Preotul cel ,,nevrednic” (Filocalia pentru copii vol I)
(Fragment)
- No, bine Ioană, dacă tu zici aşa….Dar merem aşa doar vrio tri săptămâni şi dacă s-o adeveri lista aiasta să ştii că ne mutăm la biserica din deal…
- No, aşa vom face! spuse femeia.
Şi trecură ca vântul trei săptămâni, ba chiar patru, ba chiar cinci, şi femeia şi bărbatul său îşi făcuseră obiceiul să meargă la biserica din vale unde slujea preotul ,,cel nevrednic”. Într-una din zile, cei doi se puseră din nou la vorbă:
- No, amu bărbate, eşti mulţămit de unde merem la biserică?
- Da femeie, îs!…
- Păi cum se face că te-ai hotărât? întrebă Ioana.
- Păi femeie, când am stat într-o seară la rugăciune, dintr-o dată mi-o venit să rup lista cu păcatele aistea ale preotului şi să încep a scrie păcatele mele.
- Da frumos te-a mai înţelepţit Dumnezeu, bărbate, spuse femeia.
- Da’ păi să ştii că ce era pe lista cu păcatele preotului, ni’ca nu era adevărat, era doar bârfa lumii.
- Păi cum ai aflat aiasta? întrebă femeia.
- Păi nu m-am mai uitat în gura satului şi am aflat singur ce fel de om este preotul, de care ziceam la început că-i nevrednic.
- Păi şi ce ai aflat, că eu n-am cercetat aistea? întrebă Ioana.
- Iaca preotul are livezi rodnice şi terenuri întinse, dar face mereu parte săracilor din rodul pe care îl strânge.
Ioana ascultă şi nimic nu zise.
- Lumea îl mai judecă pe preot pentru faptul că nu are copii, dar se pare că preoteasa e bolnavă şi nu poate să aducă pe lume urmaşi.
- Asta de unde o ştii, Nicolae? întrebă femeia.
- Apăi, asta am aflat-o de la paracliser , care mi-o zis că întătdeauna ei fac rugăciuni la Sfinţii Ioachim şi Ana ca să se dezlege această sterpiciune…
Şi continuă bărbatul:
- Apăi să-ţi mai zic! Este adevărat că preotul nostru e rumen în obraz şi bine hrănit, dar trebuie să aibă tărie şi putere, fiindcă face mereu drumuri lungi. Mere mult şi-i trebe hrană multă!
- Şi unde face aceste drumuri? întrebă femeia.
- Mere cel puţin o dată pe săptămână la un orfelinat, unde duce de ale gurii şi haine, iar aiastă casă de copii este hăt departe de satul nostru.
- Da asta de unde o ştii bărbate?
- Iaca am întrebat pe omul care îi conduce şareta. Că lumea îl judecă pe preot că are şaretă, spunând că este lux, dar puţini ştiu că aiasta îl ajută pe slujitorul Domnului să care mâncare şi haine orfanilor. Şi vrea să facă aiasta fără a fi văzut, ca nu cumva să-l laude cineva, că nu suportă lauda. Dacă avea o căruţă, tătă lumea vedea ce era în ea, aşa în şaretă… nu se vede ce are….
- Mi-aduc aminte că ai mai scris ceva bărbate pe lista ,,nevredniciilor” preotului… De cârciumă parcă! Că părintele mai trage pe la cârciumă!…
- Da’păi nici aici n-am nimerit-o, fiindcă părintele îi mai dă din când în când o mână de ajutor lu frate’su, care este cârciumar, îl ajută cu marfa…
- Şi care dintre cei doi preoţi din sat e vrednic şi care nevrednic? întrebă femeia.
- Acu’ nevastă eu pricepui că vrednicia omului o ştie cu adevărat doar bunul Dumnezeu şi că mulţi dintre noi judecăm după ce om văzut prima oară. Ori bată-ne să ne bată, vedem mai repede paiul din ochiul altuia, decât bârna din ochii noştri!
Continuă apoi bărbatul:
- Şi dacă este să mă întrebi la ce biserică să merem, apăi să ştii că de acum nu mă mai gândesc la vrednicia preotului. Biserica este Casa Domnului şi aşa că tăte bisericile, fiindcă sunt atinse de vrednicia lui Hristos, tăte sunt bune şi sfinte.
- No, numa bărbate! Văzut-ai că-n doar tri-patru săptămâni ai câştigat minte cât alţii într-o viaţă?
- Văzut-am! spuse bărbatul bucuros de aşa mari descoperiri ce i se făcuseră prin voia lui Dumnezeu.
Şi prinse a grăi din nou:
- Cât despre listele cu păcate, de acum am hotărât să nu mai scriu păcatele nimănui, afar’ de ale mele.
- Că bine zici bărbate, aşa voi face şi io, spuse Ioana.
Şi petrecură cei doi în tihnă timpul şi viaţa lor fără să se mai gândească la lucruri nefolositoare şi fără să asculte de gura lumii, care grăieşte de obicei cu nedreptate. Cei doi, Nicolae şi Ioana, fiind credincioşi şi iubitori de Hristos, trăiau de acum cu nădejde în suflet că Împăratul de Sus le va pregăti şi lor la trecerea în cealaltă viaţă măcar cele mai mici şi cele mai neînsemnate locuri de-a dreapta Tatălui, în Rai. Ei cugetau şi se bucurau permanent că pentru puţina lor credinţă Iisus îi va chema în ceata celor mântuiţi. Aşa să ne ajute şi pe noi Bunul Dumnezeu! Amin!
- No, bine Ioană, dacă tu zici aşa….Dar merem aşa doar vrio tri săptămâni şi dacă s-o adeveri lista aiasta să ştii că ne mutăm la biserica din deal…
- No, aşa vom face! spuse femeia.
Şi trecură ca vântul trei săptămâni, ba chiar patru, ba chiar cinci, şi femeia şi bărbatul său îşi făcuseră obiceiul să meargă la biserica din vale unde slujea preotul ,,cel nevrednic”. Într-una din zile, cei doi se puseră din nou la vorbă:
- No, amu bărbate, eşti mulţămit de unde merem la biserică?
- Da femeie, îs!…
- Păi cum se face că te-ai hotărât? întrebă Ioana.
- Păi femeie, când am stat într-o seară la rugăciune, dintr-o dată mi-o venit să rup lista cu păcatele aistea ale preotului şi să încep a scrie păcatele mele.
- Da frumos te-a mai înţelepţit Dumnezeu, bărbate, spuse femeia.
- Da’ păi să ştii că ce era pe lista cu păcatele preotului, ni’ca nu era adevărat, era doar bârfa lumii.
- Păi cum ai aflat aiasta? întrebă femeia.
- Păi nu m-am mai uitat în gura satului şi am aflat singur ce fel de om este preotul, de care ziceam la început că-i nevrednic.
- Păi şi ce ai aflat, că eu n-am cercetat aistea? întrebă Ioana.
- Iaca preotul are livezi rodnice şi terenuri întinse, dar face mereu parte săracilor din rodul pe care îl strânge.
Ioana ascultă şi nimic nu zise.
- Lumea îl mai judecă pe preot pentru faptul că nu are copii, dar se pare că preoteasa e bolnavă şi nu poate să aducă pe lume urmaşi.
- Asta de unde o ştii, Nicolae? întrebă femeia.
- Apăi, asta am aflat-o de la paracliser , care mi-o zis că întătdeauna ei fac rugăciuni la Sfinţii Ioachim şi Ana ca să se dezlege această sterpiciune…
Şi continuă bărbatul:
- Apăi să-ţi mai zic! Este adevărat că preotul nostru e rumen în obraz şi bine hrănit, dar trebuie să aibă tărie şi putere, fiindcă face mereu drumuri lungi. Mere mult şi-i trebe hrană multă!
- Şi unde face aceste drumuri? întrebă femeia.
- Mere cel puţin o dată pe săptămână la un orfelinat, unde duce de ale gurii şi haine, iar aiastă casă de copii este hăt departe de satul nostru.
- Da asta de unde o ştii bărbate?
- Iaca am întrebat pe omul care îi conduce şareta. Că lumea îl judecă pe preot că are şaretă, spunând că este lux, dar puţini ştiu că aiasta îl ajută pe slujitorul Domnului să care mâncare şi haine orfanilor. Şi vrea să facă aiasta fără a fi văzut, ca nu cumva să-l laude cineva, că nu suportă lauda. Dacă avea o căruţă, tătă lumea vedea ce era în ea, aşa în şaretă… nu se vede ce are….
- Mi-aduc aminte că ai mai scris ceva bărbate pe lista ,,nevredniciilor” preotului… De cârciumă parcă! Că părintele mai trage pe la cârciumă!…
- Da’păi nici aici n-am nimerit-o, fiindcă părintele îi mai dă din când în când o mână de ajutor lu frate’su, care este cârciumar, îl ajută cu marfa…
- Şi care dintre cei doi preoţi din sat e vrednic şi care nevrednic? întrebă femeia.
- Acu’ nevastă eu pricepui că vrednicia omului o ştie cu adevărat doar bunul Dumnezeu şi că mulţi dintre noi judecăm după ce om văzut prima oară. Ori bată-ne să ne bată, vedem mai repede paiul din ochiul altuia, decât bârna din ochii noştri!
Continuă apoi bărbatul:
- Şi dacă este să mă întrebi la ce biserică să merem, apăi să ştii că de acum nu mă mai gândesc la vrednicia preotului. Biserica este Casa Domnului şi aşa că tăte bisericile, fiindcă sunt atinse de vrednicia lui Hristos, tăte sunt bune şi sfinte.
- No, numa bărbate! Văzut-ai că-n doar tri-patru săptămâni ai câştigat minte cât alţii într-o viaţă?
- Văzut-am! spuse bărbatul bucuros de aşa mari descoperiri ce i se făcuseră prin voia lui Dumnezeu.
Şi prinse a grăi din nou:
- Cât despre listele cu păcate, de acum am hotărât să nu mai scriu păcatele nimănui, afar’ de ale mele.
- Că bine zici bărbate, aşa voi face şi io, spuse Ioana.
Şi petrecură cei doi în tihnă timpul şi viaţa lor fără să se mai gândească la lucruri nefolositoare şi fără să asculte de gura lumii, care grăieşte de obicei cu nedreptate. Cei doi, Nicolae şi Ioana, fiind credincioşi şi iubitori de Hristos, trăiau de acum cu nădejde în suflet că Împăratul de Sus le va pregăti şi lor la trecerea în cealaltă viaţă măcar cele mai mici şi cele mai neînsemnate locuri de-a dreapta Tatălui, în Rai. Ei cugetau şi se bucurau permanent că pentru puţina lor credinţă Iisus îi va chema în ceata celor mântuiţi. Aşa să ne ajute şi pe noi Bunul Dumnezeu! Amin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu