Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.
"Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce. Ţine-o bine, şi urcă de pe Golgota spre Înviere!"

vineri, 22 februarie 2013


Povesti adevarate , de prin lume adunate !



Testamentul unui copil condamnat la moarte


Când moare un copil cu toţii ne punem întrebarea „De ce?”, indiferent de gradul de rudenie, de credinţă sau de sensibilitatea sufletească. De ce trebuie să moară? Cu ce a greşit? Cum de lasă Dumnezeu să se întâmple aşa ceva? De ce totul merge bine şi la un moment dat, într-o clipă, bucuria dispare şi sufletul explodează de durere? Zeci de astfel de întrebări apar într-o asemenea situaţie, însă nu există o explicaţie sau un răspuns raţional universal valabil, ci doar acţiuni divine care diferă de la o situaţie la alta.
 
Nimic nu se compară cu suferinţa unei mame atunci când îşi pierde copilul. La 30 de ani, Iulia îşi aminteşte cu dragoste şi cu durere în acelaşi timp, de copilul pe care l-a pierdut în urmă cu şase ani. O fetiţă minunată, a cărei privire inocentă dăinuie prin fotografiile păstrate de mama ei. Ochii mari, negri, nu spun nimic, nu cer nimic, nu caută nimic, nu sunt curioşi. Şi tocmai asta este năucitor. Stai şi te întrebi şi tu: “De ce?”.
“Nu pot să nu-mi amintesc…îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri...”
Iulia s-a căsătorit la 20 de ani şi Dumnezeu a binecuvântat familia cu un băieţel frumos şi sănătos. Între timp, soţul ei a devenit preot, iar la 24 de ani, Iulia a rămas însărcinată a doua oară. “A fost un copil foarte dorit, pentru că noi ne-am dorit mereu copii. Ziceam că până la 30 de ani o să avem 3-4 copii, să fie casa plină, să fie veselie mereu în casă, dar Dumnezeu ne-a rezervat, se pare, altceva”, povesteşte Iulia. Când era în luna a cincea de sarcină, medicul a descoperit că are un sindrom foarte rar, ce apare într-un caz la 30.000, numit Dandy-Walker, care afectează dezvoltarea creierului. Cu alte cuvinte, diagnosticul medicilor a condamnat acel copil la moarte înainte de a se naşte, iar pe părinţi la o suferinţă fără sfârşit. “Nu pot să nu-mi amintesc…îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri… a fost practic un şoc mai mare atunci când am aflat, pentru că s-a văzut foarte bine. Pot să zic că a fost o foarte mare luptă sufletească, zbucium interior şi mii de întrebări: De ce noi? De ce eu? De ce mie? Bineînţeles, aveam «încurajări» din toate părţile să facem avort, pentru că eram prea tineri, aveam 24 de ani”, ne-a mărturisit Iulia.
A urmat o perioadă de nesiguranţă, de gânduri şi alegeri, de incertitudini pe toate planurile. Pe de o parte era credinţa în Dumnezeu, pe cealaltă parte presiunea celor din jur de a nu naşte un copil ce nu va fi niciodată fericit. Conştiinţa păcatului i-a ajutat pe părinţi să lupte cu ispita. „Am vorbit mereu cu Maica Domnului şi cu Dumnezeu şi îi întrebam mereu «De ce eu?», pentru că am fost împotriva avortului mereu. Dar, la un moment dat, mi-am dat practic copilul în mâna lui Dumnezeu. Mă rugam şi spuneam că aşa cum Sfinţii Ioachim şi Ana au dăruit-o pe Maica Domnului lui Dumnezeu, aşa dăruiesc şi eu acest copil. Şi din clipa aceea m-am liniştit, am căpătat o forţă interioară care nu era de la mine. Nu-mi amintesc pe cineva care să-mi spună: aduceţi pe lume acest copil. Toţi se gîndeau la noi că eram foarte tineri şi ne condamnam pe viaţă, pentru că nimeni nu-mi spunea cât va trăi copilaşul”, îşi aminteşte Iulia cu lacrimi în ochi şi cu vocea tremurată.
În acele clipe Dumnezeu îţi dă o putere foarte mare, dar doar dacă te laşi în mâna Lui
Odată cu naşterea fetiţei, lupta părinţilor abia a început. Totuşi, cea mai mare dorinţă li s-a împlinit: să se nască Maria Ecaterina şi să fie botezată. Prognosticul medicilor din timpul sarcinii a fost unul foarte trist: era aproape o certitudine faptul că ea nu se va putea mişca şi nu va vedea. Cu sufletul îndurerat, Iulia îşi mai aminteşte doar lucrurile frumoase din acea perioadă, cu toate că şase luni de zile, cât a luptat Maria să rămână în viaţă, a stat mai mult prin spitale: „acum nu-mi amintesc lucrurile grele. Două luni de zile am alăptat-o, am văzut-o gângurind, am văzut-o jucându-se cu frăţiorul ei cât de cât, recunoscându-ne vocea, chipurile, chiar dacă, teoretic, acest sindrom nu-i permitea să facă nimic. Dar ea se juca cu mânuţele, cu jucăriile. Adică, pentru noi, ea a fost o minune”. Povestind despre fetiţa sa, Iulia încearcă să-şi păstreze calmul, spunând mereu că totul a fost posibil din bunătatea lui Dumnezeu şi că în acele clipe El îţi dă o putere foarte mare, dar doar dacă te laşi în mâna lui.
La doar două luni, Maria a făcut hidrocefalie, o complicaţie firească a bolii care o condamnase. După internarea în spital, la analizele făcute de medici, aceştia au descoperit încă două malformaţii care necesitau intervenţii chirurgicale de urgenţă. După prima operaţie la nivelul capului, la nici trei ore, Maria era trează şi se juca şi gângurea şi îşi încuraja părinţii prin comportamentul ei. Cu rugăciunile celor apropiaţi protejându-le mereu, au petrecut aşa cam patru luni de zile, cu mici pauze de o câteva zile, când se întorceau acasă şi puteau fi o familie obişnuită.
„După zece ani de zile aş lua totul de la capăt”
Atunci când un copil are probleme de sănătate încă din timpul sarcinii, multe mămici nu stau de două ori pe gânduri în alegerea pe care o au de făcut. Avortul este soluţia cea mai simplă. Ce rost are să chinui un copil nevinovat şi să pedepseşti doi oameni? În timp ce încurajările din toate părţile mergeau în această direcţie, părinţii Mariei au considerat că nu au aflat în zadar atât de devreme despre boală, ci pentru a se putea pregăti cum trebuie pentru moartea ei. „După 10 ani de zile de căsătorie aş lua totul de la capăt. Tot ce ni s-a întâmplat, cu bun şi rău. Important e ca în viaţă, din orice experienţă, să iei ce e mai bun. Şi pot să spun că acest copil a fost pentru noi un exemplu de luptă. Nu cred că am fost vreodată atât de apropiată de Dumnezeu ca în acea perioadă şi nu ştiu dacă voi mai fi vreodată. M-a responsabilizat din punct de vedere creştinesc, pentru că am trăit minunea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră, în fiecare zi”, mărturiseşte mămica.
Nu este uşor să creşti şi să ai grijă de un copil cu probleme. Iulia şi-a susţinut examenul de licenţă în timp ce Maria era pe patul de spital.“Când Mariaa murit, pe 1 august 2007, la începutul postului Sfintei Marii, m-a durut, dar acum stau şi mă gândesc că m-a durut mai tare atunci când am aflat de boala ei decât atunci când a murit. Câteodată mă simt vinovată, dar, într-un fel, Dumnezeu ne-a liniştit. El a ales momentul, iar noi am luat-o ca atare. E în sufletul meu, am amintiri foarte frumoase despre ea. Dar dacă aşa a fost să fie, să o am doar şase luni, sunt mulţumită. Sunt foarte mulţumită”, ne-a explicat Iulia.
Din momentul conceperii unui copil orice este posibil. În orice clipă se poate întâmpla ceva. Diferenţa dintre un copil bolnav şi unul sănătos este că primul dintre ei are parte de foarte multă rugăciune. Părinţii Mariei au trecut printr-o suferinţă care trebuie să ne fie tuturor lecţie de viaţă. Este greu să-ţi păstrezi credinţa în Dumnezeu atunci când copilul tău este pe moarte. Dar parcă şi mai greu este să-ţi păstrezi credinţa când nu ai nici o problemă. Părinţii au fost tot timpul conştienţi de situaţia în care era copilul lor. „Noi am avut speranţe, dar visuri foarte mari nu am avut. Nu cred că mi-am imaginat vreodată că o ţin de mână. Eu doar trăiam clipa, că o am lângă mine, şi mă bucuram de fiecare zâmbet al ei. Ea a fost o minune în viaţa noastră”, ne-a povestit Iulia. Părinţii Mariei au apreciat fiecare moment şi s-au bucurat ca şi cum ar fi fost ultimul. I-au mulţumit Domnului pentru binecuvântare şi şi-au pus toată nădejdea şi speranţa în mâinile Lui. Poate acesta este testamentul pe care Maria Ecaterina l-a lăsat pe lume. O lecţie de credinţă în Dumnezeu. Copiii noştri sunt darul lui Dumnezeu. Singurul şi cel mai valoros pe care ni-l putea dărui. Trebuie să-I mulţumim în fiecare clipă, să-L slăvim şi să-L răsplătim ducând mai departe învăţătura creştină şi învăţându-ne copiii că El este sensul vieţii.


Doxologia
 
    
  Parintele Sofronie de la Essex, focul care a ars Ghetarul

Părintele Dionisie Ignat slujeşte la mânăstirea de maici de la Albac, jud. Alba. După terminarea liceului în 1982 a lucrat în fabrică până în 1989, când s-a hotărât să facă teologia. A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Sibiu, în 1993. A fost preot celib timp de 11 ani, iar din 2003 a intrat în monahism. De atunci este duhovnicul mânăstirii Albac.

„sper să fiţi pe aproape când se va aprinde Gheţarul, că nu ştiu cu ce o să stingeţi apa care se va transforma în foc”

Această poveste a început acum 43 de ani, când Dumnezeu a trimis pe cineva să aprindă un foc pe un Gheţar. Era un Gheţar mare şi frumos, dar totuşi un Gheţar. Pentru omul raţionalist şi logico-gândirist, aceasta ar putea fi culmea prostiei (să pui un foc pe apă şi să mai şi ardă), iar acest lucru desigur numai un nebun poate crede că va merge.
Autorităţile Gheţarului nici măcar nu i-au acordat atenţie Nebunului (ne-bun citeşte smerit, căci bun este numai Dumnezeu), care s-a apucat de acest lucru. Şi-a găsit Omul nostru un loc mai la marginea Gheţarului, ca nu cumva să încurce cu ceva pe oarecine, nici pe pompierii care cine ştie cum s-ar fi gândit să stingă cu apă focul din gheaţă. Aşa că având lucruri mult mai importante de făcut, privitoare la consolidarea statului de mare Gheţar al lumii, l-au lăsat pe Nebun în pace, uitând de el.
Când după mulţi ani şi-au adus aminte de el şi de trăsnita lui experienţă, s-au gândit să vadă ce mai face Nebunul şi flacăra lui, şi i-au făcut o vizită. Ajungând la marginea Gheţarului lângă mare, unde Nebunul îşi făcuse un mic bordei ajutat de câţiva tineri, au rămas puţin uimiţi când au văzut că flăcăruia ardea. Dar acest lucru nu i-a mişcat prea mult, căci neavând pentru timp o altă noţiune decât „time is money”, nu şi-au dat seama de când arde. Aşa că l-au întrebat din politeţe ce mai face şi cum se simte pe gheţarul lor, amintind în treacăt, nu fără ironie, de flăcăruia lui şi de interesanta lui experienţă de a semăna foc în apă, atrăgându-i cu un aer superior şi batjocoritor atenţia: vezi să nu dai foc la Gheţar, căci ştii... legea este lege. Bătrânul le-a mulţumit pentru amabilitatea şi marele deranj care l-au făcut pentru un biet Nebun, şi că l-au lăsat să încerce pe acest frumos şi necucerit Gheţar, nebunatica lui experienţă. Apoi cu un zâmbet hâtru în colţul gurii le-a spus: „Sper să fiţi totuşi pe aproape când se va aprinde Gheţarul, că nu ştiu cu ce o să stingeţi apa care se va transforma în foc”. Ei au râs, ca să nu pară că nu au înţeles gluma Bătrânului şi au plecat, zicându-şi unul altuia: „e...lucruri şi vorbe de nebun”.
Dar Nebunul, după ce au plecat, a mulţumit lui Dumnezeu că nu au observat ceea ce se întâmplase, şi nici măcar câţi ani trecuseră de când venise, căci el trăia cu o altă concepţie despre timp. Pentru el timpul însemna posibilitatea unirii cu Dumnezeul cel Veşnic. De aceea el nu a spus nimănui şi niciodată N-am timp, căci pentru el timpul nu era aur, ci îmbrăţişând cu flăcăruia lui pe fiecare din cei impulsionaţi de inimă să-l cunoască, le spunea: „Timpul este fructul dragostei, hai să gustăm acest fruct”; şi pentru că dragoste avea din belşug spunea: „Dragostea niciodată n-are timp, căci e mereu ocupată să te ducă dincolo de timp”.
Trebuie să ştiţi că Nebunul acesta nu era ca alţi nebuni, ci unul special, care avusese ca învăţător întru ale nebuniei, unul mai Nebun ca el şi care învăţase nebunia crucii tocmai de la Nebunul Nebunilor. Iar flacăra pe care o adusese cu el pe Gheţar, nu era ca orice flacără, ci era un foc special, moştenit de la Învăţătorul lui care şi el îl primise în dar de la Nebunul Nebunilor. Numele acestui foc special care arde şi în apă este – FOCUL DRAGOSTEI. 
Din cauza aceasta zâmbea Bătrânul întru ale nebuniei, căci obişnuiţi cu zâmbete şi flăcări de suprafaţă, gheţaromanii nu ştiau că Nebunul avea un foc care arde prin interior. De aceea nici nu au văzut mare lucru la suprafaţă, ci doar un nebun şi o flăcăruie care pâlpâia, dar care prin interior topise mult din Gheţar. Dar acolo se petreceau lucruri minunate: gheaţa rece se prefăcea în apă, iar apa aceea se transforma printr-o tainică putere în flăcăruie care începea să ardă şi să facă şi ea noi tunele subterane, ajungând până la marginea Gheţarului, topindu-l încetul cu încetul. 
Într-un târziu când au băgat de seamă mai marii Gheţarului că ceva se petrece totuşi cu experienţa Nebunului, s-au alertat şi au trimis pompierii şi poliţia, dar totuşi nu vedeau mare lucru (pentru că ochii lor erau ţinuţi să nu vadă), ci doar o flacără ceva mai mare şi împrejurul bătrânului nebun câţiva oameni, bărbaţi şi femei, probabil nebuni şi ei, care-l ascultau cu dragoste şi respect. Iar în locul colibei erau ridicate acum, cu acordul lor bineînţeles, clădiri noi. I-au controlat dacă au plătit taxele, le-au verificat odăile, dar nu au descoperit nimic în afară de faptul că erau ...persoane drăguţe. 
Şi veneau tot mai mulţi şi mai mulţi, şi se auzea tot mai tare că la Tiptree village, un nebun băgase în gheaţă o sămânţă de foc şi că acum crescuse un copac de foc sub Gheţar, iar în vârful copacului (Tiptree) este o flacără mare. Deci s-au decis să trimită pompierii din nou, să stingă focul, să taie copacul, şi să-l ia pe batrân. Dar ajunseseră prea târziu, căci pe bătrân îl luase Altcineva, înaintea lor, iar copacul cu pricina fiind de foc şi cu rădăcinile mult prea extinse sub Gheţar nu aveau cum să-l mai taie şi nici cu ce să stingă atâta apă care mereu se transforma în foc. Deci au întocmit un raport în care au consemnat că tot ceea ce auziseră despre acest foc era adevărat, dar că nu este cazul să îşi facă probleme pentru că:
1. Focul acesta, nefiind material, nu arde ceea ce interesează Guvernul, ci doar lucruri nemateriale, cum ar fi suflete, aşa că nu e o problemă.
2. Copacul respectiv, chiar dacă e de foc şi arde încontinuu pe dedesubt, la cât este de mare Gheţarul nostru nu este cazul să ne facem griji.
3. Oamenii care trăiesc acolo, pe acel foc, sunt destul de amabili şi drăguţi, chiar dacă s-au molipsit de nebunia bătrânului. În plus, considerăm că prin afluenţa de străini care vin acolo, avem numai de câştigat, căci doar e vorba de Gheţarul nostru.
4. Iar bătrânul nebun care a adus focul şi l-a semănat în Gheţar a murit. Ei zic că trăieşte, alţii că e sfânt mare. Dar ştiţi...vorbe de nebuni.

Au semnat raportul şi au plecat.
La câţiva ani după ei am venit noi, alţi sinistraţi de prin alte zări. Am venit căci am văzut de departe lumina flăcării de pe Gheţar, care, ca pe un far o văd doar cei care-şi dau seama că au rătăcit drumul. Ajungând aici am văzut şi noi minunatul copac de foc împodobit ca un pom de crăciun, iar pe Bătrânul întru smerenie, strălucind în vârful copacului (Tiptree) ca o stea călăuzitoare, luminând naşterea unui altuia, şi unui altuia, şi multor hristoşi în devenire, îmbrăţişându-i cu crengile lui ca nişte mâini iubitoare şi spunând tuturor: să ne iubim unul pe altul, căci dragostea ne va duce în Rai, unde vă voi aştepta.
Acum este timpul să încheiem această povestire despre părintele Sofronie Saharov şi mânăstirea de la Essex din Marea Britanie, şi să ne luăm rămas bun de la iubiţii fraţi şi surori ai acestei mânăstiri. Vă mulţumim pentru îngăduinţa de a ne scălda şi noi în scăldătoarea Siluanului, şi dacă este să interpretăm numele satului în care este Mânăstirea – Tollshunt Knight – ca însemnând cavalerii fântâniţei lui Tolle, atunci nu o să vă spunem „Goodbye Tollshunt Knight”, ci o să vă spunem „Goodbye Siluanriver Knight” (La revedere, cavaleri ai fluviului lui Siluan). 


Autor: Părintele Dionisie Ignat, mânăstirea Albac

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu