Marturii despre sine ale parintelui Teofil Paraian
Cind eram copil, eram foarte rau. Si aveam un vecin care zicea:
"Nanasa (ii zicea nanasa mamii, dar nu-i era mama nanasa), asta nu e
botezat bine. Asta sa-l duci la popa sa-i mai citeasca ceva, ca la
asta nu i le-a zis toate!". Nu ma mai dus la nici un parinte sa mi le
citeasca toate, mi-am mai citit eu ce-am mai putut!
M-o intrebat odata un copil, eram asa de vreo 5 ani: "Ma, tu ai
draguta?". Si eu am zis: "Nu stiu. Stai sa ma duc s-o intreb pe mama".
Eu personal am intrat in viata constienta ca nevazator. Sa zicem
ca vina pentru aceasta o poarta bunicii sau strabunicii mei. Daca vina
pentru aceasta o poarta strabunii mei, pentru ei situatia mea n-are nici
un sens, caci eu sunt ingradit in posibilitatile mele, iar ei nu stiu
nimic despre acesta. Daca vina o poarta bunicii mei, nici pentru ei n-ar
prea avea sens situatia mea deficitara, deoarece ei prea putin au fost
martori la acesta situatie de neputinta si in orice caz situatia mea
deficitara se prelungeste cu mult dupa durata vietii lor. Dar poate ca
vina pentru situatia mea o poarta parintii mei. Nici in acest caz nu vad
nici o justificare a insuficientei mele, intrucat ei au privit
totdeauna ca ceva normal pentru mine si pentru ei situatia mea.
In ce ma priveste, marturisesc ca n-am constatat si n-am observat
niciodata la parintii mei vreun avantaj moral fata de alti oameni care
n-au avut in familia lor astfel de cazuri. Dar, poate in cele din urma
la baza situatiei mele deficitare nu e o vina propriu-zisa, ci e o
ratiune divina, pozitiva, in vederea folosului meu propriu si al altora
care ar veni in legatura cu mine si care ar putea castiga ceva pozitiv
din situatia mea speciala. Eu asa am nadejde. De aceea dau lauda lui
Dumnezeu pentru toate.
Lipsa vederii nu este o lipsa simtita, privita in ea insasi.
Vreau sa spun ca mie mi se pare tot atat de normal ca nu vad, cum li se
pare celor cu vedere de normal ca vad. Si, ca sa fiu inteles, este locul
sa spun si aceea ca eu nu simt nevoia sa vad ca sa stiu cum se prezinta
lumea in latura ei cunoscuta numai celor cu vedere, sub aspectul ei
vizual. Mie imi ajunge cat stiu despre lume si despre oamenii cu care
vin in legatura. Nu ma stinghereste cu nimic faptul ca pentru a ma
orienta am nevoie de cineva sa ma ajute. Asta intra in normalul meu de
viata.
Credinciosii care vin la manastire sunt bucurosi sa ma asculte.
Ei nu cauta in mine un orb, un deficient, ci cauta pe omul despre care
au incredintarea ca ar corespunde asteptarilor lor. Sau, cautindu-ma pe
mine, cauta pe omul in care s-au implinit cindva, pe omul in care s-au
odihnit si in care spera sa se mai odihneasca. Infirmitatea mea nu
inseamna nimic pentru ei, cum nu inseamna ea nimic nici pentru prietenii
mei cu vedere, care imi suplinesc lipsa prin puterile lor, fara sa fie
stingheriti de aceasta.
M-a intrebat cineva odata: Parinte, nadajduiti cu mila lui
Dumnezeu sa vedeti ceva din lumea aceasta? Si i-am raspuns: Nu,
nicidecum. Iar daca pe lumea cealalta fiind eu, Dumnezeu mi-ar zice mie:
"Tu sa ramii asa cum esti", eu i-as raspunde strigand: "Slava Tie,
Doamne, slava Tie!"
Sa stiti ca eu mam trezit cumva in biserica. Cind aveam eu 54 de
ani, am ramas in tren... Eram cu un parinte de la noi si am ramas in
tren... Sa blocat usa si, pina sa cobor eu, a pornit trenul. Si zic eu:
"De 54 de ani nam ramas niciodata in tren!". Si parintele acela a zis
ca sa nu numar toti anii, ca doar nu mam nascut in tren! Eu numar toti
anii si zic ca mam trezit in biserica. Mau adus parintii mei de cind
eram foarte mic si mia placut. Dar sa stiti ca nu intelegeam nimic!
Gandinduma acum, in urma, miam dat seama ca nu intelegeam nimic.
Credeam ca in biserica nici nu se spune ceva cu sens, ci se spun
asa...niste cintari, fara text...
Cind mam dus la scoala, la Cluj, mau intrebat colegii daca la
noi se cinta "Ca pe Imparatul ...". Si eu am spus: "Nu, nu se cinta!".
Cind mam dus acasa, daca ei mi-au atras atentia, am auzit si eu "Ca pe
Imparatul tuturor saL primim ...". Cind mam dus la scoala in clasa a
doua, leam spus colegilor: "Ba, sa stiti ca si la noi se cinta ".
Cind eram copii mama ne-a invatat rugaciuni. Tot ea ne spunea sa
ne facem cruce pe perna. Daca vreodata eram obositi si nu doream sa ne
mai si rugam, ne spunea: "Mai copii, sculati-va la rugaciune, nu va
puneti precum caii!".
Cind eram eu copil imi aduc aminte - Dumnezeu sa-i odihneasca pe
ai mei pe toti, ca nu mai sunt in lumea asta - ca mama mea m-a trimis la
bunica mea sa zic: "Hristos o inviat, mama tina!". Si a zis ca daca zic
asa, imi da mama tina un ou. Si asa a fost. M-am dus si am zis:
"Hristos a inviat, mama tina!" Si mama tina a zis: "Adevarat ca a
inviat! Hai sa-ti dau un ou". Cu asta mi-am inceput eu credinta in
Inviere, dar trziu am ajuns sa-mi dau seama ce inseamna.
Cind o fost vorba sa fac Teologia (facultatea) in 1947 m-am
prezentat al Mitropolitul Nicolae Balan cu dorinta de fapt de a ma face
preot. Si stiam ca nu se poate. Si m-am dus la Mitropolitul Nicolae
Balan - o fost un concurs de imprejurari, si in concursul acela de
imprejurari eu n-am zis ca vreau sa fac Teologia, ci i-am zis
mitropolitului ca vreau sa ma fac preot. Si-asta nu m-o favorizat.
E la noi o gluma. Tatal meu, Dumnezeu sa-l odihneasca, zicea ca o
femeie si-o cumparat cizme noi. Si cu gandul la cizmele ei noi, cind o
trecut prin sat prin fata unor oameni care stateau la poarta - era o zi
de sarbatoare, ca atuncea umbla omul cu ce are nou - in loc sa zica:
"Buna hodina oameni buni!", o zis: "Cizme noua oameni buni!". Si-asa am
facut si eu. Trebuia sa ma duc sa-i zic mitropolitului ca vreau sa fac
Teologia. Si-atuncea mitropolitul poate ca zicea: no bine, hai sa vedem
cum sa facem. Eu, cind i-am spus ca vreau sa ma fac preot o zis ca nu se
poate. Si-o cam terminat cu mine. Da' n-o terminat cu mine inainte
de-a-mi spune un cuvant care mie mi-a prins foarte bine si pe care daca
nu mi l-ar fi spus, sau mai bine zis cuvant pe care poate nu mi l-ar fi
spus daca nu era imprejurarea favorizanta pentru asta. Si-o zis
mitropolitul, daca mi-o zis ca nu se poate sa ma fac preot, o zis: "Sa
ai lumina in suflet!". Nu stiu ce-o fost. O urare? O binecuvantare? In
orice caz mi s-o implintat in mine cuvantul acesta.
V-am spus eu ca de multe ori inveti si niste lucruri care nu-ti
trebuie chiar in momentul in care le inveti, dar care dupa aceea pot fi
folositoare. Mama, Dumnezeu s-o odihneasca, cind citeam eu cate ceva si
studiam, zicea: "Ma copile, asta-ti trabuie la ceva, te-ntraba cineva
din ce-nveti acuma, dai vreun examen?". Si ziceam: nu. "Ma copile, nu-ti
mai bate capul daca nu te-ntraba nimeni". Asa-i pentru cineva care nu
are preocupari intelectuale. Cind lucram la licenta si nu mai gatam
odata si vedea mama ca fac si stric si mai scriu odata, zicea: "Apoi tu
de aceea nu mai gati odata, ca tot faci si strci. Fa dintr-o data". Nu
merg lucrurile, nu le-ntelegi daca nu le faci, daca nu esti in ele nu
le-ntelegi.
Eu, cind am sfarsit studiile teologice de scoala, nu cred ca am
avut mai multa credinta in Dumnezeu decat atunci cind am intrat la
Teologie. Dimpotriva, cred ca am fost chiar mai derutat. Am aflat ca se
discuta atatea pe marginea Evangheliilor. Si m-o luat groaza! Pina
atunci, cind il auzeam pe preot zicind: "Din Sfanta Evanghelie de la
Marcu citire, sa luam aminte", imi plecam genunchii si deodata cu
genunchii si mintea. Dupa aceea am ajuns sa-mi plec genunchii, dar sa nu
mai imi plec mintea chiar asa de sigur, pentru ca am zis: Dom'le, da'
dac-or avea dreptate si aia care zic altfel? In sfarsit. Ultimul cuvant
il are Biserica, in sensul ca ceea ce ne da Biserica aceea primim, nu
ceea ce ne dau cei care ciopartesc textul scripturistic.
Dupa experienta pe care o am, am ajuns la concluzia ca Teologia
iti da doar informatii, nu si convingeri. Parintele Arsenie zicea ca
"cea mai lunga cale este calea care duce de la urechi la inima", deci de
la informatie la convingere. Mai zicea Parintele ca "teologie pot
studia si paginii" si ca "adevarata teologie nu se invata din carti, ci
din viata traita dupa voia lui Dumnezeu".
Teologia adevarata o face Duhul Sfant in noi, pe masura curatiei
inimii, dupa cuvantul Domnului Hristos: "Fericiti cei curati cu inima,
ca aceia vor vedea pe Dumnezeu".
Asa cu lipsa cum sunt studiile teologice, ele au avut totusi
darul lor si nu pot face abstractie de ele. Toate cate au urmat dupa
aceea, s-au adaugat la cele ale teologiei de studiu, ceea ce inseamna ca
teologia, ca studiu, m-a favorizat totusi.
Imi pare bine ca mi-am batut capul cu invatatura, ca acuma mi-l pot dezbate.
Cind am inceput Teologia si cu mult mai inainte, dorinta mea a
fost sa ajung preot. Cu gandul acesta am studiat teologia, desi
mitropolitul Nicolae Balan, mitropolitul de atunci, mi-a spus clar si cu
vorba hotarata: "Preot n-o sa te poti face". Am acceptat sa studiez
teologia, chiar stiind ca n-o sa pot fi preot. Pina la urma,
mitropolitul n-avea de unde sa stie ca voi fi si preot. Si am ajuns
preot, chiar si in conditia de calugar. Vreau sa spun ca un calugar nu
poate sa ceara nimic mai mult decat calugaria si cu calugaria trebuie sa
se multumeasca. Ai ajuns calugar, tu nu mai poti face nimic altceva
decat sa-ti traiesti calugaria, pentru ca scopul celui care face parte
dintr-o manastire este sa fie calugar si atata tot. Eu m-am impacat cu
gandul acesta si n-am avut nici o rezerva sau ezitare. A venit insa
vremea ca altii, si anume cei mai mari, sa doreasca sa ma hirotonesca.
Astfel, mitropolitul Nicolae Colan m-a hirotonit diacon, in vederea
faptului de a fi preot duhovnic. Lucrurile nu s-au putut desfasura cum
s-a gandit mitropolitul Nicolae Colan, pentru ca el n-a mai ajuns sa ma
hirotoneasca preot, asa ca am ramas diacon vreme de 23 de ani, pina cind
actualul mitropolit, IPS Antonie, m-a hirotonit preot. Si tot el mi-a
dat si gradele de protosincel si de arhimandrit. Toate au mers cumva
inafara de mine, cu mine. Deci eu am mers pe linia calugariei, in sensul
ca nu mi-am dorit nimic altceva decat sa fiu un calugar cat mai bun.
Dumnezeu a vrut mai mult si de aceea si oamenii s-au angajat la
implinirea voii lui Dumnezeu. Eu am vrut ce a vrut Dumnezeu cu mine,
pentru ca stiam din Evanghelie ca "si perii capului nostru toti sunt
numarati". Stiam din Filocalie ca atunci "cind vrea Dumnezeu sa se
implineasca un lucru, toata zidirea ajuta sa se implineasca". Stiam din
Pateric ca "cea mai mare fapta buna a omului este sa-si uneasca voia sa
cu voia lui Dumnezeu". Am facut asa si a fost bine de mine, in toate
imprejurarile. Mi-a dat Dumnezeu darul de a fi multumit cu ceea ce mi-a
dat El, in orice imprejurare.
Hotararea pentru calugarie mi-a venit in felul urmator: Era in
Duminica a doua a Postului Mare din 1953. Ma gaseam in biserica, la
Utrenie. Tocmai se citea icosul Sfantului Grigorie Palama. Mie mi-a
venit atunci in minte ideea ca Biserica pretuieste, mai presus de orice,
stilul de viata monahala. Mi-am dat atunci seama ca eu nu am nici o
piedica pentru a realiza, pentru a trai acest stil de viata si m-am
hotarat sa pornesc pe calea calugariei. Odata cu acest gand mi s-a
umplut inima de o negraita bucurie care m-a urmarit mai multa vreme. Am
pornit deci la implinirea celor de trebuinta pentru a ma putea incadra
intr-o manastire. Preferam Sambata.
Mitropolitul Nicolae Balan, dupa cum mi-a spus el insusi, astepta
aceasta hotarare asa ca totul a mers repede si cu succes. La 1 aprilie
1953, in miercurea saptaminii celei mari, m-am prezentat la manastire,
unde ma gasesc si acum, dupa 48 de ani. In acelasi an am fost tuns in
monahism de catre Mitropolitul Nicolae, in ziua de 15 august, la hramul
manastirii.
Eu mai si glumesc cateodata ca m-am asezat la manastire odata cu
pacalelile, ca m-am dus la manastire la 1 aprilie. Acuma nu stiu, cred
ca o fost o pacaleala cam lunga, ca o trecut de atunci 48 de ani, daca o
fost o pacaleala... Pacaleala, daca-i pacaleala, o tinut 48 de ani pina
acuma si sa vedem cat va mai tine. Ca oamenii cind le spun cati ani am
ei spun "multi inainte!", si eu zic: "multi is in urma!".
Cind m-am dus eu la manastire prima data, inainte de a ma aseza
la manastire, la un singur lucru m-am gandit: sa-mi ajute Dumnezeu sa Ii
slujesc Lui in conditiile in care ma gasesc la manastire. Totusi la
inceput mi-au venit si niste ganduri, un fel de nedumeriri, un fel de
intrebari, ca oare cum voi putea eu sa-i ajut pe oameni prin rugaciune.
Cum voi putea sa-i ajut eu pe oameni la manastire? Si am avut atunci un
duhovnic, Dumnezeu sa-l odihneasca, Parintele Serafim Popescu, si a zis
catre mine asa: "Mai frate, nu te gandi tu cum sa-i ajuti pe oameni. Ci
pregateste-te in asa fel ca sa-i ajute Dumnezeu prin fratia ta". Si
mi-am dat seama ca a avut dreptate.
Cind mi-am inceput eu viata la Manastire la Sambata parintele meu
duhovnic mi-a spus sa ma pregatesc in asa fel ca sa lucreze Dumnezeu cu
mine. Nici el, nici eu n-am stiut atunci cum va lucra Dumnezeu in mine.
Am incercat sa-mi implinesc datoria si am simtit ca Dumnezeu lucreaza
cu mine. Am ajuns la imprejurari de viata in care mi-am dat seama ca eu
si nu altcineva eram cel mai potrivit om cu care a lucrat Dumnezeu
atunci.
M-am spovedit in viata mea de pina acum la mai multi duhovnici.
Majoritatea dintre duhovnicii mei s-au multumit doar sa asculte
spovedania facuta de mine si sa-mi dea indrumari generale. Cativa insa
m-au folosit in chip real.
Un duhovnic, care mi s-a impus prin seriozitatea cu care punea
problemele si pe care l-am intilnit inca in vremea cind eram elev la
liceu, a fost Parintele Justinian Dalea, pe atunci duhovnicul manastirii
de maici Timiseni, din Banat. Alt duhovnic care mi-a ramas in atentie,
de data aceasta de o factura cu totul noua, serafica, cu o largime de
intelegere a neputintei omenesti si cu o pogorare care aduce aminte de
Sfantul Ioan Hrisostom, un duhovnic de inima, adica un duhovnic in care
inima primeaza, a fost Parintele Serafim Popescu, care m-a chivernisit
si pe care l-am mentinut pina la sfarsitul vietii lui.
La putina vreme dupa ce am intrat in manastire, venindu-mi gandul
ca in aceasta noua situatie as avea mai putine posibilitati si mijloace
de a fi de folos oamenilor, desi in realitate aveam mai multe
posibilitati dar nu le cunosteam, spunindu-i Parintelui Serafim acest
gand si aratindu-i nedumerirea mea, Prea Cuviosia Sa mi-a spus simplu:
"Nu te mai gandi la aceasta, pentru ca nu noi hotaram folosul pe care-l
aducem oamenilor, ci Dumnezeu lucreaza prin noi, spre folosul altora.
Fratia ta pregateste-te in asa fel ca Dumnezeu sa poata lucra cu fratia
ta acolo unde vrea El si unde stie El ca trebuie sa fii de folos". A
fost un sfat pe care l-am verificat ca foarte bun si de care ma voi tine
toata viata. Cu un alt prilej, tot intr-o situatie de nedumerire, mi-a
spus Parintele Serafim: "Oriunde simti ca se cinsteste Hristos, sa te
duci ca nu gresesti". Mai tarziu, cu ocazia unei spovedanii la Parintele
Cleopa, acesta mi-a atras atentia, prin prima intrebare ce mi-a pus-o,
asupra importantei pe care o are pazirea mintii.
In 1965 m-am dus la Parintele Arsenie Boca cu un student de la
Teologie care se pregatea pentru preotie. A zis Parintele catre el - eu
eram numai diacon - : "Ma, o sa ajungi preot, sa ai intelegere fata de
neputinta omeneasca". Cred ca Parintele i-a spus lui ca sa aud eu. Nu va
puteti inchipui de cate ori m-am gandit eu la cuvantele acestea: sa ai
intelegere fata de neputinta omeneasca.
Poate ca eu nu am ajuns la intelegere cata ar trebui sa am, dar
cuvantele acestea mi s-au implintat in minte si le am in vedere: sa ai
intelegere fata de neputinta omeneasca. Pentru ca oamenii nu pot mai
mult decat fac. Asta inseamna sa ne fie mila de oameni ca nu pot mai
mult, ca daca ar putea mai mult ar fi si mai fericiti si ar fi mintuiti
si ar fi mai bine de ei.
Sa-mi dea Dumnezeu lumina in suflet ca sa pot pricepe ce trebuie
sa fac cu oamenii care vin sa fie si ei luminati in lumina pe care o da
Dumnezeu celor pe care i-a pus Dumnezeu sa lumineze oamenii.
Parinte, tot timpul chipul sfantiei voastre este plin de veselie, bucurie si seninatate. Cum reusiti, daca nu e un secret?
Draga, secrete dintr-astea nu-i voie sa aiba omul. Daca poate sa
stie el cum ii vine veselia trebuie s-o spuna si la altii. Ceea ce stiu
eu despre mine este ca as putea zice ca am venit cu o fire deschisa in
lumea aceasta. Totdeauna am fost receptiv fata de lucrurile datatoare de
bucurie.
Eu daca am citit Evanghelia totdeauna m-am oprit la lucrurile
acelea care is datatoare de bucurie si de nadejde si totdeauna am cam
ocolit gandurile care aduc aminte de minia lui Dumnezeu, de pedeapsa lui
Dumnezeu, de diavol, de lucruri dintr-acestea care sunt reale. Dar imi
place sa stiu mai mult de bunatatea lui Dumnezeu, de mila lui Dumnezeu,
ca "Dumnezeu este bun si iubitor de oameni", ca Dumnezeu este Tatal
nostru, mai bun decat parintii cei pamintesti, ca ne iubeste, ca e
iubire, ca ne cuprinde in Sine.
Nu stiu sa fi facut ceva anume pentru a avea o fire deschisa.
Hai sa va zic o vorba pe care-o zis-o un profesor de la Teologie
in legatura cu un Parinte Episcop vicar, Teodor Scorobet. Eram in curtea
Facultatii de Teologie din Sibiu si o venit vorba de P.S. Teodor, de
care mie mi-a placut foarte mult, un om echilibrat, un om fara
pretentii. Si-am zis: Oare prin ce osteneala a ajuns Prea Sfantitul
Scorobet asa de bun si asa de cumsecade? Si un profesor, Parintele
Dumitru Calugar a zis: "Prin osteneala lui Dumnezeu, ca asa l-o lasat
Dumnezeu!". Poate ceva asemanator se poate spune si despre bucuria cata o
am eu, ca poate m-o lasat Dumnezeu cu aceasta predispozitie spre
bucurie si spre veselie, ca sa se implineasca cuvantul: "Bucurati-va si
va veseliti ca plata voastra multa este in ceruri".
Totdeauna mi-a placut sa ma stiu, sa ma prezint, sa ma simt, sa
ma angajez spre bucuria altora. Vreau sa fiu lucrator de bucurie.
Pina de curind, daca m-ar fi intrebat cineva care este cea mai
mare bucurie a vietii mele, n-as fi putut raspunde la aceasta intrebare.
Si e firesc sa fie asa, devreme ce viata mea a fost urzita pe bucurii
si intretesuta cu bucurii. Viata mea, in principal, a fost un sir de
bucurii.
Am avut bucurii din credinta in Dumnezeu si din tot ce tine de
practicarea credintei. Am avut bucurii din succese. Am avut bucurii din
realizari. Am avut bucurii din relatiile cu oamenii, cu cei din familia
in care am venit pe lume si in mijlocul carora mi-am trait anii
copilariei. Am avut bucurii din relatiile cu rudele, cu prietenii, de
care n-am dus lipsa, cu colegii, cu oamenii binevoitori cati au fost in
jurul meu.
Am avut bucurii din multe din cartile citite de mine sau pe care
le-au citit pentru mine cei din jurul meu. Am avut, deci, bucurii peste
bucurii. Si intr-o astfel de situatie este greu sa alegi o bucurie anume
si sa spui despre ea: aceasta este cea mai mare bucurie a vietii mele.
Si cu toate acestea, iata ca a venit vremea sa pot spune, abia in al
saptezeci si doilea an al vietii mele, ca cea mai mare bucurie a vietii
mele este aparitia cartii de poezii a Maicii Teodosia - Zorica Latcu.
Constiinta mea imi spune ca cea mai mare bucurie a vietii mele nu-i vreo
bucurie din vre-un succes personal, nici din vreo realizare, fie ea cat
de importanta, ci cea mai mare bucurie a vietii mele mi-o da "cartea cu
bucurii", "cartea cu poezii minunate si inminunatoare", scrise de
Zorica Latcu Teodosia.
Mai zilele trecute m-a intrebat cineva: "Parinte, cum explicati
faptul ca dumneavoastra sunteti asa de optimist si cum se explica faptul
ca atata seninatate izvoraste din cartile dumneavoastra?". Si am
raspuns: Asta se intimpla pentru ca eu cred! Cred in Evanghelie, cred in
ceea ce a spus Mintuitorul, cred ca El ne cheama, cred ca ne ajuta,
cred ca este "Bun si iubitor de oameni", ca este "Milostiv si iubitor de
oameni", ca al Lui este "a ne milui si a ne mintui", cred ca Dumnezeul
nostru este "Dumnezeul milei si-al indurarilor si-al iubirii de oameni".
In general, intelectul se angajeaza mai usor decat simtirea;
depinde si de structura omului. Imi spunea Parintele Serafim Popescu:
"Mai, la tine nu s-a facut acordul intre minte si inima". Eu sunt un tip
mai rational, mai mental. Din acest motiv doresc, fiindca nu am, sa am o
sensibilitate mai mare. Ma bucur de cei care au o sensibilitate mai
mare.
Ziceam ca daca s-ar putea face un om din doi, mie mi-ar conveni
foarte mult un om cu mintea Parintelui Arsenie si cu inima Parintelui
Serafim.
Lui Dumnezeu sa-I slujesti cu structura ta si cu firea ta, nu
trebuie sa te formalizezi. Din Pateric aflam despre doi parinti cu totul
deosebiti ca structura si anume: Avva Arsenie, care era un tip
introvertit si distant (poate de aceea era distant fiindca era mai mult
cu gandul la Dumnezeu), ii respingea pe oameni, se retragea. Si celalat,
Sfantul Moise Arapul, despre care in Filocalie Parintele Ioan Casian
spune ca a fost cel mai iscusit dintre parintii pe care i-a intilnit in
pustia sketica. Spune ca Sfantul Moise, "cel dintre tilhari", care a
devenit sfant dupa ce mai intai a fost el insusi tilhar, a fost cel mai
iscusit dintre parinti. Si acesta era un om foarte comunicativ. Se punea
problema: care este mai bine primit in fata lui Dumnezeu, cel
comunicativ sau cel distant? Si s-a aratat intr-o vedenie unui parinte
doua corabii care mergeau pe ru; una era cu Avva Arsenie, si Duhul Sfant
era asupra lui, iar cealalta era cu Sfantul Moise Arapul si ingerii il
hraneau cu faguri de miere. Deci amindoi erau primiti la Dumnezeu,
fiecare in felul lui lucrind. Si ne pare foarte bine de treaba asta,
fiindca mie, care sunt mai deschis, mai comunicativ, mi-ar trebui foarte
mult sa ma obisnuiesc sa fiu departe, sa fiu rezervat, sa fiu distant,
sa ma izolez. Eu nu sunt un tip care sa ma izolez si nici nu e necesar
lucrul acesta, ca daca as crede lucrul acesta as face tot posibilul sa
fiu asa.
Cind m-am facut eu calugar aveam un prieten cu care am fost
coleg, ca studenti la Teologie, si care mi-a scris la manastire dupa ce
el ajunsese preot: "Iti doresc sa nu fii nici prea mult, nici prea
curind, un calugar tip". N-as putea zice ca m-am gandit la aceasta sau
ca as fi fost preocupat de asa ceva, caci m-am gandit ca omul se
mintuieste in firea sa reala si nu trebuie sa-si faca alta fire ca sa-l
primeasca Dumnezeu.
Eu sunt un om care iubeste cultura. Pe mine doua lucruri m-au
ajutat in viata: credinta in Dumnezeu si cultura, si pe amindoua le
recomand.
Sunt destul de ravnitor pentru agonisirea unei culturi atat
duhovnicesti, cat si generale. Pentru nevoile ceasului de fata, am
invatat si unele limbi straine care mie, ca nevazator, imi sunt necesare
pentru ca prin mijlocirea lor am acces la cartile pe care strainii la
tiparesc pentru nevazatori. Pe linga aceasta, pot fi de folos
trecatorilor straini care viziteaza manastirea noastra si care sunt
bucurosi sa poata comunica cu noi.
Fac ce-mi este propriu si am convingerea ca nu ma va osindi
Dumnezeu ca am lucrat cu puterile pe care El mi le-a daruit. Cind voi
putea face mai mult, mai mult voi face. Deocamdata sunt in situatia
celui care, desi calugar, isi lucra tarina si din ce agonisea dadea
milostenie. Unora li se parea ca acest mod de lucrare nu se potriveste
cu vietuirea cea mai presus de lume si i-au interzis acest mod de
lucrare. El a spus: "Daca nu mi se da voie sa fac ceea ce pot face,
altceva nu pot face" (Pateric). Asa sunt si eu. Veni-va oare vremea sa
las toate si sa urmez Domnului Hristos? Sau poate voi urma Domnului
totdeauna cu toate ale mele, iar realizarile pe care le voi avea in
aceasta situatie le voi oferi Domnului, zicind: "Ale Tale dintru ale
Tale", iar cei ce se vor bucura de ele poate vor zice in rugaciunea
catre Dumnezeu: "Pe Tine Te laudam, pe Tine Te binecuvantam, Tie iti
multumim, Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru". Fie voia
Domnului!
Adeseori sunt la indemina vizitatorilor care vin la noi,
prezentind istoricul manastirii si dind explicatii si lamuriri. Cind
sunt solicitat stau de vorba cu unii dintre credinciosii care doresc
cuvant de folos. Odata cu aceasta ma ocup si de diferite studii in
vederea progresului meu sufletesc si in vederea pregatirii pentru
predica.
Nu am un program bine precizat, pentru ca in conditiile noastre
asa ceva nici nu se poate realiza. Deseori este cazul sa zicem ca un
parinte din Pateric: "Cu Hristos merg sa lucrez in cutare loc". Se ivesc
si slujbe neprogramate, cum ar fi Sfantul Maslu.
Lucrurile esentiale nu le-am invatat la Teologie (la facultate), ci la manastire, din Pateric si din Filocalie.
Filocalia este cartea mea preferata.
Eu am o vorba si le spun celor de la manastire ca fiecare dintre
noi ar trebui sa gandim asa: daca in aceasta manastire numai unul ar
putea sa fie bun, acela vrea sa fiu eu.
Unii, dupa ce ma intorc la manastire, zic: "Parinte, v-am simtit
lipsa!". Si eu zic ca imi pare bine ca mi-ati simtit lipsa, asta
inseamna ca imi simtiti si prezenta.
Pe mine unii ma socotesc "duhovnic mare" si asa ma socotesc cei
care ma asculta si urmeaza sfatul meu. Altii ma socotesc "duhovnic mic"
si asa ma socotesc cei care nu ma asculta. Iar altii ma socotesc "de
nimic" si asa se raporteaza la mine aceia care ma desconsidera. Si sunt
si din acestia destui. Norocul meu este ca eu le iau pe toate cum vin si
nu ma opresc prea mult nici la cei ce ma socotesc "mare", nici la cei
ce ma socotesc "mic" si nici la cei ce ma socotesc "de nimic". M-am
convins de multa vreme ca cei care te lauda nu adauga nimic la ceea ce
esti, dupa cum nici cei care te defaima nu-ti iau nimic din ceea ce ai.
Toti suntem oameni si toti putem si sa gresim in aprecierile noastre.
M-a impresionat faptul ca un fost detinut politic, cind a inceput
sa vorbeasca intr-o adunare festiva, inainte de toate, a zis cu glas
tare: "Doamne ajuta-ma sa nu gresesc". Gresim noi insine si gresesc si
altii in ceea ce ne priveste pe noi. Lucrul de capetenie este sa ni se
faca "ocara, ca cinstea; lipsa, ca indestularea; paguba, ca si castigul
si strainii, ca rudele dupa trup". Daca ajungem la masura aceasta am
ajuns la nepatimire si suntem fericiti.
Un parinte de la noi de la manastire zicea: "Sa stii ca tie nu-ti
da Dumnezeu nici o plata, ca tie iti place aici la manastire!". Pai imi
si place. E drept ca-mi place. Dar nu stau pe plata, daca e vorba.
Vin la mine unii oameni dupa cuvant de folos. De la o vreme
incoace, stiti ce cuvant de folos le spun? "Sa ne iubim unii pe altii ca
intr-un gand sa marturisim." E un cuvant de la Sfanta Liturghie. Sau le
mai spun: "Dupa aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii mei,
daca veti avea iubire unii catre altii".
Am si eu un cuvant care zic ca e bine sa-l tina minte si altii:
Intai e datoria si apoi vine bucuria. Deci intai ne facem datoria si
dupa datorie vine bucuria.
De multe ori le spun oamenilor care au un nume deosebit: Sa-ti
fie viata cum ti-i numele! De exemplu, daca spune cineva ca il cheama
Modest, ii zic: Sa-ti fie viata cum ti-e numele!
De cind am inceput sa predic totdeauna m-am adresat oamenilor cu
"voi". Si zice tata catre mine: "Mai, tu le zici la oameni "voi" cind
spui povestea la biserica". (Povestea inseamna predica. Dar de ce ii
spunea el "povestea"? Pentru ca la inmormntare se spune predica si tot
atunci se spune si "povestea omului"; si atuncea tata zicea ca-i
"poveste" si ce spune preotul la biserica). Pai, zic: Cum sa zic? Pai,
"Dumnevoatra"! Ca doar acolo-s oameni mai batrini ca tine... Si-i zic:
Bine, bine tata, la slujba cum zicem: "Harul Domnului nostru Iisus
Hristos sa vina peste dumneavoastra peste toti"? Sau: "Binecuvantarea
Domnului sa vina peste dumneavoastra peste toti"?
Saracu' tata. L-am invins, dar sa stiti ca nu l-am convins.
Sa va spun ceva frumos: e acolo linga noi la manastire un doctor
cu care ma am eu foarte bine, si el totdeauna imi spune: "Domn' parinte,
domn' parinte". I-am spus: "Nu-mi mai zice domn' parinte, zi-mi
"parinte", ca daca zici asa, zici si domn' si toate le zici". Dar el tot
asa o tinea. Atunci ii spun copilului sau: "Ia zi catre taticu-tau sa
nu mai zica domn' parinte, sa-mi zica numai parinte". Si copilul mi-a
raspuns ceva care mi-a placut foarte mult si am zis ca mai invat si eu
de la copii: "Asta as putea face daca eu as fi tatal lui". Adica trebuie
sa ne mai cunoastem si pozitia.
M-am intilnit o data la manastire cu Vadim Tudor. O venit sa-mi
dea o carte, i-am dat si eu una de Zorica Latcu, si zice el: "Eu v-am
vazut pe dumneavoastra de mai multe ori - deci el o mai fost la
manastire, cu mine n-o vorbit - iar dumneavoastra nu m-ati vazut pentru
ca Dumnezeu e nedrept". Cred ca o vrut sa spuna ca Dumnezeu la unii le-o
dat vedere iar la altii nu le-o dat, si deci e nedrept ca nu le-o dat
si la ceilalti care n-au vedere. Si-am zis: "Poate Dumnezeul lui Vadim
Tudor, dar al meu ii perfect!"
Eram, mai anul trecut sunt 20 de ani, in fata unui magazin din
Fagaras. Si un parinte cu care eram, Parintele Paisie, a intrat sa-si
cumpere ceva din magazin si pe mine m-a lasat afara. Eu acuma, ca sa nu
stau implintat intr-un loc, mergeam asa pe vreo cativa metri inainte si
inapoi. Si numa’ aud pe un copil strigand: Uite mortu'! Uite mortu'!
Si-aud o femeie, o femeie cu glas batrinesc - poate o fi fost bunica lui
- care zice: "Unde vezi mai mortu'!? Unde vezi mortu'!?" Si copilul m-a
aratat pe mine. Si femeia atunci l-a corectat, si i-a zis: "Ma, ala
nu-i mortu’, ala-i popa!". Ce ma gandesc eu ca s-a intimplat. Pe copil
l-o fi dus la vreo inmormintare si i-or fi zis ca-l duce la mort. Si
atuncea, cind l-o vazut acolo pe preot o gandit ca ala-i mortu'...
Eu am 72 de ani impliniti si inca nici o zi din viata mea n-am
trait-o fara sa intilnesc pe cineva, fara sa intilnesc un om. Si nu-mi
pare rau. Nu-mi pare rau pentru ca prin oameni crestem.
Parintele Arsenie cind mi-a dat mie in atentie rugaciunea lui
Iisus, nu mi-a spus sa ma interesez undeva de vreo carte despre
rugaciune, nu mi-a spus sa iau legatura cu cineva care ar putea sa ma
indrume. Poate ca Parintele si-a dat seama ca n-as gasi un indrumator,
si sa stiti ca nici n-am gasit. N-am gasit nici cind n-am cautat, si nu
pentru ca n-am cautat. Se putea intimpla sa gasesc pe cineva fara sa-l
caut, daca-i vorba. N-am gasit nici cind am cautat si nici eu nu pot fi
un indrumator bun in privinta aceasta.
Acuma sa stiti ca nu sunt un rugator din acela care e coplesit de
rugaciune in asa fel incat sa-mi vina numai ganduri extraordinare in
rugaciune, imi mai vin si ganduri obisnuite. Dar nu-mi pare rau
niciodata daca imi vine in gand un binefacator. Il pun inaintea lui
Dumnezeu in atmosfera de rugaciune si zic: Doamne, ajuta-l pe cutare, ca
uite m-a ajutat si el pe mine, sau imi vine in minte o poezie frumoasa,
o spun si cind ma rog, si zic: asa-i Doamne ca-i fain? Asta inseamna
mbunatatire de viata, sa ajungi la niste ganduri care sa le poti
prezenta si sa le poti invalui in rugaciune.
Are un cuvant Sfantul Isaac Sirul in volumul X din Filocalie,
cuvantul 72, de care m-au luat frigurile cind l-am citit prima data. Si
asa mi-a placut, si asa m-a impresionat! In acest cuvant spune el ca
"Dragostea de Dumnezeu - care-i fericirea sufletului - este vinul care
veseleste inima omului".
Nu stiu, parca pe mine m-a stingherit totdeauna cind am auzit ca
Dumnezeu Se si minie. Parca as vrea sa fie un Dumnezeu care nu Se minie.
Ca Dumnezeu pedepseste, ca Dumnezeu trazneste. Totdeauna cind am auzit
asa ceva, parca Dumnezeul meu e altfel. Totdeauna am avut o aderenta la
lucrurile acestea pozitive. Sfantul Apostol Pavel are un cuvant care asa
de mult imi place. Zice ca "daca Dumnezeu L-a dat pe Fiul Sau pentru
noi, oare nu ne va da toate impreuna cu El?" (Romani 8, 32). E
extraordinar!
Personal cred ca Dumnezeu va mintui mult mai multi oameni decat credem noi ca se mintuiesc.
Ce fain ar fi in lumea aceasta daca ar fi multi oameni care sa se
lupte impotriva faradelegii spunindu-i raului rau si sa nu aiba ezitari
sa atraga atentia atunci cind ceva trebuie indreptat!
De doua lucruri nu-mi pare rau din viata mea: daca am facut un
bine si daca am dormit. De ce? Poate pare curios. Pai cineva care doarme
si ii odihnit apai ala are elan de munca si munceste intr-o ora mai
mult decat in trei ore de neodihnit.
Uneori ma gandesc ca daca ar fi sa am posibilitatea sa ma
intilnesc cu Domnul Hristos fata catre fata si sa am siguranta ca este
chiar El Acela, n-as avea sa-I spun altceva decat ceea ce ii spun in
rugaciune, cind zic: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieste-ma pe mine, pacatosul". Si daca totusi L-as ruga si ceva
special pentru mine, L-as ruga sa-mi dea mai multa putere sa fac voia
Lui si sa-I slujesc cu gand de preamarire.
Uite, eu acuma sunt batrin, am 72 de ani, si la 72 de ani nu ma simt mai aproape de moarte decat la 20 de ani.
Eu tare mi-as dori - si sunt sigur ca o sa se intimple in
vesnicie - sa ma intilnesc cu trei sfanti: Iosif din Arimateea, Sfantul
Evanghelist Luca si Sfantul Ioan Gura de Aur. Astia trei parca mi-s cei
mai apropiati!
Cateodata ma gandeam ca oare n-o sa mi se intimple ceva? Ca n-o sa mor de bucurie, de cata bucurie aveam din rugaciune?
Eu, daca mor, vreau sa mor de bucurie!
Mai zic eu cateodata asa: atunci cind o sa trec eu prin "vamile
vazduhului" o sa se duca dracii de- or mai intra si altii pe linga mine.
Nu pentru ca sunt eu un om asa de exceptional. Da’ nu-mi pot inchipui
sa-L port pe Domnul Hristos in suflet si sa poata sa faca dracii ceva
asupra mea.
Sa stiti ca eu cred din toate puterile mele ca o sa ma duc in
rai! Nu pentru ca fac niste fapte bune, ca fac niste lucruri
extraordinare. Nu. Ci pentru ca eu stiu cum ii Dumnezeu. Si daca
Dumnezeu ii Tatal nostru si daca Dumnezeu ii ca tatal fiului risipitor
si mai bun decat tatal fiului risipitor, pai nu se poate sa te respinga
Dumnezeu daca vrei sa fi cu El, daca e Tata. Nu se poate! Si eu am
constiinta asta. Si de-aceea nici nu mi-e frica. Doamne ajuta. Sunt
sigur ca o sa cad direct in bratele lui Dumnezeu!
Pomeniti-ma va rog si pe mine, sa fiu macar cum gandesc oamenii ca sunt.
"Nanasa (ii zicea nanasa mamii, dar nu-i era mama nanasa), asta nu e
botezat bine. Asta sa-l duci la popa sa-i mai citeasca ceva, ca la
asta nu i le-a zis toate!". Nu ma mai dus la nici un parinte sa mi le
citeasca toate, mi-am mai citit eu ce-am mai putut!
M-o intrebat odata un copil, eram asa de vreo 5 ani: "Ma, tu ai
draguta?". Si eu am zis: "Nu stiu. Stai sa ma duc s-o intreb pe mama".
Eu personal am intrat in viata constienta ca nevazator. Sa zicem
ca vina pentru aceasta o poarta bunicii sau strabunicii mei. Daca vina
pentru aceasta o poarta strabunii mei, pentru ei situatia mea n-are nici
un sens, caci eu sunt ingradit in posibilitatile mele, iar ei nu stiu
nimic despre acesta. Daca vina o poarta bunicii mei, nici pentru ei n-ar
prea avea sens situatia mea deficitara, deoarece ei prea putin au fost
martori la acesta situatie de neputinta si in orice caz situatia mea
deficitara se prelungeste cu mult dupa durata vietii lor. Dar poate ca
vina pentru situatia mea o poarta parintii mei. Nici in acest caz nu vad
nici o justificare a insuficientei mele, intrucat ei au privit
totdeauna ca ceva normal pentru mine si pentru ei situatia mea.
In ce ma priveste, marturisesc ca n-am constatat si n-am observat
niciodata la parintii mei vreun avantaj moral fata de alti oameni care
n-au avut in familia lor astfel de cazuri. Dar, poate in cele din urma
la baza situatiei mele deficitare nu e o vina propriu-zisa, ci e o
ratiune divina, pozitiva, in vederea folosului meu propriu si al altora
care ar veni in legatura cu mine si care ar putea castiga ceva pozitiv
din situatia mea speciala. Eu asa am nadejde. De aceea dau lauda lui
Dumnezeu pentru toate.
Lipsa vederii nu este o lipsa simtita, privita in ea insasi.
Vreau sa spun ca mie mi se pare tot atat de normal ca nu vad, cum li se
pare celor cu vedere de normal ca vad. Si, ca sa fiu inteles, este locul
sa spun si aceea ca eu nu simt nevoia sa vad ca sa stiu cum se prezinta
lumea in latura ei cunoscuta numai celor cu vedere, sub aspectul ei
vizual. Mie imi ajunge cat stiu despre lume si despre oamenii cu care
vin in legatura. Nu ma stinghereste cu nimic faptul ca pentru a ma
orienta am nevoie de cineva sa ma ajute. Asta intra in normalul meu de
viata.
Credinciosii care vin la manastire sunt bucurosi sa ma asculte.
Ei nu cauta in mine un orb, un deficient, ci cauta pe omul despre care
au incredintarea ca ar corespunde asteptarilor lor. Sau, cautindu-ma pe
mine, cauta pe omul in care s-au implinit cindva, pe omul in care s-au
odihnit si in care spera sa se mai odihneasca. Infirmitatea mea nu
inseamna nimic pentru ei, cum nu inseamna ea nimic nici pentru prietenii
mei cu vedere, care imi suplinesc lipsa prin puterile lor, fara sa fie
stingheriti de aceasta.
M-a intrebat cineva odata: Parinte, nadajduiti cu mila lui
Dumnezeu sa vedeti ceva din lumea aceasta? Si i-am raspuns: Nu,
nicidecum. Iar daca pe lumea cealalta fiind eu, Dumnezeu mi-ar zice mie:
"Tu sa ramii asa cum esti", eu i-as raspunde strigand: "Slava Tie,
Doamne, slava Tie!"
Sa stiti ca eu mam trezit cumva in biserica. Cind aveam eu 54 de
ani, am ramas in tren... Eram cu un parinte de la noi si am ramas in
tren... Sa blocat usa si, pina sa cobor eu, a pornit trenul. Si zic eu:
"De 54 de ani nam ramas niciodata in tren!". Si parintele acela a zis
ca sa nu numar toti anii, ca doar nu mam nascut in tren! Eu numar toti
anii si zic ca mam trezit in biserica. Mau adus parintii mei de cind
eram foarte mic si mia placut. Dar sa stiti ca nu intelegeam nimic!
Gandinduma acum, in urma, miam dat seama ca nu intelegeam nimic.
Credeam ca in biserica nici nu se spune ceva cu sens, ci se spun
asa...niste cintari, fara text...
Cind mam dus la scoala, la Cluj, mau intrebat colegii daca la
noi se cinta "Ca pe Imparatul ...". Si eu am spus: "Nu, nu se cinta!".
Cind mam dus acasa, daca ei mi-au atras atentia, am auzit si eu "Ca pe
Imparatul tuturor saL primim ...". Cind mam dus la scoala in clasa a
doua, leam spus colegilor: "Ba, sa stiti ca si la noi se cinta ".
Cind eram copii mama ne-a invatat rugaciuni. Tot ea ne spunea sa
ne facem cruce pe perna. Daca vreodata eram obositi si nu doream sa ne
mai si rugam, ne spunea: "Mai copii, sculati-va la rugaciune, nu va
puneti precum caii!".
Cind eram eu copil imi aduc aminte - Dumnezeu sa-i odihneasca pe
ai mei pe toti, ca nu mai sunt in lumea asta - ca mama mea m-a trimis la
bunica mea sa zic: "Hristos o inviat, mama tina!". Si a zis ca daca zic
asa, imi da mama tina un ou. Si asa a fost. M-am dus si am zis:
"Hristos a inviat, mama tina!" Si mama tina a zis: "Adevarat ca a
inviat! Hai sa-ti dau un ou". Cu asta mi-am inceput eu credinta in
Inviere, dar trziu am ajuns sa-mi dau seama ce inseamna.
Cind o fost vorba sa fac Teologia (facultatea) in 1947 m-am
prezentat al Mitropolitul Nicolae Balan cu dorinta de fapt de a ma face
preot. Si stiam ca nu se poate. Si m-am dus la Mitropolitul Nicolae
Balan - o fost un concurs de imprejurari, si in concursul acela de
imprejurari eu n-am zis ca vreau sa fac Teologia, ci i-am zis
mitropolitului ca vreau sa ma fac preot. Si-asta nu m-o favorizat.
E la noi o gluma. Tatal meu, Dumnezeu sa-l odihneasca, zicea ca o
femeie si-o cumparat cizme noi. Si cu gandul la cizmele ei noi, cind o
trecut prin sat prin fata unor oameni care stateau la poarta - era o zi
de sarbatoare, ca atuncea umbla omul cu ce are nou - in loc sa zica:
"Buna hodina oameni buni!", o zis: "Cizme noua oameni buni!". Si-asa am
facut si eu. Trebuia sa ma duc sa-i zic mitropolitului ca vreau sa fac
Teologia. Si-atuncea mitropolitul poate ca zicea: no bine, hai sa vedem
cum sa facem. Eu, cind i-am spus ca vreau sa ma fac preot o zis ca nu se
poate. Si-o cam terminat cu mine. Da' n-o terminat cu mine inainte
de-a-mi spune un cuvant care mie mi-a prins foarte bine si pe care daca
nu mi l-ar fi spus, sau mai bine zis cuvant pe care poate nu mi l-ar fi
spus daca nu era imprejurarea favorizanta pentru asta. Si-o zis
mitropolitul, daca mi-o zis ca nu se poate sa ma fac preot, o zis: "Sa
ai lumina in suflet!". Nu stiu ce-o fost. O urare? O binecuvantare? In
orice caz mi s-o implintat in mine cuvantul acesta.
V-am spus eu ca de multe ori inveti si niste lucruri care nu-ti
trebuie chiar in momentul in care le inveti, dar care dupa aceea pot fi
folositoare. Mama, Dumnezeu s-o odihneasca, cind citeam eu cate ceva si
studiam, zicea: "Ma copile, asta-ti trabuie la ceva, te-ntraba cineva
din ce-nveti acuma, dai vreun examen?". Si ziceam: nu. "Ma copile, nu-ti
mai bate capul daca nu te-ntraba nimeni". Asa-i pentru cineva care nu
are preocupari intelectuale. Cind lucram la licenta si nu mai gatam
odata si vedea mama ca fac si stric si mai scriu odata, zicea: "Apoi tu
de aceea nu mai gati odata, ca tot faci si strci. Fa dintr-o data". Nu
merg lucrurile, nu le-ntelegi daca nu le faci, daca nu esti in ele nu
le-ntelegi.
Eu, cind am sfarsit studiile teologice de scoala, nu cred ca am
avut mai multa credinta in Dumnezeu decat atunci cind am intrat la
Teologie. Dimpotriva, cred ca am fost chiar mai derutat. Am aflat ca se
discuta atatea pe marginea Evangheliilor. Si m-o luat groaza! Pina
atunci, cind il auzeam pe preot zicind: "Din Sfanta Evanghelie de la
Marcu citire, sa luam aminte", imi plecam genunchii si deodata cu
genunchii si mintea. Dupa aceea am ajuns sa-mi plec genunchii, dar sa nu
mai imi plec mintea chiar asa de sigur, pentru ca am zis: Dom'le, da'
dac-or avea dreptate si aia care zic altfel? In sfarsit. Ultimul cuvant
il are Biserica, in sensul ca ceea ce ne da Biserica aceea primim, nu
ceea ce ne dau cei care ciopartesc textul scripturistic.
Dupa experienta pe care o am, am ajuns la concluzia ca Teologia
iti da doar informatii, nu si convingeri. Parintele Arsenie zicea ca
"cea mai lunga cale este calea care duce de la urechi la inima", deci de
la informatie la convingere. Mai zicea Parintele ca "teologie pot
studia si paginii" si ca "adevarata teologie nu se invata din carti, ci
din viata traita dupa voia lui Dumnezeu".
Teologia adevarata o face Duhul Sfant in noi, pe masura curatiei
inimii, dupa cuvantul Domnului Hristos: "Fericiti cei curati cu inima,
ca aceia vor vedea pe Dumnezeu".
Asa cu lipsa cum sunt studiile teologice, ele au avut totusi
darul lor si nu pot face abstractie de ele. Toate cate au urmat dupa
aceea, s-au adaugat la cele ale teologiei de studiu, ceea ce inseamna ca
teologia, ca studiu, m-a favorizat totusi.
Imi pare bine ca mi-am batut capul cu invatatura, ca acuma mi-l pot dezbate.
Cind am inceput Teologia si cu mult mai inainte, dorinta mea a
fost sa ajung preot. Cu gandul acesta am studiat teologia, desi
mitropolitul Nicolae Balan, mitropolitul de atunci, mi-a spus clar si cu
vorba hotarata: "Preot n-o sa te poti face". Am acceptat sa studiez
teologia, chiar stiind ca n-o sa pot fi preot. Pina la urma,
mitropolitul n-avea de unde sa stie ca voi fi si preot. Si am ajuns
preot, chiar si in conditia de calugar. Vreau sa spun ca un calugar nu
poate sa ceara nimic mai mult decat calugaria si cu calugaria trebuie sa
se multumeasca. Ai ajuns calugar, tu nu mai poti face nimic altceva
decat sa-ti traiesti calugaria, pentru ca scopul celui care face parte
dintr-o manastire este sa fie calugar si atata tot. Eu m-am impacat cu
gandul acesta si n-am avut nici o rezerva sau ezitare. A venit insa
vremea ca altii, si anume cei mai mari, sa doreasca sa ma hirotonesca.
Astfel, mitropolitul Nicolae Colan m-a hirotonit diacon, in vederea
faptului de a fi preot duhovnic. Lucrurile nu s-au putut desfasura cum
s-a gandit mitropolitul Nicolae Colan, pentru ca el n-a mai ajuns sa ma
hirotoneasca preot, asa ca am ramas diacon vreme de 23 de ani, pina cind
actualul mitropolit, IPS Antonie, m-a hirotonit preot. Si tot el mi-a
dat si gradele de protosincel si de arhimandrit. Toate au mers cumva
inafara de mine, cu mine. Deci eu am mers pe linia calugariei, in sensul
ca nu mi-am dorit nimic altceva decat sa fiu un calugar cat mai bun.
Dumnezeu a vrut mai mult si de aceea si oamenii s-au angajat la
implinirea voii lui Dumnezeu. Eu am vrut ce a vrut Dumnezeu cu mine,
pentru ca stiam din Evanghelie ca "si perii capului nostru toti sunt
numarati". Stiam din Filocalie ca atunci "cind vrea Dumnezeu sa se
implineasca un lucru, toata zidirea ajuta sa se implineasca". Stiam din
Pateric ca "cea mai mare fapta buna a omului este sa-si uneasca voia sa
cu voia lui Dumnezeu". Am facut asa si a fost bine de mine, in toate
imprejurarile. Mi-a dat Dumnezeu darul de a fi multumit cu ceea ce mi-a
dat El, in orice imprejurare.
Hotararea pentru calugarie mi-a venit in felul urmator: Era in
Duminica a doua a Postului Mare din 1953. Ma gaseam in biserica, la
Utrenie. Tocmai se citea icosul Sfantului Grigorie Palama. Mie mi-a
venit atunci in minte ideea ca Biserica pretuieste, mai presus de orice,
stilul de viata monahala. Mi-am dat atunci seama ca eu nu am nici o
piedica pentru a realiza, pentru a trai acest stil de viata si m-am
hotarat sa pornesc pe calea calugariei. Odata cu acest gand mi s-a
umplut inima de o negraita bucurie care m-a urmarit mai multa vreme. Am
pornit deci la implinirea celor de trebuinta pentru a ma putea incadra
intr-o manastire. Preferam Sambata.
Mitropolitul Nicolae Balan, dupa cum mi-a spus el insusi, astepta
aceasta hotarare asa ca totul a mers repede si cu succes. La 1 aprilie
1953, in miercurea saptaminii celei mari, m-am prezentat la manastire,
unde ma gasesc si acum, dupa 48 de ani. In acelasi an am fost tuns in
monahism de catre Mitropolitul Nicolae, in ziua de 15 august, la hramul
manastirii.
Eu mai si glumesc cateodata ca m-am asezat la manastire odata cu
pacalelile, ca m-am dus la manastire la 1 aprilie. Acuma nu stiu, cred
ca o fost o pacaleala cam lunga, ca o trecut de atunci 48 de ani, daca o
fost o pacaleala... Pacaleala, daca-i pacaleala, o tinut 48 de ani pina
acuma si sa vedem cat va mai tine. Ca oamenii cind le spun cati ani am
ei spun "multi inainte!", si eu zic: "multi is in urma!".
Cind m-am dus eu la manastire prima data, inainte de a ma aseza
la manastire, la un singur lucru m-am gandit: sa-mi ajute Dumnezeu sa Ii
slujesc Lui in conditiile in care ma gasesc la manastire. Totusi la
inceput mi-au venit si niste ganduri, un fel de nedumeriri, un fel de
intrebari, ca oare cum voi putea eu sa-i ajut pe oameni prin rugaciune.
Cum voi putea sa-i ajut eu pe oameni la manastire? Si am avut atunci un
duhovnic, Dumnezeu sa-l odihneasca, Parintele Serafim Popescu, si a zis
catre mine asa: "Mai frate, nu te gandi tu cum sa-i ajuti pe oameni. Ci
pregateste-te in asa fel ca sa-i ajute Dumnezeu prin fratia ta". Si
mi-am dat seama ca a avut dreptate.
Cind mi-am inceput eu viata la Manastire la Sambata parintele meu
duhovnic mi-a spus sa ma pregatesc in asa fel ca sa lucreze Dumnezeu cu
mine. Nici el, nici eu n-am stiut atunci cum va lucra Dumnezeu in mine.
Am incercat sa-mi implinesc datoria si am simtit ca Dumnezeu lucreaza
cu mine. Am ajuns la imprejurari de viata in care mi-am dat seama ca eu
si nu altcineva eram cel mai potrivit om cu care a lucrat Dumnezeu
atunci.
M-am spovedit in viata mea de pina acum la mai multi duhovnici.
Majoritatea dintre duhovnicii mei s-au multumit doar sa asculte
spovedania facuta de mine si sa-mi dea indrumari generale. Cativa insa
m-au folosit in chip real.
Un duhovnic, care mi s-a impus prin seriozitatea cu care punea
problemele si pe care l-am intilnit inca in vremea cind eram elev la
liceu, a fost Parintele Justinian Dalea, pe atunci duhovnicul manastirii
de maici Timiseni, din Banat. Alt duhovnic care mi-a ramas in atentie,
de data aceasta de o factura cu totul noua, serafica, cu o largime de
intelegere a neputintei omenesti si cu o pogorare care aduce aminte de
Sfantul Ioan Hrisostom, un duhovnic de inima, adica un duhovnic in care
inima primeaza, a fost Parintele Serafim Popescu, care m-a chivernisit
si pe care l-am mentinut pina la sfarsitul vietii lui.
La putina vreme dupa ce am intrat in manastire, venindu-mi gandul
ca in aceasta noua situatie as avea mai putine posibilitati si mijloace
de a fi de folos oamenilor, desi in realitate aveam mai multe
posibilitati dar nu le cunosteam, spunindu-i Parintelui Serafim acest
gand si aratindu-i nedumerirea mea, Prea Cuviosia Sa mi-a spus simplu:
"Nu te mai gandi la aceasta, pentru ca nu noi hotaram folosul pe care-l
aducem oamenilor, ci Dumnezeu lucreaza prin noi, spre folosul altora.
Fratia ta pregateste-te in asa fel ca Dumnezeu sa poata lucra cu fratia
ta acolo unde vrea El si unde stie El ca trebuie sa fii de folos". A
fost un sfat pe care l-am verificat ca foarte bun si de care ma voi tine
toata viata. Cu un alt prilej, tot intr-o situatie de nedumerire, mi-a
spus Parintele Serafim: "Oriunde simti ca se cinsteste Hristos, sa te
duci ca nu gresesti". Mai tarziu, cu ocazia unei spovedanii la Parintele
Cleopa, acesta mi-a atras atentia, prin prima intrebare ce mi-a pus-o,
asupra importantei pe care o are pazirea mintii.
In 1965 m-am dus la Parintele Arsenie Boca cu un student de la
Teologie care se pregatea pentru preotie. A zis Parintele catre el - eu
eram numai diacon - : "Ma, o sa ajungi preot, sa ai intelegere fata de
neputinta omeneasca". Cred ca Parintele i-a spus lui ca sa aud eu. Nu va
puteti inchipui de cate ori m-am gandit eu la cuvantele acestea: sa ai
intelegere fata de neputinta omeneasca.
Poate ca eu nu am ajuns la intelegere cata ar trebui sa am, dar
cuvantele acestea mi s-au implintat in minte si le am in vedere: sa ai
intelegere fata de neputinta omeneasca. Pentru ca oamenii nu pot mai
mult decat fac. Asta inseamna sa ne fie mila de oameni ca nu pot mai
mult, ca daca ar putea mai mult ar fi si mai fericiti si ar fi mintuiti
si ar fi mai bine de ei.
Sa-mi dea Dumnezeu lumina in suflet ca sa pot pricepe ce trebuie
sa fac cu oamenii care vin sa fie si ei luminati in lumina pe care o da
Dumnezeu celor pe care i-a pus Dumnezeu sa lumineze oamenii.
Parinte, tot timpul chipul sfantiei voastre este plin de veselie, bucurie si seninatate. Cum reusiti, daca nu e un secret?
Draga, secrete dintr-astea nu-i voie sa aiba omul. Daca poate sa
stie el cum ii vine veselia trebuie s-o spuna si la altii. Ceea ce stiu
eu despre mine este ca as putea zice ca am venit cu o fire deschisa in
lumea aceasta. Totdeauna am fost receptiv fata de lucrurile datatoare de
bucurie.
Eu daca am citit Evanghelia totdeauna m-am oprit la lucrurile
acelea care is datatoare de bucurie si de nadejde si totdeauna am cam
ocolit gandurile care aduc aminte de minia lui Dumnezeu, de pedeapsa lui
Dumnezeu, de diavol, de lucruri dintr-acestea care sunt reale. Dar imi
place sa stiu mai mult de bunatatea lui Dumnezeu, de mila lui Dumnezeu,
ca "Dumnezeu este bun si iubitor de oameni", ca Dumnezeu este Tatal
nostru, mai bun decat parintii cei pamintesti, ca ne iubeste, ca e
iubire, ca ne cuprinde in Sine.
Nu stiu sa fi facut ceva anume pentru a avea o fire deschisa.
Hai sa va zic o vorba pe care-o zis-o un profesor de la Teologie
in legatura cu un Parinte Episcop vicar, Teodor Scorobet. Eram in curtea
Facultatii de Teologie din Sibiu si o venit vorba de P.S. Teodor, de
care mie mi-a placut foarte mult, un om echilibrat, un om fara
pretentii. Si-am zis: Oare prin ce osteneala a ajuns Prea Sfantitul
Scorobet asa de bun si asa de cumsecade? Si un profesor, Parintele
Dumitru Calugar a zis: "Prin osteneala lui Dumnezeu, ca asa l-o lasat
Dumnezeu!". Poate ceva asemanator se poate spune si despre bucuria cata o
am eu, ca poate m-o lasat Dumnezeu cu aceasta predispozitie spre
bucurie si spre veselie, ca sa se implineasca cuvantul: "Bucurati-va si
va veseliti ca plata voastra multa este in ceruri".
Totdeauna mi-a placut sa ma stiu, sa ma prezint, sa ma simt, sa
ma angajez spre bucuria altora. Vreau sa fiu lucrator de bucurie.
Pina de curind, daca m-ar fi intrebat cineva care este cea mai
mare bucurie a vietii mele, n-as fi putut raspunde la aceasta intrebare.
Si e firesc sa fie asa, devreme ce viata mea a fost urzita pe bucurii
si intretesuta cu bucurii. Viata mea, in principal, a fost un sir de
bucurii.
Am avut bucurii din credinta in Dumnezeu si din tot ce tine de
practicarea credintei. Am avut bucurii din succese. Am avut bucurii din
realizari. Am avut bucurii din relatiile cu oamenii, cu cei din familia
in care am venit pe lume si in mijlocul carora mi-am trait anii
copilariei. Am avut bucurii din relatiile cu rudele, cu prietenii, de
care n-am dus lipsa, cu colegii, cu oamenii binevoitori cati au fost in
jurul meu.
Am avut bucurii din multe din cartile citite de mine sau pe care
le-au citit pentru mine cei din jurul meu. Am avut, deci, bucurii peste
bucurii. Si intr-o astfel de situatie este greu sa alegi o bucurie anume
si sa spui despre ea: aceasta este cea mai mare bucurie a vietii mele.
Si cu toate acestea, iata ca a venit vremea sa pot spune, abia in al
saptezeci si doilea an al vietii mele, ca cea mai mare bucurie a vietii
mele este aparitia cartii de poezii a Maicii Teodosia - Zorica Latcu.
Constiinta mea imi spune ca cea mai mare bucurie a vietii mele nu-i vreo
bucurie din vre-un succes personal, nici din vreo realizare, fie ea cat
de importanta, ci cea mai mare bucurie a vietii mele mi-o da "cartea cu
bucurii", "cartea cu poezii minunate si inminunatoare", scrise de
Zorica Latcu Teodosia.
Mai zilele trecute m-a intrebat cineva: "Parinte, cum explicati
faptul ca dumneavoastra sunteti asa de optimist si cum se explica faptul
ca atata seninatate izvoraste din cartile dumneavoastra?". Si am
raspuns: Asta se intimpla pentru ca eu cred! Cred in Evanghelie, cred in
ceea ce a spus Mintuitorul, cred ca El ne cheama, cred ca ne ajuta,
cred ca este "Bun si iubitor de oameni", ca este "Milostiv si iubitor de
oameni", ca al Lui este "a ne milui si a ne mintui", cred ca Dumnezeul
nostru este "Dumnezeul milei si-al indurarilor si-al iubirii de oameni".
In general, intelectul se angajeaza mai usor decat simtirea;
depinde si de structura omului. Imi spunea Parintele Serafim Popescu:
"Mai, la tine nu s-a facut acordul intre minte si inima". Eu sunt un tip
mai rational, mai mental. Din acest motiv doresc, fiindca nu am, sa am o
sensibilitate mai mare. Ma bucur de cei care au o sensibilitate mai
mare.
Ziceam ca daca s-ar putea face un om din doi, mie mi-ar conveni
foarte mult un om cu mintea Parintelui Arsenie si cu inima Parintelui
Serafim.
Lui Dumnezeu sa-I slujesti cu structura ta si cu firea ta, nu
trebuie sa te formalizezi. Din Pateric aflam despre doi parinti cu totul
deosebiti ca structura si anume: Avva Arsenie, care era un tip
introvertit si distant (poate de aceea era distant fiindca era mai mult
cu gandul la Dumnezeu), ii respingea pe oameni, se retragea. Si celalat,
Sfantul Moise Arapul, despre care in Filocalie Parintele Ioan Casian
spune ca a fost cel mai iscusit dintre parintii pe care i-a intilnit in
pustia sketica. Spune ca Sfantul Moise, "cel dintre tilhari", care a
devenit sfant dupa ce mai intai a fost el insusi tilhar, a fost cel mai
iscusit dintre parinti. Si acesta era un om foarte comunicativ. Se punea
problema: care este mai bine primit in fata lui Dumnezeu, cel
comunicativ sau cel distant? Si s-a aratat intr-o vedenie unui parinte
doua corabii care mergeau pe ru; una era cu Avva Arsenie, si Duhul Sfant
era asupra lui, iar cealalta era cu Sfantul Moise Arapul si ingerii il
hraneau cu faguri de miere. Deci amindoi erau primiti la Dumnezeu,
fiecare in felul lui lucrind. Si ne pare foarte bine de treaba asta,
fiindca mie, care sunt mai deschis, mai comunicativ, mi-ar trebui foarte
mult sa ma obisnuiesc sa fiu departe, sa fiu rezervat, sa fiu distant,
sa ma izolez. Eu nu sunt un tip care sa ma izolez si nici nu e necesar
lucrul acesta, ca daca as crede lucrul acesta as face tot posibilul sa
fiu asa.
Cind m-am facut eu calugar aveam un prieten cu care am fost
coleg, ca studenti la Teologie, si care mi-a scris la manastire dupa ce
el ajunsese preot: "Iti doresc sa nu fii nici prea mult, nici prea
curind, un calugar tip". N-as putea zice ca m-am gandit la aceasta sau
ca as fi fost preocupat de asa ceva, caci m-am gandit ca omul se
mintuieste in firea sa reala si nu trebuie sa-si faca alta fire ca sa-l
primeasca Dumnezeu.
Eu sunt un om care iubeste cultura. Pe mine doua lucruri m-au
ajutat in viata: credinta in Dumnezeu si cultura, si pe amindoua le
recomand.
Sunt destul de ravnitor pentru agonisirea unei culturi atat
duhovnicesti, cat si generale. Pentru nevoile ceasului de fata, am
invatat si unele limbi straine care mie, ca nevazator, imi sunt necesare
pentru ca prin mijlocirea lor am acces la cartile pe care strainii la
tiparesc pentru nevazatori. Pe linga aceasta, pot fi de folos
trecatorilor straini care viziteaza manastirea noastra si care sunt
bucurosi sa poata comunica cu noi.
Fac ce-mi este propriu si am convingerea ca nu ma va osindi
Dumnezeu ca am lucrat cu puterile pe care El mi le-a daruit. Cind voi
putea face mai mult, mai mult voi face. Deocamdata sunt in situatia
celui care, desi calugar, isi lucra tarina si din ce agonisea dadea
milostenie. Unora li se parea ca acest mod de lucrare nu se potriveste
cu vietuirea cea mai presus de lume si i-au interzis acest mod de
lucrare. El a spus: "Daca nu mi se da voie sa fac ceea ce pot face,
altceva nu pot face" (Pateric). Asa sunt si eu. Veni-va oare vremea sa
las toate si sa urmez Domnului Hristos? Sau poate voi urma Domnului
totdeauna cu toate ale mele, iar realizarile pe care le voi avea in
aceasta situatie le voi oferi Domnului, zicind: "Ale Tale dintru ale
Tale", iar cei ce se vor bucura de ele poate vor zice in rugaciunea
catre Dumnezeu: "Pe Tine Te laudam, pe Tine Te binecuvantam, Tie iti
multumim, Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru". Fie voia
Domnului!
Adeseori sunt la indemina vizitatorilor care vin la noi,
prezentind istoricul manastirii si dind explicatii si lamuriri. Cind
sunt solicitat stau de vorba cu unii dintre credinciosii care doresc
cuvant de folos. Odata cu aceasta ma ocup si de diferite studii in
vederea progresului meu sufletesc si in vederea pregatirii pentru
predica.
Nu am un program bine precizat, pentru ca in conditiile noastre
asa ceva nici nu se poate realiza. Deseori este cazul sa zicem ca un
parinte din Pateric: "Cu Hristos merg sa lucrez in cutare loc". Se ivesc
si slujbe neprogramate, cum ar fi Sfantul Maslu.
Lucrurile esentiale nu le-am invatat la Teologie (la facultate), ci la manastire, din Pateric si din Filocalie.
Filocalia este cartea mea preferata.
Eu am o vorba si le spun celor de la manastire ca fiecare dintre
noi ar trebui sa gandim asa: daca in aceasta manastire numai unul ar
putea sa fie bun, acela vrea sa fiu eu.
Unii, dupa ce ma intorc la manastire, zic: "Parinte, v-am simtit
lipsa!". Si eu zic ca imi pare bine ca mi-ati simtit lipsa, asta
inseamna ca imi simtiti si prezenta.
Pe mine unii ma socotesc "duhovnic mare" si asa ma socotesc cei
care ma asculta si urmeaza sfatul meu. Altii ma socotesc "duhovnic mic"
si asa ma socotesc cei care nu ma asculta. Iar altii ma socotesc "de
nimic" si asa se raporteaza la mine aceia care ma desconsidera. Si sunt
si din acestia destui. Norocul meu este ca eu le iau pe toate cum vin si
nu ma opresc prea mult nici la cei ce ma socotesc "mare", nici la cei
ce ma socotesc "mic" si nici la cei ce ma socotesc "de nimic". M-am
convins de multa vreme ca cei care te lauda nu adauga nimic la ceea ce
esti, dupa cum nici cei care te defaima nu-ti iau nimic din ceea ce ai.
Toti suntem oameni si toti putem si sa gresim in aprecierile noastre.
M-a impresionat faptul ca un fost detinut politic, cind a inceput
sa vorbeasca intr-o adunare festiva, inainte de toate, a zis cu glas
tare: "Doamne ajuta-ma sa nu gresesc". Gresim noi insine si gresesc si
altii in ceea ce ne priveste pe noi. Lucrul de capetenie este sa ni se
faca "ocara, ca cinstea; lipsa, ca indestularea; paguba, ca si castigul
si strainii, ca rudele dupa trup". Daca ajungem la masura aceasta am
ajuns la nepatimire si suntem fericiti.
Un parinte de la noi de la manastire zicea: "Sa stii ca tie nu-ti
da Dumnezeu nici o plata, ca tie iti place aici la manastire!". Pai imi
si place. E drept ca-mi place. Dar nu stau pe plata, daca e vorba.
Vin la mine unii oameni dupa cuvant de folos. De la o vreme
incoace, stiti ce cuvant de folos le spun? "Sa ne iubim unii pe altii ca
intr-un gand sa marturisim." E un cuvant de la Sfanta Liturghie. Sau le
mai spun: "Dupa aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii mei,
daca veti avea iubire unii catre altii".
Am si eu un cuvant care zic ca e bine sa-l tina minte si altii:
Intai e datoria si apoi vine bucuria. Deci intai ne facem datoria si
dupa datorie vine bucuria.
De multe ori le spun oamenilor care au un nume deosebit: Sa-ti
fie viata cum ti-i numele! De exemplu, daca spune cineva ca il cheama
Modest, ii zic: Sa-ti fie viata cum ti-e numele!
De cind am inceput sa predic totdeauna m-am adresat oamenilor cu
"voi". Si zice tata catre mine: "Mai, tu le zici la oameni "voi" cind
spui povestea la biserica". (Povestea inseamna predica. Dar de ce ii
spunea el "povestea"? Pentru ca la inmormntare se spune predica si tot
atunci se spune si "povestea omului"; si atuncea tata zicea ca-i
"poveste" si ce spune preotul la biserica). Pai, zic: Cum sa zic? Pai,
"Dumnevoatra"! Ca doar acolo-s oameni mai batrini ca tine... Si-i zic:
Bine, bine tata, la slujba cum zicem: "Harul Domnului nostru Iisus
Hristos sa vina peste dumneavoastra peste toti"? Sau: "Binecuvantarea
Domnului sa vina peste dumneavoastra peste toti"?
Saracu' tata. L-am invins, dar sa stiti ca nu l-am convins.
Sa va spun ceva frumos: e acolo linga noi la manastire un doctor
cu care ma am eu foarte bine, si el totdeauna imi spune: "Domn' parinte,
domn' parinte". I-am spus: "Nu-mi mai zice domn' parinte, zi-mi
"parinte", ca daca zici asa, zici si domn' si toate le zici". Dar el tot
asa o tinea. Atunci ii spun copilului sau: "Ia zi catre taticu-tau sa
nu mai zica domn' parinte, sa-mi zica numai parinte". Si copilul mi-a
raspuns ceva care mi-a placut foarte mult si am zis ca mai invat si eu
de la copii: "Asta as putea face daca eu as fi tatal lui". Adica trebuie
sa ne mai cunoastem si pozitia.
M-am intilnit o data la manastire cu Vadim Tudor. O venit sa-mi
dea o carte, i-am dat si eu una de Zorica Latcu, si zice el: "Eu v-am
vazut pe dumneavoastra de mai multe ori - deci el o mai fost la
manastire, cu mine n-o vorbit - iar dumneavoastra nu m-ati vazut pentru
ca Dumnezeu e nedrept". Cred ca o vrut sa spuna ca Dumnezeu la unii le-o
dat vedere iar la altii nu le-o dat, si deci e nedrept ca nu le-o dat
si la ceilalti care n-au vedere. Si-am zis: "Poate Dumnezeul lui Vadim
Tudor, dar al meu ii perfect!"
Eram, mai anul trecut sunt 20 de ani, in fata unui magazin din
Fagaras. Si un parinte cu care eram, Parintele Paisie, a intrat sa-si
cumpere ceva din magazin si pe mine m-a lasat afara. Eu acuma, ca sa nu
stau implintat intr-un loc, mergeam asa pe vreo cativa metri inainte si
inapoi. Si numa’ aud pe un copil strigand: Uite mortu'! Uite mortu'!
Si-aud o femeie, o femeie cu glas batrinesc - poate o fi fost bunica lui
- care zice: "Unde vezi mai mortu'!? Unde vezi mortu'!?" Si copilul m-a
aratat pe mine. Si femeia atunci l-a corectat, si i-a zis: "Ma, ala
nu-i mortu’, ala-i popa!". Ce ma gandesc eu ca s-a intimplat. Pe copil
l-o fi dus la vreo inmormintare si i-or fi zis ca-l duce la mort. Si
atuncea, cind l-o vazut acolo pe preot o gandit ca ala-i mortu'...
Eu am 72 de ani impliniti si inca nici o zi din viata mea n-am
trait-o fara sa intilnesc pe cineva, fara sa intilnesc un om. Si nu-mi
pare rau. Nu-mi pare rau pentru ca prin oameni crestem.
Parintele Arsenie cind mi-a dat mie in atentie rugaciunea lui
Iisus, nu mi-a spus sa ma interesez undeva de vreo carte despre
rugaciune, nu mi-a spus sa iau legatura cu cineva care ar putea sa ma
indrume. Poate ca Parintele si-a dat seama ca n-as gasi un indrumator,
si sa stiti ca nici n-am gasit. N-am gasit nici cind n-am cautat, si nu
pentru ca n-am cautat. Se putea intimpla sa gasesc pe cineva fara sa-l
caut, daca-i vorba. N-am gasit nici cind am cautat si nici eu nu pot fi
un indrumator bun in privinta aceasta.
Acuma sa stiti ca nu sunt un rugator din acela care e coplesit de
rugaciune in asa fel incat sa-mi vina numai ganduri extraordinare in
rugaciune, imi mai vin si ganduri obisnuite. Dar nu-mi pare rau
niciodata daca imi vine in gand un binefacator. Il pun inaintea lui
Dumnezeu in atmosfera de rugaciune si zic: Doamne, ajuta-l pe cutare, ca
uite m-a ajutat si el pe mine, sau imi vine in minte o poezie frumoasa,
o spun si cind ma rog, si zic: asa-i Doamne ca-i fain? Asta inseamna
mbunatatire de viata, sa ajungi la niste ganduri care sa le poti
prezenta si sa le poti invalui in rugaciune.
Are un cuvant Sfantul Isaac Sirul in volumul X din Filocalie,
cuvantul 72, de care m-au luat frigurile cind l-am citit prima data. Si
asa mi-a placut, si asa m-a impresionat! In acest cuvant spune el ca
"Dragostea de Dumnezeu - care-i fericirea sufletului - este vinul care
veseleste inima omului".
Nu stiu, parca pe mine m-a stingherit totdeauna cind am auzit ca
Dumnezeu Se si minie. Parca as vrea sa fie un Dumnezeu care nu Se minie.
Ca Dumnezeu pedepseste, ca Dumnezeu trazneste. Totdeauna cind am auzit
asa ceva, parca Dumnezeul meu e altfel. Totdeauna am avut o aderenta la
lucrurile acestea pozitive. Sfantul Apostol Pavel are un cuvant care asa
de mult imi place. Zice ca "daca Dumnezeu L-a dat pe Fiul Sau pentru
noi, oare nu ne va da toate impreuna cu El?" (Romani 8, 32). E
extraordinar!
Personal cred ca Dumnezeu va mintui mult mai multi oameni decat credem noi ca se mintuiesc.
Ce fain ar fi in lumea aceasta daca ar fi multi oameni care sa se
lupte impotriva faradelegii spunindu-i raului rau si sa nu aiba ezitari
sa atraga atentia atunci cind ceva trebuie indreptat!
De doua lucruri nu-mi pare rau din viata mea: daca am facut un
bine si daca am dormit. De ce? Poate pare curios. Pai cineva care doarme
si ii odihnit apai ala are elan de munca si munceste intr-o ora mai
mult decat in trei ore de neodihnit.
Uneori ma gandesc ca daca ar fi sa am posibilitatea sa ma
intilnesc cu Domnul Hristos fata catre fata si sa am siguranta ca este
chiar El Acela, n-as avea sa-I spun altceva decat ceea ce ii spun in
rugaciune, cind zic: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieste-ma pe mine, pacatosul". Si daca totusi L-as ruga si ceva
special pentru mine, L-as ruga sa-mi dea mai multa putere sa fac voia
Lui si sa-I slujesc cu gand de preamarire.
Uite, eu acuma sunt batrin, am 72 de ani, si la 72 de ani nu ma simt mai aproape de moarte decat la 20 de ani.
Eu tare mi-as dori - si sunt sigur ca o sa se intimple in
vesnicie - sa ma intilnesc cu trei sfanti: Iosif din Arimateea, Sfantul
Evanghelist Luca si Sfantul Ioan Gura de Aur. Astia trei parca mi-s cei
mai apropiati!
Cateodata ma gandeam ca oare n-o sa mi se intimple ceva? Ca n-o sa mor de bucurie, de cata bucurie aveam din rugaciune?
Eu, daca mor, vreau sa mor de bucurie!
Mai zic eu cateodata asa: atunci cind o sa trec eu prin "vamile
vazduhului" o sa se duca dracii de- or mai intra si altii pe linga mine.
Nu pentru ca sunt eu un om asa de exceptional. Da’ nu-mi pot inchipui
sa-L port pe Domnul Hristos in suflet si sa poata sa faca dracii ceva
asupra mea.
Sa stiti ca eu cred din toate puterile mele ca o sa ma duc in
rai! Nu pentru ca fac niste fapte bune, ca fac niste lucruri
extraordinare. Nu. Ci pentru ca eu stiu cum ii Dumnezeu. Si daca
Dumnezeu ii Tatal nostru si daca Dumnezeu ii ca tatal fiului risipitor
si mai bun decat tatal fiului risipitor, pai nu se poate sa te respinga
Dumnezeu daca vrei sa fi cu El, daca e Tata. Nu se poate! Si eu am
constiinta asta. Si de-aceea nici nu mi-e frica. Doamne ajuta. Sunt
sigur ca o sa cad direct in bratele lui Dumnezeu!
Pomeniti-ma va rog si pe mine, sa fiu macar cum gandesc oamenii ca sunt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu