Sfantul Ierarh Nectarie

PENTRU SUFLET

DOAMNE AJUTĂ!

Salutul cel mai folosit în satele romaneşti, mai ales în Ardeal, este “Doamne ajută!”. El este spus, de obicei, într-un fel apăsat, care nu lăsa loc nici unei superficialităţi. Dincolo de aceste două cuvinte, de simplitatea paradisiaca a acestui salut, este tezaurizată o întreagă adâncă teologie. Este invocat numele lui Dumnezeu, care nu poate fi luat în deşert. Dumnezeu este Domn. Este recunoscută atotputernicia lui Dumnezeu şi limita puterilor omului, imposibilitatea lui de a reuşi cu adevărat fără El.
Este exprimată credinţa în putinţa de a obţine ajutorul lui Dumnezeu, nădejdea că acesta va fi de folos, este mărturisită iubirea faţă de Cel de la care ajutorul este totdeauna dezinteresat, absolut şi neumilitor. Ţăranul se arată, astfel, deschis lucrării sinergice cu Dumnezeu, prin acceptarea energiilor Sale necreate. Este un strigăt după Dumnezeu-Domnul, făcut cu calm şi pace. Se recunoaşte fraternitatea universală printr-o filiaţie comună. Conform promisiunii evanghelice, când doi oameni se întâlnesc şi sunt împreună în numele Domnului, Acesta e cu ei.
“Doamne ajută!” este un salut, dar şi o rugăciune, nu numai pentru cei ce se întâlnesc sau se despart, ci şi pentru toată lumea, nefiind precizată persoana. Sensul este acesta: “Dumnezeu să fie cu noi, cu toţi!”. “Doamne ajută!” cuprinde în el mai mult decât ”Doamne miluieşte!”. Exprimă desăvârşirea omului făcut spre relaţie personală cu Creatorul său.
“Doamne ajută!” înseamnă punerea unui început bun, pornirea la orice înfăptuire împreună cu Dumnezeu, în ultimă analiză, “Doamne ajută!” este rugăciunea isihastă a satului nostru, conducând prin pomenirea cât mai deasă a numelui Domnului la liniştire şi trezvie. De aceea el este, în accepţiunea cea mai deplină a cuvântului, un salut, o piatră pusă la temelia salvării, a mântuirii. De la Paşti până la Înălţare ţăranii se salută cu “Hristos a înviat!”, iar apoi, până la Rusalii, cu “Hristos S-a înălţat!”. După Crăciun, megleno-romanii se salută cu “Hristos S-a născut!”, salut asemănător cu cel de la Paşti.
În Maramureş mai ales, dar şi în alte părţi din Ardeal, salutul obişnuit al oamenilor când se întâlnesc este “Lăudam pe Iisus!” sau ”Lăudat fie Iisus!”, la care se răspunde cu “Lăudat să fie în veci, amin!” sau numai “În veci, amin!”. 
Numeroasele saluturi în numele lui Hristos nu pot decât să mărturisească şi ele despre creştinismul activ şi cuprinzător al ţăranului roman.



PENTRU CĂ TU 

Pentru că tu meriţi cu adevărat să fii iubită,
pentru că eşti Măicuţa Adevărului, cea smerită,
pentru că le-ai arătat tuturor puterea Lui Dumnezeu cu minunile tale,
pentru că te-ai arătat unor copii nevinovaţi, desprinsă din soare,
pentru că tu ne ajuţi să trecem peste necazurile vieţii,
pentru că ne aminteşti mereu că vor veni Razele Dimineţii,
pentru că doar iubirea ta e singura omenească adevărată iubire,
pentru că toţi cei încredinţaţi ţie simt că vor primi fericire,
pentru acea fericire supraumană, pentru taina ascunsă a Inimii Fiului tău,
pentru că prin tine primim în suflet mila şi pacea Lui Dumnezeu,
pentru că tu ai fost ridicată deasupra Îngerilor şi slăvită de ei,
pentru că tu ştii toate tainele lumii, împărţite şi neîmpărţite în trei.
Pentru că eşti adevărata mea măicuţă. Pentru că m-ai ajutat de atâtea ori,
primeşte aceste poezii omeneşti şi sărace şi ascultă-le de dincolo de nori.

“DE ORIZONT DEPINDE LINIŞTEA”

Cu cât orizontul este mai îngust, cu neliniştea este mai mare.
Cu cât orizontul este mai larg, cu atât neliniştea este mai mică.
Orizontul cel mai larg este liniştea dumnezeiască.
Cu cât orizontul este mai îngust, cu atât preţuirea de sine este mai mare.
Cu cât orizontul este mai larg, cu atât preţuirea de sine este mai mică.
Orizontul cel mai larg este preţuirea cea mai mică de sine.
Dacă broasca mândră din fântână ar sta la marginea oceanului, şi-ar pierde - desigur - mândria ei.
 

 

"AMIN" ŞI "ALILUIA"

Un călugăr scrisese pe peretele dinspre răsărit al chiliei sale aceste două cuvinte: ,,Amin” şi ,,Aliluia”. 
Un om mergând pentru sfat la acesta şi văzând cele două cuvinte, l-a întrebat:
- Părinte, ce înseamnă aceste două cuvinte şi de ce le-aţi scris pe perete?
- Fiule - i-a spus călugărul - aceste cuvinte cuprind în ele toată taina fericirii. ,,Amin” înseamnă ,,aşa să fie” iar ,,Aliluia” înseamnă ,,slavă lui Dumnezeu”.
Cum pe faţa pelerinului încă se citea uimirea, părintele a mai adăugat:
- Când spunem ,,Amin”, însemnă că ne predăm voii lui Dumnezeu, căci zicem: ,,Aşa să fie Doamne, cum voieşti Tu!”, iar când zicem ,,Aliluia”, zicem de fapt ,,Slavă Ţie, Doamne, pentru toate câte îmi dai!”.
Prin acceptarea tuturor celor pe care ni le trimite Dumnezeu, ne dovedim smerenia şi ascultarea, iar prin mulţumirea pentru toate cele îngăduite de Dumnezeu, spre bucuria sau întristarea noastră, ne arătăm încrederea în Creatorul nostru. Acesta este secretul mântuirii în ascultarea desăvârşită faţă de preotul duhovnic şi în supunerea voinţei noastre, cu mulţumire, voii şi milei lui Dumnezeu. 

ODĂ MAICII DOMNULUI

Dacă lumea asta, Maică, ar fi o câmpie toată,
Unde-ar creşte cu nobleţe numai flori înmiresmate,
Noi pe toate, Preacurată, cu recunoştinţă vie,
Fericiţi că ne eşti maică, le-am aduce cu drag ţie.

Dacă lumea asta, Maică, ar fi toată o pădure,
Şi-n copaci ar creşte-ntruna numai versuri de iubire,
Noi pe toate, Preacurată, cu recunoştinţă vie,
Fericiţi că ne eşti maică, le-am aduce cu drag ţie.

Dacă lumea ar fi, Maică, un ocean cu glăsuire,
Plin cu laude duioase şi cântări de preamărire, 
Noi pe toate, Preacurată, cu recunoştinţă vie,
Fericiţi că ne eşti maică, le-am aduce cu drag ţie.

Dacă lumea asta, Maică, ar fi toată o grădină
Plină toată cu biserici şi cu graţie divină,
Noi pe toate, Preacurată, cu recunoştinţă vie,
Fericiţi că ne eşti maică, ţi le-am închina doar ţie.

Încă n-au crescut pe lume flori şi-nmiresmate ramuri,
Nu s-au înălţat biserici cu-ale tale sfinte hramuri,
Încă nu s-au scris nici stihuri, nici atâta poezie,
Câte-am vrea, Măicuţă Sfântă, să îţi dăruim noi ţie…

Dar primeşte, Maică Sfântă, şi a noastră umilinţă,
Şi-ale noastre rugi cu lacrimi, ce le spunem cu căinţă,
Şi puţina osteneală, şi îi zi lui Dumnezeu:
Fiule, Treime Sfântă, ei, toţi, sunt din neamul meu!

• Omul a primit din partea lui Dumnezeu porunca sa stapâneasca pamântul, dar cu doua conditii. Sa nu uite niciodata ca lumea peste care a fost pus stapân vine de la Dumnezeu si nu poate exista fara Dumnezeu. (...) Atât prin creatie, cât si prin mântuire, omul nu se poate separa niciodata de Dumnezeu si de creatie. ( pr. Dumitru Popescu) 

• Omul : o corabie mica : dar acolo se afla lei si balauri, creaturi otravitoare si rautate, carari bolnave si prapastii fara fund. Dar sunt, de asemenea, si Dumnezeu si îngerii, viata si Împaratia, lumina si Apostolii, cetatile ceresti si comorile de har : acolo sunt toate. ( Sfântul Macarie) 

• Omul este singurul ratacit din creatie. ( Sfântul Atanasie cel Mare) 

• Omul dinafara nu este decât o oglinda a celui dinlauntru. ( Sfântul Macarie) 

• Cel mai mare dusman al omului este el însusi. ( Sfântul Ioan Gura de Aur) 

• Nu omul cel vechi este om, ci omul cel nou. ( Sfântul Ioan Gura de Aur) 

• Omul este un altar. ( Sfântul Ioan Gura de Aur)
 

 

POVESTEA VASULUI CRÃPAT

O femeie bãtrâna din China avea doua vase mari, pe care le atârna de cele douã capete ale unui bãt, si le cãra pe dupã gât. Un vas era crãpat, pe când celalalt era perfect si tot timpul aducea întreaga cantitate de apa.
La sfârsitul lungului drum ce ducea de la izvor pana acasã, vasul crãpat ajungea doar pe jumãtate.
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas si jumãtate de apã. Bineînteles, vasul bun era mândru de realizãrile sale. Dar bietului vas crãpat îi era atât de rusine cu imperfectiunea sa, si se simtea atât de rãu ca nu putea face decât jumãtate din munca pentru care fusese menit!
Dupã 2 ani de asa zisã nereusitã, dupã cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângã izvor: “Mã simt atât de rusinat, pentru ca aceastã crãpãturã face ca apa sa se scurgã pe tot drumul pânã acasã!”
Bãtrâna a zâmbit… “Ai observat ca pe partea ta a drumului sunt flori,
insã pe cealaltã nu? Asta pentru ca am stiut defectul tãu si am plantat
seminte de flori pe partea ta a potecii, si, in fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi.
De doi ani culeg aceste flori si decorez masa cu ele. Dacã nu ai fi fost asa, n-ar mai exista aceste frumuseti care împrospãteazã casa.”
Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însa crãpãturile si defectele ne fac viata împreunã atât de interesantã si ne rãsplãtesc atât de mult! Trebuie sa luam fiecare persoanã asa cum este si sã cãutãm ce este bun in ea.
DECI, pentru prietenii mei: va urez sa aveti o zi bunã si nu uitati sa mirositi florile de pe partea voastrã a drumului!

MORALA: CRÃPÃTURA VASULUI NU ÎNSEAMNÃ SFÂRSITUL, CI O POSIBILITATE DE A FACE CEVA DIFERIT! NUMÃRATI-VÃ BINECUVÂNTÃRILE!



„Mulţi oameni primesc binefaceri, dar nu simt nevoia de a mulţumi binefăcătorilor lor. Sunt oameni cu caracter dificil şi uneori devin periculoşi pentru binefăcătorii lor! Le lipseşte sentimentul nobil al recunoştinţei. Nerecunoştinţa este atunci când omul uită binefacerea pe care a primit-o şi nu are sentimentul prieteniei faţă de binefăcătorul lui. De asemenea este atunci când omul nu este binevoitor să răsplătească această binefacere. Omul nerecunoscător are suflet nesimţitor. Are inimă lipsită de compătimire. Cel nerecunoscător nu are nici un sentiment de iubire faţă de binefăcătorul său. Nu-L iubeşte nici pe Dumnezeu, care–i împlineşte nevoile prin mulţime de bunătăţi! Are minte depravată, fiindcă prin gândurile lui neînţelepte se sileşte să se convingă că nu trebuie să simtă recunoştinţă faţă de binefăcătorul lui. Omul nercunoscător este primejdios pentru binefăcătorul lui, căci binefacerea, atunci când nu naşte iubire în inimă, provoacă ură. Binefăcătorul, prin binefacerea adusă celui nerecunoscător, a dobândit un vrăjmaş în plus şi trebuie să se ferească de el. Binefacerea naşte tristeţe în sufletul celui nerecunoscător, tristeţea plictiseală, plictiseala ură, iar ura naşte vrăjmăşie faţă de binefăcător.”

MAICA CRINILOR 

Tu stai învăluită în lunga Ta tăcere,
În poală porţi pe Fiul-mănunchi de crini zdrobiţi
El poartă-n cap cunună din spinii cei slăviţi,
Şi peste Fiul curge în val a Ta durere .

Ce taină spui prin lacrimi mănunchiului de crini
Doar mâna Ta grăieşte cu rănile din palmă,
Şi mai grăieşte fruntea cea netedă şi calmă,
Pe care stă înfiptă cununa Lui de spini.

Fiinţa Ta întreagă grăieşte către Dânsul:
\"Şi Eu am fost pe Cruce cu Tine, Fiul Meu
Şi coasta Mea-i străpunsă cu fierul lăncii greu,
Şi faţa Mea-i uscată de mult ce-a ars-o plânsul.

Şi port şi Eu pe frunte cunună ca şi-a Ta
Şi din burete iată şi eu am supt oţetul,
Şi Mi s-a scurs şi Mie viaţa pe încetul
Ca lumii întregi viaţă cu Tine să pot da.

Ci Crinul Meu cel dulce, căzut în sfâşiere,
Şi Eu gustat-am iată paharul cel amar,
Şi-acum îmi dă, Stăpâne, şi negrăitul dar
S-ajung să văd în faţă Slăvita Înviere."

Şi aşa cum stai grăind cu crinii Tăi
Parcă mireasma lor sorbind-o toată,
Te pleci spre poala Ta înmiresmată
Tu însăţi, ca un crin înalt din văi.

Şi-mi vine aşa să-mi plec genunchii-n taină
Cu mintea uluită de copil,
Şi apropiindu-mă cu pas umil
Să-Ţi sorb miresmele de crin din haină.