Sfantul Ierarh Nectarie

Ca şi Domnul Hristos

O mamă obişnuia să vorbească adesea copiilor ei despre suferinţa Domnului Hristos. Le zicea: 

-„Să ştim să suferim şi noi ca El, şi El ne va ajuta să scăpăm de suferinţă”. 

Şi mai ales, despre drumul calvarului le vorbea mama lor.

Copiii ascultau - şi se minunau.

Într-o zi, unul din ei se îmbolnăvi.

Mama îl puse în pat - şi fiindcă îl durea capul - îi puse pe frunte o bucată de pânză înmuiată în oţet.

Lăsându-l singur, mama îi spuse să stea liniştit şi se va face sănătos.

După puţin, mama intră din nou în odaie ca să ia ceva. Dar se opri în prag, şi privi spre copil, mirată.

Copilul ridicase pânza de pe frunte şi o sugea.

Mama îi zise:

-„Ce faci?”

El răspunse:

-„Fac ca şi Domnul Hristos: beau oţet, - să sufăr ca El…”

Mama îşi simţi obrazul plin de lacrimi. Veni la el şi-l mângâie, zicându-i:

-„Te vei face sănătos mai degrabă, copilul meu.” Şi, într-adevăr, peste puţin, copilul s-a făcut sănătos.




Pomul, lumina şi fierăstrăul

Un creştin, nu prea tare în credinţă, întrebă într-o zi pe un preot:

-„Nu pot înţelege, părinte, cum de nu este batjocorită şi însuliţată dumnezeirea Domnului Hristos, când păgânii i-au batjocorit şi însuliţat trupul?”

Părintele i-a răspuns:

-„Fiule, se întâmplă aici întocmai ca şi cu pomul luminat de soare. Când tai pomul, oare tai şi lumina din jurul lui? Nu. Aşa e şi cu Mântuitorul. Oamenii puteau să-I batjocorească trupul Său de om, dar nu şi pe Dumnezeu Care sălăşluia în El.




Cel ce caută suflete

Noaptea se lăsase peste aşezarea omenească. Dihania cea neagră, cu păr de lup, cu coarne de bivol, cu coadă de câine, cu ochi de foc - diavolul - se coborî din văzduhuri să caute şi să capete duhuri. Avea în mână un toiag noduros, mai înalt ca el şi plin de noroi.

Merse în dreptul unei crâşme, - privi, văzu - şi se bucură foarte tare. Bătu cu toiagul în pământ - şi zise:

„Ai mei sunt!...”

Trecu în faţa unei case, în care doi oameni se certau cu vrăjmăşie. Dădu din cap, lovi cu toiagul - şi murmură:

„Şi aceştia-s ai mei!”

În dreptul unei ferestre văzu pe mai mulţi în jurul unei mese, jucând pe bani şi privindu-se între ei cu duşmănie. Dihania îşi zise: „Bună recoltă în astă seară!...”

Şi aşa, trecu pe lângă multe case, bucurându-se.

Când crezu că nu mai are pe unde trece, ajunse în faţa unei ferestre mici, luminată slab. Deodată, neagra dihanie, începu să urle, vărsând pe nări cenuşă şi din ochi foc. Apoi ridicând toiagul în sus, începu să urle cu deznădejde. Ce văzuse? O mamă îşi legăna încet copilaşul, iar deasupra leagănului, icoana Domnului Iisus împrăştia pace şi siguranţă peste tot...






„Vreau să slujesc celui mai tare…”

Era un om, care s-a hotărât să stea în slujba„celui mai tare...”

A mers, aşadar, şi s-a pus în slujba primarului din sat. Dar după puţin, a aflat că primarul stă la ordinele prefectului. A aflat însă că şi acesta ştie de poruncile ministrului. A mers şi i-a slujit acestuia. Dar nu după multă vreme, a aflat că peste ministru, mai mare este împăratul. A purces la el, şi s-a pus în slujba lui, ca fiind cel mal tare decât toţi.

Dar într-o zi, omul a auzit din gura împăratului că şi acesta se teme de diavol şi de puterea lui.

Atunci, omul nostru s-a lăsat de slujba împăratului şi căutând pe diavol, s-a făcut lui slugă.

Într-o zi însă, omul a auzit pe diavol zicând: „Ce tare aş fi eu, dacă, n-ar fi Iisus Hristos!”

Aflând aceasta, omul s-a gândit să se pună în slujba lui Hristos. A început aşadar să-L caute...

Şi pe când mergea pe cale, iată că a întâlnit pe un bătrân, care i-a zis: „Vrei să afli pe Hristos? Haide cu mine.”

Şi l-a dus în casa văduvei, - în sălaşurile orfanilor, în spitale, în închisori – şi arătându-i pe cei ce sufereau, i-a zis: „De vei sluji acestora, lui Hristos vei sluji…”

Şi de atunci omul acesta a aflat „pe cel mai tare” şi a rămas pentru totdeauna în slujba Lui.






Sufletul şi faptele

Dacă în mâncarea noastră sau în băutura noastră cade o muscă sau o necurăţenie, mai putem gusta din ele?

Nicidecum!

Aşa e şi cu sufletul omului: când faptele rele îl murdăresc, cum vreţi ca acel suflet să mai fie pe placul lui Dumnezeu?






Planul lui Dumnezeu este unic şi irepetabil

Pentru creştin, credinţa nu e un sector al existenţei separat de studiu, de sport, de cultură, de faptele cotidiene. Credinţa este viaţă: ea umple de sens şi direcţie, colorează existenţa.

Creştinul este cel care interpretează cu ochii credinţei toate evenimentele, situaţiile în care trăieşte, realizându-şi, astfel, datoria cu care Dumnezeu l-a creat: o datorie unică, irepetabilă.

Să privim soarele cu razele sale. Soarele este Dumnezeu, iar razele voinţa sa pentru fiecare dintre noi. Fiecare om este chemat să se apropie de Dumnezeu pe traiectoria propriei sale raze, diferită şi alta decât a celorlalţi, împlinind astfel planul pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru el. Cu cât razele se apropie de soare, cu atât se apropie şi între ele. Tot la fel şi oamenii, cu cât se apropie de Dumnezeu, cu atât se apropie şi între ei.