza aceasta zâmbea Bătrânul întru ale nebuniei, căci obişnuiţi cu zâmbete şi flăcări de suprafaţă, gheţaromanii nu ştiau că Nebunul avea un foc care arde prin interior. De aceea nici nu au văzut mare lucru la suprafaţă, ci doar un nebun şi o flăcăruie care pâlpâia, dar care prin interior topise mult din Gheţar. Dar acolo se petreceau lucruri minunate: gheaţa rece se prefăcea în apă, iar apa aceea se transforma printr-o tainică putere în flăcăruie care începea să ardă şi să facă şi ea noi tunele subterane, ajungând până la marginea Gheţarului, topindu-l încetul cu încetul.  Într-un târziu când au băgat de seamă mai marii Gheţarului că ceva se petrece totuşi cu experienţa Nebunului, s-au alertat şi au trimis pompierii şi poliţia, dar totuşi nu vedeau mare lucru (pentru că ochii lor erau ţinuţi să nu vadă), ci doar o flacără ceva mai mare şi împrejurul bătrânului nebun câţiva oameni, bărbaţi şi femei, probabil nebuni şi ei, care-l ascultau cu dragoste şi respect. Iar în locul colibei erau ridicate acum, cu acordul lor bineînţeles, clădiri noi. I-au controlat dacă au plătit taxele, le-au verificat odăile, dar nu au descoperit nimic în afară de faptul că erau ...persoane drăguţe.  Şi veneau tot mai mulţi şi mai mulţi, şi se auzea tot mai tare că la Tiptree village, un nebun băgase în gheaţă o sămânţă de foc şi că acum crescuse un copac de foc sub Gheţar, iar în vârful copacului (Tiptree) este o flacără mare. Deci s-au decis să trimită pompierii din nou, să stingă focul, să taie copacul, şi să-l ia pe batrân. Dar ajunseseră prea târziu, căci pe bătrân îl luase Altcineva, înaintea lor, iar copacul cu pricina fiind de foc şi cu rădăcinile mult prea extinse sub Gheţar nu aveau cum să-l mai taie şi nici cu ce să stingă atâta apă care mereu se transforma în foc. Deci au întocmit un raport în care au consemnat că tot ceea ce auziseră despre acest foc era adevărat, dar că nu este cazul să îşi facă probleme pentru că: 1. Focul acesta, nefiind material, nu arde ceea ce interesează Guvernul, ci doar lucruri nemateriale, cum ar fi suflete, aşa că nu e o problemă. 2. Copacul respectiv, chiar dacă e de foc şi arde încontinuu pe dedesubt, la cât este de mare Gheţarul nostru nu este cazul să ne facem griji. 3. Oamenii care trăiesc acolo, pe acel foc, sunt destul de amabili şi drăguţi, chiar dacă s-au molipsit de nebunia bătrânului. În plus, considerăm că prin afluenţa de străini care vin acolo, avem numai de câştigat, căci doar e vorba de Gheţarul nostru. 4. Iar bătrânul nebun care a adus focul şi l-a semănat în Gheţar a murit. Ei zic că trăieşte, alţii că e sfânt mare. Dar ştiţi...vorbe de nebuni. Au semnat raportul şi au plecat. La câţiva ani după ei am venit noi, alţi sinistraţi de prin alte zări. Am venit căci am văzut de departe lumina flăcării de pe Gheţar, care, ca pe un far o văd doar cei care-şi dau seama că au rătăcit drumul. Ajungând aici am văzut şi noi minunatul copac de foc împodobit ca un pom de crăciun, iar pe Bătrânul întru smerenie, strălucind în vârful copacului (Tiptree) ca o stea călăuzitoare, luminând naşterea unui altuia, şi unui altuia, şi multor hristoşi în devenire, îmbrăţişându-i cu crengile lui ca nişte mâini iubitoare şi spunând tuturor: să ne iubim unul pe altul, căci dragostea ne va duce în Rai, unde vă voi aştepta. Acum este timpul să încheiem această povestire despre părintele Sofronie Saharov şi mânăstirea de la Essex din Marea Britanie, şi să ne luăm rămas bun de la iubiţii fraţi şi surori ai acestei mânăstiri. Vă mulţumim pentru îngăduinţa de a ne scălda şi noi în scăldătoarea Siluanului, şi dacă este să interpretăm numele satului în care este Mânăstirea – Tollshunt Knight – ca însemnând cavalerii fântâniţei lui Tolle, atunci nu o să vă spunem „Goodbye Tollshunt Knight”, ci o să vă spunem „Goodbye Siluanriver Knight” (La revedere, cavaleri ai fluviului lui Siluan).  Autor: Părintele Dionisie Ignat, mânăstirea Albac

Mesajul Mitropolitului Teofan de Celiabinsk cu prilejul căderii meteoritului din Urali !!!

Ceea s-a întâmplat ne aminteşte că tot ceea ce există în lume este departe de a se afla în puterea omului. Cât de multe ar fi observaţiile noastre asupra corpurilor cereşti, nimeni nu a putut să prevadă cu o precizie absolută în ce timp şi loc se va produce căderea acestui meteorit.

„Dragi fraţi şi surori,

Ceea s-a întâmplat ne aminteşte că tot ceea ce există în lume este departe de a se afla în puterea omului. Cât de multe ar fi observaţiile noastre asupra corpurilor cereşti, nimeni nu a putut să prevadă cu o precizie absolută în ce timp şi loc se va produce căderea acestui meteorit. Noi ştim din Sfânta Scriptură că Domnul, cu ajutorul stihiilor, ne dă semne şi avertismente deseori. Cred că nu numai pentru locuitorii din Urali, ci pentru întreaga umanitate, ploaia de meteoriţi este o atenţionare a faptului că noi trăim într-o lume fragilă şi imprevizibilă. Dar un fenomen natural nu este o ocazie de panică şi de descurajare. De fapt, nicio catastrofă naturală, nicio maladie, nici măcar moartea, nu ne pot separa de Dumnezeu. Singurul rău adevărat în lume este păcatul. Şi pericolul care a trecut peste noi trebuie interpretat astfel: Fiţi atenţi în mod special la lumea voastră interioară, reconsideraţi-vă viaţa. Amintiţi-vă de câte ori vă rugaţi, când aţi fost ultima oară la Biserică, cu ce se aseamănă viaţa voastră în lumina poruncilor lui Dumnezeu. Postul Mare nu a început încă, însă trebuie să vă pregătiţi lăuntric încă de azi. Vă cer în orele care urmează să manifestaţi sobrietate spirituală, unitate în rugăciune şi să vă acordaţi unul altuia ajutor psihologic. Ne încurajează faptul că Domnul ne-a păzit de consecinţe şi mai grave şi trebuie să-I fim recunoscători pentru această milostivire.

Fie ca Domnul să păstreze turma Sa din Uralii de Sud şi pe noi să ne păzească de necazuri şi dureri, şi să întărească în noi credinţa, iubirea şi pietatea”.


† Teofan, Mitropolit de Celiabinsk

traducere şi adaptare: pr. Ioan Valentin Istrati

sursa ortodoxiamoldova

Viata iti da multe lectii de-a lungul timpului. Cu siguranta pe multe le pierdem din vedere, pe altele le ignoram doar pentru a le invata mai tarziu, iar pe unele le invatam pe loc pentru ca nu avem de ales.
Da, acum stiu sigur ca la scoala era mult mai simplu...
Cu timpul, mi-am dat seama ca dorinta pe care ne-o punem cu totii cand suntem mici, si anume "vreau sa fiu mare" se implineste fara doar si poate cam la toti. Si nu e deloc atat de simplu precum ne imaginam.
Am mai invatat si faptul ca distanta face parte dintre lucrurile care sunt relative... doi oameni care stau unul langa altul pot fi la fel de departe ca doi oameni aflati la mii de km distanta! Apropierea se face cu sufletul.
Timpul sterge doar amintirile care nu au nici o valoare. Pe cele care au contat si vor conta le pastreaza intacte.
In amintiri, oamenii pot ramane la fel cum ii stiai tu chiar daca ei intre timp s-au schimbat altfel decat cum sperai sau pur simplu au plecat inainte de vreme. Inima pastreaza o multime de comori.
Mi-am dat seama ca in prezentul nostru, sa fi exagerat de sincer e un mare defect din cauza caruia ai multe de pierdut. Da. In schimb, cred ca diplomatia e o mare calitate, pe care tot mai putini oameni o au.
Acum stiu ca o inima facuta bucati se vindeca in timp. Ea trebuie tratata cu multe lacrimi, cu multe pareri de rau, cu multa durere, apoi cu oameni noi, cu alte zambete, cu alte imbratisari.
Am ajuns si la concluzia ca e important sa faci ceea ce iti place. Iar daca nu ai ceva ce iti place sa faci, trebuie sa il cauti pana il gasesti. Altfel, irosesti timp pretios devenind frustrat si enervandu-i pe altii fiind atat de morocanos si de posac.
Stiu ca e bine sa fi rabdator, calm, dar eu cred ca am ramas ramas putin in urma la lectia asta.
Mai stiu si ca singuratatea e buna, e placuta uneori, dupa care devine sufocanta. De aceea, prefer oamenii in jurul meu.

Am invatat sa ma "lupt" cu oamenii ca sa raman in picioare!
Am invatat sa ma "lupt" cu mine ca sa imbunatatesc cate ceva.
Dar cel mai important lucru pe care l-am invatat este ca lectile cele mai importante le invatam cu ochii in lacrimi si cu inima in genunchi. Altfel, nu le invatam deloc.

Si totusi, mai sunt atat de multe...

Iustina T. ©

N-am timp?? - Pilda

Era un creştin, care, ori de câte ori preotul îi făcea vreo chemare, răspundea la fel: "N-am timp, părinte...?
- "Fiule, îi zicea părintele, de ce nu vii la biserică?
Iar el îi răspundea:
- "N-am timp, părinte!" Altădată, părintele iar:
- "De ce nu te spovedeşti şi nu te împărtăşeşti, fiule?"
Şi el, la fel:
- "N-am timp, părinte??
Şi a trecut, aşa, o vreme îndelungă, în care, omul nostru n-a avut timp deloc pentru sufletul său.
Într-o zi, părintele îl întâlni, trist şi necăjit, blestemându-şi viata, zicând:
-"Toţi m-au părăsit - sunt un nenorocit!?
Atunci părintele, cu glas blajin de imputare, i-a zis:
- "Fiule, iată că toţi aceia pentru care ai avut timp, te-au părăsit acum... Află că singur Acela pentru care n-ai avut niciodată timp, te aşteaptă, încă, să vii??
- "Şi unde l-aş putea găsi, părinte?"
- "Este Cel pe care L-ai uitat tu: Iisus Hristos - Cel pururea viu pe altarele tuturor bisericilor Lui??
Şi de atunci, omul acela a avut timp pentru Dumnezeu şi a aflat fericirea vieţii.

Nu-ţi aminti, Doamne, de fărădelegile noastre.
Dintru adâncuri strig către tine, Doamne,
Doamne, ascultă glasul meu!
Pleacă-ţi urechea ta la glasul rugăciunii mele. R.
Dacă te-ai uita la fărădelegi, Doamne,
Doamne, cine ar mai rămâne în viaţă?
La tine însă este iertare, de aceea ne temem de tine. R.
Eu nădăjduiesc în Domnul,
sufletul meu se încrede în cuvântul său.
Sufletul meu îl aşteaptă pe Domnul,
mai mult decât aşteaptă străjerii ivirea zorilor. R.
Să nădăjduiască Israel în Domnul,
căci la Domnul se află îndurare şi mântuire deplină.
El va mântui pe Israel de toate fărădelegile sale

Sarea e simbolul Creştinului adevărat, care îi drege şi pe alţii. Sufletul sărat bine cu învăţătura lui Hristos nu este supus stricăciunii, ci ajută totodată şi aproapelui, ca să se păstreze şi să nu se strice.

„Voi sânteţi sarea lumii,” a zis Marele nostru Domn. Este vorba nu numai de Apostoli şi clerici, ci de toţi creştinii îndeobşte. Dacă Creştinismul şi-ar pierde puterea sa şi ar fi searbăd, cu ce s’ar mai săra neamul omenesc? Şi ce l-ar mai feri atunci de stricăciune?

Dacă sufletul n’are în el adevărul lui Hristos, se face nesărat, searbăd; se strică şi putrezeşte, şi odată cu trupul se preface în putreziciune.

Sarea mai înseamnă şi harul ceresc, după cuvântul Fericitului Theofílact, care zice: „Iar ca să crezi că sarea înseamnă harul, ascultă-l pe Pável: „Cuvântul vostru totdeauna să fie cu har, dres cu sare.”
(Tâlcuirea la Evanghelia după Lúca, la 14:34)

Aşadar, sarea este simbolul creştinului în lume şi al harului în creştin.

Sf. Nicolae Velimirovici

In fiecare inimă este lăcaşul lui Dumnezeu

L-am vizitat în această iarnă la reşedinţa din Baia Mare pe Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Justinian Chira, Episcopul ortodox român al Maramureşului şi Sătmarului, cu care am purtat o lungă discuţie despre copilărie, viaţă, moarte, înviere, amintiri, oameni şi locuri. De la înălţimea veacului pe care l-a străbătut, Înalt Preasfinţia Sa mărturiseşte simplu şi luminos o continuă şi totală slujire lui Dumnezeu şi semenilor. Fiecare clipă, fiecare cuvânt împărtăşit nouă pot fi tot atâtea file de Pateric pe care, la rându-ne, cu bucurie, le-am consemnat pentru a vi le oferi.

    Înalt Preasfinţia Voastră, ce este copilăria? Are vreo semnificaţie faptul că v-aţi născut în Duminica Mare?

Copilăria este epoca cea mai sfântă pe care a avut-o Adam înainte de a cădea în păcat. Atunci a trăit adevărat copilul care a generat toată suflarea omenească.

 În sat la mine, Duminica Tuturor Sfinţilor, de după Pogorârea Duhului Sfânt, este numită Duminica Mare. Mama mereu îmi spunea că m-a născut într-o zi cu multă lumină, când intrau preoţii în Sfânta Liturghie. În sunetul clopotelor m-a născut mama, în anul 1921. În sat trăia o moaşă bătrână. Ea a asistat la naşterea mea. M-o luat moaşa de un picioruş, aşa, şi m-o dus în faţa mamei şi i-o spus: „Nepoată, că moaşa îi zice la lehuză nepoată, ai născut un fecior. Ăsta a fi a ajunge om mare!“ Şi cuvântul acesta s-o răspândit în tot satul. Şi când eram mai mare, se uita lumea la mine parcă cu alţi ochi, deşi eu nu eram cu nimic diferit de ceilalţi copii.

   
 La mănăstire, ca omul care pleacă la lucru

    Când aţi simţit că trebuie să-L slujiţi pe Dumnezeu ca monah?

    Permanent. De multe ori începeam să plâng de dor. Mi-era foarte dor de o ţară. Şi eu ştiam că sunt născut pentru această ţară. Dar nu ştiam unde şi ce e. Asta era în mintea mea când eram copil.

    La 16 ani, am vrut să plec la mănăstire. Dar mama şi tata m-au rugat să nu-i las singuri. Şi n-am putut rezista la porunca lor.

    Când a murit tata meu Ilie, eram singur cu el. Era bolnav. Slăbit. M-a rugat să-l punem jos, în faţa casei. Bătrânii din satele noastre, în ceasul morţii, sunt culcaţi în faţa casei pe pământ.

    Era noiembrie. Mama era plecată la surori. Şi tata m-a chemat şi m-am aşezat în genunchi, acolo unde era el culcat. Mi-o spus sever: „Să ai grijă de mă-ta!“. Şi m-o tras la pieptul lui. Şi cu amândouă mâinile, tata Ilie, de 66 de ani - care nu ştia carte, ca şi mama - m-a binecuvântat pe cap, ca un episcop. Şi după aceasta, mi-a poruncit: „Citeşte-mi Paraclisul!“ Am rămas mirat de unde ştia tata de Paraclis. Pentru că la noi în sat nu se citea la biserică niciodată Paraclisul. Şi am luat o carte veche, cu literă chirilică, o aveam în casă, şi cu cartea pe faţa tatălui meu am început să citesc „Paraclisul Maicii Domnului“. Am citit o pagină, două şi am simţit că tata o adormit. N-am ştiut, domnule, nici un moment când a murit. Tata nu a murit. Tata a adormit.

    La vârsta de 20 de ani, am decis să plec la mănăstire. Aşa cum pleacă omul la lucru dimineaţa. Aşa am plecat eu. Am ieşit din casă în zori. Şi mama m-a întrebat: „Unde mergi, dragul meu?“, că era bolnavă pe pat. Cu trei zile înainte îi spusesem că peste trei zile merg la mănăstire. Şi mama s-a bolnăvit de supărare. „Merg numa până afară“, i-am răspuns. N-am îndrăznit să-i spun că plec definitiv, pentru că credeam că dacă spun aceasta moare.

    Am ieşit din casă, m-am oprit la marginea satului, m-am uitat înapoi, am văzut că răsare soarele, mi-am făcut cruce şi am zis: „Amin! Niciodată înapoi nu mă întorc“.

    Şi aţi ajuns la Rohia…

   

   Eu nu cunoşteam Rohia. Dar am plecat totuşi spre… Mănăstirea Rohia! Când am ajuns, pe înserat, mi-a făcut o impresie sinistră.

   

 Am intrat şi am spus: „Am vinit că vreau să intru la părintele stareţ“. Şi am intrat la părintele stareţ Nifon Matei. Stătea pe scaun. „Eu sunt Ion, de care duminică v-o vorbit preotul din sat că vreau să vin la mănăstire.“ „Ştiu, ştiu“, zice. „Am vinit că vreau să rămân la mănăstire“, spun eu. Şi stareţul mi-o zis, aşa, foarte blând: „Păi să videm dacă te-om pute primi! De ţi-a plăcea…“. „Dar eu am vinit să stau la mănăstire!“, zic. „Bine, bine, am înţeles. Lasă, stai un pic pe aici şi să vedem dacă îţi place“, spune dânsul. Şi atunci eu am repetat a treia oară, plângând: „Dar eu am vinit să stau la mănăstire!“ Şi atuncea stareţul s-o ridicat, m-o strâns la piept zicând: „Bine draguâ meu! Eu ţi-am spus ca să stai puţin, ca să videm dacă rămâi. Dacă tu ţii, te primesc. Când începi?“ „Acum!“, i-am răspuns hotărât. Asta a fost intrarea mea în mănăstire.

    După ce am ieşit de la stareţ, am auzit deodată toaca. Acesta a fost momentul în care s-o deschis cerul, s-o făcut lumină. Şi această lumină nu s-a stins în sufletul meu până astăzi.

    Şi totuşi aţi rămas singur în mănăstire în 1959…

    În 1944, a murit stareţul. Şi atuncea, din lipsă de altceva, am rămas eu stareţ. Odată cu Decretul din 1959, am fost de mai multe ori ameninţat de Securitate, ca să plec de la Rohia. Dar eu eram decis, că orice s-ar întâmpla să rămân. Pe 30 octombrie 1959, au plecat ultimii fraţi. Eram 16. Am săvârşit Sfânta Liturghie împreună, apoi am ţinut Vecernia, cu rugăciuni pentru toţi. După cină, ne-am despărţit, spunându-le: „Plecaţi, dar cu sufletul să rămâneţi aici!“.

   Pe la ora 11:00 noaptea, au plecat toţi. Unii pe drumul spre sat, alţii spre Lăpuş, alţii spre Boiereni. Şi eu am rămas singur în faţa bisericii, în întuneric. Atunci mi-a rămas absolut pustiu sufletul.

    La o săptămână, a venit primul secretar de la Lăpuş, tovarăşuâ Rusu. Un miner fără nici o pregătire, foarte rău. Mi-a propus să plec şi eu. Să fac cerere că de bună voie plec din mănăstire!

    I-am spus: „Eu nu plec!“ „Dacă nu pleci, avem noi alte mijloace cu care să te facem să pleci!“, mi-a răspuns. Şi atunci, l-am întrebat: „Tovarăşuâ prim secretar, dumneata eşti membru de partid?“ „Cum mă întrebi aşa ceva? Păi, eu sunt primuâ secretar al raionului.“

    „Tovarăşu', repet: eşti membru de partid?“ „Sigur că sunt! Şi ce-i cu asta?“ „Dumneata, domnuâ Rusu, faci ce vrei sau faci ce-ţi porunceşte partiduâ?“ „Ce-mi porunceşte partiduâ fac!“ „Dumneata ştii cine îmi porunceşte mie? Episcopia! Biserica! Dacă Biserica îmi dă poruncă să viu la dumneata la raion să-ţi păzesc porcii, o fac! Dar să am poruncă de la Biserică. Nu de la dumneata!“, i-am spus hotărât. După acest cuvânt, a lăsat capul în pământ, s-a întors şi o plecat şi niciodată nu o mai venit!

    Moartea este o sărbătoare. La fel şi viaţa

    Ce reprezintă Maramureşul pentru Înalt Preasfinţia Voastră?

    Este spaţiul sacru în care m-am născut. O ţară necolonizată niciodată. Noi suntem urmaşii dacilor liberi.

     

    Spuneaţi cândva că „moartea este o sărbătoare“. De ce? Dacă moartea este o sărbătoare, atunci ce este viaţa?     

    Moartea e o sărbătoare, pentru că moartea nu este moarte. Viaţa tot sărbătoare este. După învăţătura lui Hristos, moartea nu este decât o trecere în altă lume. Este continuare a vieţii. Un început al marii sărbători care se termină pe pământ şi se continuă după despărţirea sufletului de trup şi trecerea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu.

    E un moment solemn moartea! Miliarde de oameni au trecut prin această poartă. Putem noi s-o ignorăm, s-o dispreţuim? Se vorbeşte acuma aşa mult despre sfârşitul lumii! Este absolut o înşelare de la diavol acest lucru. Sfârşitul nu-l decidem noi. Aceste lucruri le ştie numai Tatăl. Şi numai când decide Tatăl, atunci va fi sfârşitul lumii.

  Mi-am amintit de o poveste tulburătoare despre moarte şi înviere. Aceea a lui Alexandru…

    Este unul dintre cele mai importante momente din viaţa mea. Eram stareţ la Rohia. Alexandru era student. Venea la Rohia destul de des. Tot timpul stătea pe scări în faţa bisericii. Terminase anul II la Politehnică. Stătea şi privea spre biserică, în lumea lui. Era foarte, foarte trist. Era bolnav. Inima nu-i lucra în ritm cu organismul. Nu putea face faţă, pe ce creşte omul. Şi el ştia, că doctorii i-o spus că nu-i salvare. Şi după o lună o plecat la Lăpuş. La sfârşitul lui februarie, am primit o veste. A vinit un delegat de la Alexandru şi mi-o comunicat : „Alexandru vă roagă să veniţi să-l vizitaţi“.

    Timpul era foarte urât. A doua zi dimineaţă, prin întuneric, am plecat, peste pădure, la Lăpuş. Când am ajuns, se făcea ziuă. Gospodarii ieşeau cu treburile. „Vii la Alexandru?“, m-o întrebat cineva. „Da, vin.“ „Dar ştii ce s-a întâmplat cu el?“ „Nu ştiu, nu am auzit.“ „Alexandru - îmi spune omul - a murit. Şi după ce a murit, a înviat! Şi a spus la familie să vă cheme la el. Daâ înainte de a muri, s-a răzvrătit extraordinar împotriva lui Dumnezeu. Şi hulea împotriva Lui: «De ce-mi iei viaţa? Vreau să trăiesc! De ce-mi iei viaţa?». În acele momente a murit strigând.“ Am ajuns în curte, iar mama şi sora lui mi-au repetat aceleaşi cuvinte.

    Am intrat în casă. El stătea în pat, cu picioruşele pe un scaun mic. „Ai vinit părinte stareţ?“, m-o întrebat râzând. „Am vinit.“ „Da ştii ce mi s-o întâmplat?“ „Am auzit, mi-o spus mamă-ta.“ Şi-ncepe să-mi povestească: „Am căzut într-o stare de deznădejde şi duşmănie împotriva lui Dumnezeu. Că de ce-mi ia viaţa. Eram aici pe pat. Şi au vinit - el n-avea educaţie creştină ca să ştie să spună cine o vinit - în momentele acelea doi şi m-au luat de aici şi m-au dus până la marginea orizontului. Şi, de acolo, înapoia mea, am văzut lumea. Şi încolo, în faţa mea, am văzut cealaltă lume. Dar când cei doi au vrut să mă treacă dincolo de orizont, adică în cealaltă lume, am auzit o voce spunând: «Nu îl putem primi la noi. Pentru că s-a lepădat de noi. Dar nu-l putem arunca nici în iad, pentru că e curat! Dar duceţi-l înapoi să se spovedească şi să se împărtăşească, şi apoi l-om primi la noi».

    Aşa m-am pomenit din nou în trup. Şi am trimis după dumneata. Dar am rămas cu imaginea lumii ceia. Şi sunt aşa de fericit că ştiu unde plec acuma. Şi am rămas aşa de fericit… Că m-ai văzut şi vara trecută cât eram de trist şi iată mă vezi acuma că zâmbesc şi că sunt vesel. Pentru că acuma ştiu că plecarea mea e la viaţă. Nu la dispariţie. Dar am o rugăminte, părinte stareţ: Dumneata, la toate predicile, să le spui la oamenii credincioşi, mai ales la tineri, să nu fie cu îndoială. Să creadă în Dumnezeu, să creadă în suflet şi în viaţa veşnică. Asta să le spui mereu la oameni. Asta e ultima mea dorinţă. Şi să vii să-mi faci înmormântarea dumneata“.

    „Alexandru, zic, aşa cum zici în faţa unui muribund, o să te faci bine. Nu vorbi de înmormântare“...

    S-a spovedit, s-a împărtăşit şi eu am plecat la mănăstire. Peste câteva zile, mi s-a trimis veste să merg la înmormântare, că Alexandru a murit. Şi când l-am spovedit, era o lapoviţă şi o ninsoare! Dar la înmormântare, domnule, era altă lume. Era începutul lui martie şi un timp tare frumos. Niciodată în Lăpuş, spunea lumea, nu fusese un cer aşa de albastru, de o frumuseţe extraordinară. Iar la înmormântare erau sute de oameni.

    Şi am făcut înmormântarea. Dar regret până acum şi voi regreta toată viaţa că n-am fost în stare să fac slujba cum o făceam noi şi că n-am avut tăria ca să vorbesc cum trebuie vorbit. M-a copleşit total acel moment. Mi-a închis gura!...

  
 Despre Dumnezeu şi Înviere

    Cum Îl vedeţi Înalt Preasfinţia Voastră pe Dumnezeu? Unde trebuie El căutat?

   Niciodată, noi nu putem să spunem că L-am văzut pe Dumnezeu. Dumnezeu este nevăzut. Să n-avem îndrăzneala ca să Îl vedem pe El în afară. Să privim înăuntru. Pentru că în fiecare inimă este lăcaşul lui Dumnezeu.

    Vorbiţi-ne despre Învierea Domnului…

    Pentru mine, la 92 de ani, care am trăit din copilărie cu gândul la Dumnezeu, la cetatea de sus a Ierusalimului, sunt aşa de clare problemele... Prin întruparea lui Hristos, am devenit şi noi din neamul lui Dumnezeu! Învierea este argumentul suprem al întregii revelaţii. Prin învierea lui Hristos s-a fundamentat, la modul absolut, împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Fără învierea Lui, pământul ar fi rămas în stăpânirea Satanei. Hristos, din mormânt, S-a coborât în infern şi, prin dumnezeirea Sa, a transformat infernul în paradis! Când L-au văzut pe Hristos coborând, în frumoasa Lui făptură de împărat, Adam, cu tot neamul care a murit, a urcat cu El.

    La Înviere, când au mers femeile mironosiţe ca să-I facă ultima pregătire, nici nu le-a trecut prin gând că Hristos a Înviat. Un înger îmbrăcat în alb sau doi s-au arătat. Poate că o fi fost plin acolo de îngeri, oastea cerească toată şi nevăzută, căci Hristos nu a fost singur niciodată. Femeile au plecat îngrozite. Magdalena, care era foarte datoare că fusese salvată de Hristos de şapte demoni, când s-a întors de la mormânt, a văzut un bărbat. O persoană. Şi i-a strigat: „Domnule, spune unde aţi pus pe Iisus, să mă duc să-L iau“. Şi Mântuitorul se întoarce şi zice: „Marie“. Şi în momentul acela, Maria Magdalena a recunoscut vocea Lui. Şi s-a repezit Să-L îmbrăţişeze. Şi Mântuitorul a oprit-o. Şi noi spunem greşeli, că a respins-o din dispreţ. Nu! Nu a respins-o din dispreţ. Evanghelistul Ioan spune clar: „Nu te atinge de Mine“. Argumentul! Îl cunoşti? Dacă nu, ţi-l spun: „Nu te atinge de Mine, PENTRU CĂ!“

    Acest „Pentru că“ este teribil. „Pentru că încă nu M-am urcat la Tatăl Meu!“... Hristos trebuia să aibă primul contact cu Tatăl Său din ceruri. Şi apoi să primească îmbrăţişările apostolilor, spre seară. Şi continuă: „Mă urc la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru“. Ce teribil e acest cuvânt al Evanghelistului Ioan!

    Bucurii, tristeţi, frică, îngeri şi viitor

    Ce vă bucură cel mai mult?

    Toată creatura pe care a făcut-o Dumnezeu.

    Şi ce vă întristează?

    Mă doare că Îl supărăm pe Dumnezeu. Că îi tăgăduim existenţa. Din inconştienţă. Nici demonii nu fac această fărădelege pe care o face omul!

    Vă este frică de ceva?

    Numai de Dumnezeu şi de mine. De mine mi-e frică să nu greşesc la Dumnezeu şi la oameni. Şi mai ales îs foarte mâhnit că de multe ori am greşit în faţa oamenilor. A fraţilor mei. Mă simt înconjurat de oameni, ca de îngerii lui Dumnezeu.

    Există oameni îngeri?     

    Toţi suntem îngeri.

    V-aţi întâlnit cu îngeri?

    Şi vreţi să vă răspund? Sunt taine pe care un sihastru nu le divulgă! Fiecare om care are un dram de sfinţenie în el nu-L divulgă pe Dumnezeu!...

    Spuneţi-ne ceva despre rugăciune…

    Rugăciunea nu are nume. Rugăciunea este întâlnirea reală cu Dumnezeu. Dacă te rogi şi nu ai conştiinţă că vorbeşti cu Dumnezeu, că te aude Dumnezeu, că te ascultă Dumnezeu, rugăciunea e falsă.

    Mai există sihaştri în Maramureş?

    Nu pot să răspund „da“ sau „ba“. Pentru că aş greşi. Dar nici nu pot să spun „Da, există!“, pentru că aş greşi şi mai rău. Aş cădea în păcatul mândriei!

    Ce ne aşteaptă în viitor?

     
    Ceea ce ne-a pregătit Dumnezeu. Nu se petrece nimic la întâmplare. Absolut tot ce se întâmplă în lume e hotărârea lui Dumnezeu.

    Ce ar trebui să facă pentru popor cei care ne conduc?

    Să-şi facă fiecare datoria acolo unde se găseşte! Când îşi va face datoria, de la femeia de serviciu până la şeful statului, ţara va fi cu adevărat raiul pe pământ. Întâi sunt vinovat eu că lucrurile nu merg bine! Toţi suntem vinovaţi. 

    Mi-a spus un străin: „La dumneavoastră în ţară nu se lucrează! Dumneavoastră aţi putea trăi numai din fructe de pădure, din plantele medicinale. Dar nu ştiţi să vă valorificaţi potenţialul“. Mi-a fost ruşine când mi-a spus aşa ceva.

    Aveţi un mesaj pentru noi, de la înălţimea veacului pe care l-aţi străbătut?

    Cum se spune? „Verba volant scripta manent.“ Toată viaţa mea am adresat mesaje. Din copilărie vorbeam la oameni depre Dumnezeu.

    Eu am fost într-o permanentă, cu profundă smerenie, împlinire a datoriei. N-am neglijat însă nici „scripta“. Uită-te dumneata aici.

    Este al 178-lea caiet în care scriu în fiecare zi, din anii '40 încoace, mesaje pentru semeni. Fiecare caiet are cel puţin 300 de pagini. Cândva vor fi toate cunoscute. Iar de publicat am publicat 28 de titluri! Dacă acceptaţi vă ofer şi dumneavoastră! Vă mulţumesc foarte mult. Pentru mine este o foarte mare bucurie că m-aţi vizitat.    Înalt Preasfinţia Voastră, noi Vă mulţumim!

(Interviu publicat în Ziarul Lumina din data de 19 februarie 2013)