Sfantul Nectarie - Minuni in Romania
„Eu știu cine sunteţi, părinte.
Spre dimineaţa unei nopţi de toamnă am avut un vis. Mă frământau unele probleme și căzusem în deznădejde. Din senin, un moșneguţ, îmbrăcat în haine preoţești, negre, pășește în camera mea, zâmbind și emanând o bunătate nespusă. I-am recunoscut chipul dintr-o fotografie dragă mie. Am început să plâng. „Fugi de la mine, nu sunt eu vrednic să văd sfinţii lui Dumnezeu”, i-am spus. A zâmbit. S-a apropiat și m-a întrebat: „Ia spune, ce te apasă?”.
Am prins curaj. I-am spus tot ce aveam pe suflet și, în genunchi, i-am îmbrăţișat picioarele, plângând. A urmat un dialog pe care îl voi păstra pentru mine. A apărut și bunica mea, care i-a strigat: „Eu știu cine sunteţi, părinte. Sunteţi Sfântul Nectarie”. „Da, eu sunt”, a răspuns zâmbind. L-am rugat să mă mai lase să-l îmbrăţișez. Plângeam. M-am trezit plângând. Ce bucurie am trăit atunci.
M-am temut să nu fie un vis de la diavol, de aceea i-am povestit unui stareţ de mănăstire. „Măi, măi, câte mai face Sfântul Nectarie”, a spus cu lacrimi în ochi. De atunci amștiut că trebuie să ajung în Grecia, la el acasă. Nu știu cum m-am trezit pe feribotul de Eghina, „Aghios Nektarios”.
Am pășit în curtea mănăstirii seara, exact la începutul privegherii dinaintea hramului. Ce atmosferă tainică, păream a fi pe altă lume. Inima părea că-mi sparge pieptul. Sfintele moaște, sfântul mormânt, chilia „bunicuţului”, mănăstirea cu florile atât de dragi lui, toate care mai înainte doar visam să le văd. Eram ca un copil într-un magazin cu dulciuri. Și ce „dulciuri” am găsit la mănăstirea sfântului... Ne-am întors a doua zi la Sfânta Liturghie. Catedrala plină. Mulţi arhierei. Păreau desprinși din icoane. M-am ascuns într-un colţ și am simţit nevoia să plâng. Nu puteam îndura atâta bucurie.
„–Sfântul meu, ajută-mi! Ascultă-mi rugăminţile!”
M-am rugat și pentru o cunoștinţă care tocmai rămăsese fără serviciu și care avea o situaţie extrem de dificilă. La un moment dat, o voce lăuntrică mi-a spus scurt: „Va avea serviciu înainte să ajungi tu în ţară”. Am uitat repede, am pus totul pe seama dorinţei de miracol, care nu dă pace oamenilor mândri. Am părăsit Eghina a doua zi. O parte din suflet a rămas acolo. Până mă voi reîntoarce. Seara, la o tavernă, serveam cina. Am primit un sms. „Nu-mi vine să cred. M-am angajat. M-au sunat niște foști prieteni de care nu mai știam nimic de multă vreme. E un miracol”. Mi-au dat lacrimile instantaneu. „Măi, măi, câte mai face Sfântul Nectarie…”
(Marian Ionică)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu