Sfantul Ierarh Nectarie

Imparatia Cerurilor si iadul

Nici Imparatia Cerurilor, nici iadul, nu sunt simplu locuri, tinuturi situate undeva anume, ci realitati duhovnicesti, ce nu se vad cu ochii trupesti. Dupa cum spune Sfantul Marcu Eugenicul ele sunt "locuri ce se cugeta cu mintea" , fiind potrivite unor stari, trepte si feluri de vietuire.

In textele scripturistice ele sunt infatisate adesea sub o forma materiala: iadul, ca foc (Mt. 25, 41; Mc. 9, 45), vierme neadormit (Mc. 9, 45), plans si scrasnire a dintilor (Mt. 13, 42). Tot asa le intalnim si in talcuirile Parintilor, care se folosesc de imagini materiale cand zugravesc chinurile iadului si desfatarile din Imparatie; aceasta din urma, de pilda, apare ca o gradina plina de verdeata sau ca un ospat cu multe si felurite bunatati - simbolul ospatului fiind de altfel folosit chiar de Hristos (Mt. 22, 1-14; Lc. 14, 16, 24). Ei fac aceasta spre zidirea oamenilor, ca sa iste frica de iad si ravna pentru Imparatie prin cele ce se pot vedea si pipai, ca niste chipuri ale realitatilor duhovnicesti din cealalta lume, de neajuns si de neinteles pentru ei.

Altfel spus, avem de-a face cu o exprimare simbolica, care nu trebuie inteleasa dupa litera. De altfel, chiar Parintii care folosesc in chip obisnuit astfel de imagini concrete atrag atentia asupra acestui lucru, spunand: "Cand auzi despre (unele realitati spirituale) trebuie sa intelegi de la inceput si sa cunosti nu in chip simplu, ci in intelesuri gandite ce inseamna ele".

Sfantul Grigorie de Nyssa, de pilda, ne face atenti la faptul ca "bunatatile fagaduite celor ce vor vietui cum se cuvine nu sunt de natura sa poata fi exprimate prin cuvinte. Caci cum s-ar putea descrie ceea ce ochiul n-a vazut, urechea n-a auzit si la inima omului nu s-a suit (cf. 1 Cor. 2, 9)? Tot asa, nici viata cea plina de chinuri a pacatosilor nu se poate asemana cu nici una din caznele ori suferintele ce le rabda omul pe pamant. De le-ai da orice nume si de le-ai compara cu cele mai grele torturi din lume, deosebirea dintre ele este enorma. Cand auzi ca si acolo va fi un foc, sa stii ca acela are o insusire pe care n-o gasesti deloc la focul cel obisnuit; acela nu se stinge, pe cand pentru focul acesta de aici oamenii au descoperit tot felul de mijloace de a-l stinge; si intre ceea ce se poate stinge si ceea ce nu poate fi in nici un chip stins este o mare deosebire. Cu alte cuvinte, acela e cu totul altceva decat focul de aici. Si, iarasi, cand vei auzi de viermele care nu moare, sa nu ti se duca gandul, prin asemanarea numelor, la vietatea aceasta mica care traieste in pamant, caci adaosul "care nu moare" ne face sa ne gandim la ceva de o cu totul alta natura decat cea pe care o cunoastem noi din realitatea pamanteasca".

Imparatia Cerurilor

Imparatia Cerurilor, pe care o mostenesc dreptii pe vecie, este numita si "Imparatia lui Dumnezeu", si "Rai" in inteles inalt, si fericita "viata vesnica".

Dupa cum zic Parintii si insusi Apostolul Pavel, viata Imparatiei nu poate fi povestita, caci: "Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor care il iubesc pe El" (1 Cor. 2, 9).

Sfintilor li s-a dat arvuna si pregustarea ei in vedenii si rapiri duhovnicesti, dar adevarul ei ramane mai presus de cuvant. Sfantul Pavel, rapit "pana la al treilea cer", "in rai, a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului sa le graiasca" (2 Cor. 12, 4). "O, Rai preafrumos, e cu putinta a ne veseli de tine, dar cu neputinta este a cugeta cum esti!", exclama Sfantul Nicodim Aghioritul.

Din invatatura Domnului Hristos si a Sfintilor Apostoli si din cele cunoscute in duh de sfinti putem afla insa catusi de putin ce inseamna aceasta Imparatie.

Stim astfel ca ea este multimea bunatatilor gatite de Dumnezeu dintru inceput celor vrednici sa le primeasca: "Atunci imparatul va zice celor de-a dreapta Sa: Veniti, binecuvantatii Parintelui Meu, de mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii" (Mt. 25, 34).

Binele din Imparatie e uneori infatisat de Parinti prin negatie, ca sfarsit al tuturor relelor de care are parte omul in aceasta lume, alteori, simplu, ca dobandire a tuturor bunatatilor de care-am fost lipsiti in lume din pricina rautatilor. In Imparatie, scrie Sfantul Ioan Gura de Aur, "am scapat in sfarsit de dureri, de chinuri, de gemete; nu mai e suferinta, intristare ori plans; nu mai sunt impotriviri si piedici; tulburarea si nelinistea au pierit. Acolo sus e viata cea adevarata, fara de moarte si plina de bunatati neamestecate cu rau. Nu mai e nimic care sa ne supere, nici griji, nici ispite, numai bucurie, iubire, veselie; toate sunt desavarsite, toate nepieritoare".

Toate acestea sunt palide imagini, caci binele Imparatiei este neasemanat si mai presus de tot binele acestei lumi. "Imparatia Cerurilor, spune Sfantul Grigorie de Nazianz, aceasta este: aflarea celei mai inalte curatii si desavarsiri".

Imparatia Cerurilor inseamna mai intai de toate a fi impreuna cu Dumnezeu; intrand in Imparatie, dreptii il vor intalni pe Hristos cel iubit de ei si il vor vedea in lumina slavei Sale (cf. In 17, 24), in toata marirea (Rom. 8, 18). Si va fi vazut de ei atunci nu ca prin oglinda, in parte si in ghicitura, ci "fata catre fata" (1 Cor. 13, 12). Atunci, spune in acelasi loc Apostolul Pavel, "voi cunoaste deplin, precum am fost cunoscut si eu".

Si se vor salaslui si vor petrece cu Dumnezeu (cf. In 14, 2-3; 2 Cor. 5, 8), si El va fi atunci "totul in toate" (1 Cor. 15, 28), si ei desavarsit vor fi intru El; si-L vor avea in launtrul lor pe Duhul cel Sfant, iar prin Duhul, in Hristos, vor fi uniti cu Tatal, deopotriva fiind intru El si avandu-L pe El in launtrul lor. Vor fi cu El, uniti cu El pe vecie (cf. 1 Tes. 4, 17), vietuind pururea cu El "viata dumnezeiasca si netrecatoare".

Hristos, Domnul nostru, El insusi ne-a descoperit ca aceasta este plinirea vietii crestinesti: unirea desavarsita cu El, iar in El, cu Tatal, unire care se savarseste in slava sau lumina ce se vede prin Duhul: "dupa cum Tu, Parinte, in Mine si Eu in Tine, asa si acestia in Noi sa fie una. Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca ei sa fie una, precum Noi una suntem; Eu in ei si Tu in Mine" (In 17, 21-23). Aceasta unire deplina cu Dumnezeu in veacul ce va sa fie o infatiseaza rugaciunea de la Liturghie in care se cere: "Da-ne noua, Doamne, sa ne impartasim cu Tine mai adevarat in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale".

Dreptii si ei vor straluci de acea lumina pe care o vad si-n care-L vad pe Dumnezeu Cel in Treime (cf. Mt. 5, 8), unindu-se cu El. "Atunci cei drepti vor straluci ca soarele in Imparatia Tatalui lor" (Mt. 13, 43). Impartasindu-se de lumina dumnezeiasca si preamarindu-se impreuna cu Hristos (Rom 8, 17), vor fi partasi ai slavei lui Dumnezeu (1 Pt. 5, 1).

Iar partasia de slava dumnezeiasca daruieste adevarata si deplina libertate, cea a fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8, 21).

Si vor avea parte sfintii de toate bunatatile cele dumnezeiesti. Caci Imparatia lui Dumnezeu este "impartasirea prin har de bunatatile pe care le are El prin fire". Iar aceasta naste in cei drepti bucurie de nespus; si spune Apostolul ca asa, cu bucurie si veselie, vor intra acolo "unde Iisus a intrat pentru noi ca inainte-mergator" (Evr. 6, 20).

Unirea cu Hristos in legatura iubirii aduce bucurie care intrece nemasurat toata bucuria lumeasca, bucuria "deplina" de care vorbeste Sfantul Evanghelist Ioan (16, 24), numita de Sfanta Traditie "fericirea dumnezeiasca".

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca mai mult decat frumusetea Raiului si decat vietuirea lipsita de orice neajuns ori intristare lumeasca, adevarata pricina a fericirii sfintilor este "bucuria de a vedea fata lui Hristos si de a se veseli pururea de El impreuna cu ingerii, arhanghelii si puterile ceresti". Iar fericirea cereasca e nestirbita, nesfarsita si nestramutata, caci, dupa cuvantul evanghelistului: "bucuria voastra nimeni nu o va lua de la voi" (In 16, 22).

Dimpreuna cu corurile ingeresti si ale tuturor sfintilor, dreptii vor lauda pururea pe Dumnezeu. Caci vazand neacoperita si-n toata maretia puterea si slava Lui, intreaga lor fiinta se face izvor de lauda, cinstire si inchinare.

Intr-un cuvant, dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, in chip apoteotic: "cei care au facut fapte bune impreuna cu ingerii vor straluci ca soarele spre viata vesnica, impreuna cu Domnul nostru Iisus Hristos. Si il vor vedea pururea si vor fi vazuti de El si vor culege bucuria nesfarsita care vine de la El, laudandu-L impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, in vecii nesfarsiti ai vecilor".

Vederea lui Dumnezeu in lumina slavei Sale negraite nu doar ca-i uneste deplin pe cei drepti cu Dumnezeu, ci-i si preschimba in chip minunat si-i face asemenea Lui. "Ce vom fi nu s-a aratat pana acum. Ci stim ca atunci cand El Se va arata, vom fi asemenea Lui, fiindca il vom vedea cum este" (1 In 3, 2).

Atunci se va savarsi deplin asemanarea cu Dumnezeu lucrata de cei drepti, care-i va face prin har ceea ce este Dumnezeu prin fire, ajungand astfel, in Dumnezeu si prin El, la plinatatea vietii dumnezeiesti, potrivit celor randuite dintru inceput pentru om de Pronia dumnezeiasca.

"Caci spre aceasta ne-a si facut, ca "sa ne facem partasi dumnezeiestii firi" (2 Pt. 1, 4) si ai vesniciei Lui si sa ne aratam asemenea Lui prin indumnezeirea cea din har, pentru care este toata existenta si durata celor ce sunt si aducerea la fiinta si nasterea celor ce nu sunt".

In Imparatie, dreptii vor gusta fericirea potrivit masurii lor duhovnicesti. Hristos insusi o arata, spunand: "In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt" (In 14, 2); iar Apostolul Pavel scrie: "Fiecare isi va lua plata dupa osteneala sa" (1 Cor. 3, 8); sau, in alta parte: "Alta este stralucirea soarelui si alta stralucirea lunii si alta stralucirea stelelor. Caci stea de stea se deosebeste in stralucire" (1 Cor. 15, 41).

Talcuind acest ultim verset, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Si ce voieste el sa arate prin aceste vorbe? Din ce pricina de la vorba invierii trupurilor a ajuns la slava soarelui si a stelelor? Fiindca el a adus vorba de inviere, apoi arata ca mare va fi atunci deosebirea de slava, desi invierea este una si aceeasi. Caci desi stelele sunt toate in cer, totusi nu au toate aceeasi stralucire. Deci ce invatam noi de aici? Ca desi toti dreptii vor fi intru Imparatia lui Dumnezeu, nu toti insa se vor bucura de aceleasi bunatati".

Tot asa zice si Sfantul Grigorie de Nazianz: "Nu toti se vor invrednici de acelasi rang, nici de aceeasi treapta, ci unul de una, altul de alta, fiecare, socotesc, dupa curatia sa". Sfantul Grigorie Sinaitul spune si el ca felurita este "rasplatirea bunatatilor"; "marimea si felul rasplatii dreptilor vor fi pe potriva deprinderii si lucrarii virtutilor".

Sfantul Nicolae Cabasila, la randul sau, scrie ca "in cer exista locasuri multe si felurite, pentru ca sa poata fi cinstita orice treapta de virtute". Iar Sfantul Isaac Sirul spune si el: "Precum fiecare se bucura de soarele vazut dupa curatia puterii vazatoare si primitoare, si precum un sfesnic ce lumineaza intr-o casa raspandeste multe raze, fara ca lumina lui sa scada, asa si in veacul viitor" dreptii vor fi luminati "de unicul Soare intelegator [...] fiecare pe masura lui, si fiecare se va veseli inlauntrul sau dupa harul dat lui, dupa masura sa"; insa harul este unul si acelasi, caci toti se bucura de una si aceeasi vedere a lui Dumnezeu "si una le este bucuria".

Starea duhovniceasca a dreptilor in Imparatia Cerurilor este si se numeste desavarsita fata de viata aceasta pamanteasca, iar nu in sine. Ajunsi asemenea lui Dumnezeu, uniti cu El si indumnezeiti cu adevarat, ei inca au sa sporeasca necontenit in asemanare, si-n unire si-n indumnezeire. Caci Dumnezeu, nemarginit fiind, ramane pururi neajuns si necuprins in fiinta Sa, iar omul nu-L va putea cunoaste si iubi deplin vreodata; si neputand sorbi intreg izvorul nesecat al harurilor Sale, neincetat va inseta, dorind saturarea de ceea ce nu are capat ori sfarsit.

Despre aceasta tindere neostenita a omului spre Dumnezeu vorbeste mai cu seama Sfantul Grigorie de Nyssa, aratand cum "dragostea sufletului simtitor fata de Cel prin fire bun il atrage pururea de la binele atins, la binele vazut mai sus, aprinzandu-i, prin ceea ce a dobandit, dorinta spre ceea ce e ascuns, marea darnicie a lui Dumnezeu a binevoit sa implineasca dorinta lui, dar nu i-a fagaduit vreo incetare si saturare a dorintei. Caci a vedea pe Dumnezeu cu adevarat sta in aceea ca acela care priveste spre El nu ajunge niciodata la sfarsitul dorintei de a-L vedea"; "dorinta catre Bine, atrasa de urcusul spre ea, se intinde pururea impreuna cu drumul ce duce spre ea. Si in aceasta sta a vedea cu adevarat pe Dumnezeu: in a nu afla niciodata o saturare a dorintei de a-L afla. Totdeauna vazatorul, prin cele ce le poate vedea, arde de dorinta de a vedea si mai mult. Astfel nici un hotar nu ar putea sa opreasca inaintarea in urcusul spre Dumnezeu, prin faptul ca, pe de o parte, nu se afla o margine a Binelui, si pe de alta, prin nici o saturare nu se taie sporirea dorintei spre Bine".

Despre aceasta vorbesc inca si alti Parinti. Astfel, Sfantul Ioan Scararul spune si el ca: "daca dragostea nu ajunge niciodata la sfarsit (cf. 1 Cor. 13, 8), atunci marginea acesteia este cu adevarat fara margini. Inaintand in ea, niciodata nu ajungem la sfarsit nici in veacul acesta, nici in cel viitor, adaugand lumina la lumina".

Vorbind indelung despre osteneala sfintilor rasplatita cu vederea slavei dumnezeiesti, Simeon Noul Teolog spune ca: "alergarea le este neincetata, inceputul alergarii e sfarsit, iar sfarsitul e inceput. Desavarsirea e fara sfarsit". Iar in alta parte iarasi arata ca "nu va fi sfarsit al inaintarii in veci, fiindca oprirea adaugirii sfarsitului nesfarsit ar insemna cuprinderea Celui cu totul necuprins si Cel de care e cu neputinta pentru toti sa se sature s-ar face un lucru de care te saturi; ci plinatatea Lui si slava luminii va fi adanc al inaintarii si inceput fara de sfarsit. Si asa cum, avand pe Hristos care a luat chip inlauntrul lor, stau inaintea Celui ce le straluceste lumina neapropiata, tot asa sfarsitul se face in ei inceput al slavei, si in sfarsit isi au inceputul, iar in inceput sfarsitul".

In Imparatia Cerurilor, spune Sfantul Fotie "bucuria nu inceteaza, necunoscand vreodata saturare. Si prisosul bucuriei se face pricina de tot mai multa si mai mare dragoste de Dumnezeu. Iar covarsirea cunoasterii dumnezeiesti sporeste dorinta noastra sfanta de cunoastere care nici nu sfarseste, nici nu slabeste vreodata".

La randul sau, Sfantul Maxim Marturisitorul vorbeste de: "odihnirea pururea mobila a celor plini de dorinta in jurul Celui dorit", care este in fapt "bucuria vesnica si neincetata de Cel dorit".

Cele spuse de acesti doi Sfinti Parinti din urma arata ca lipsa saturarii nu stirbeste nicicum bucuria. Nesatul din Imparatie nu stie de nemultumirile, nelinistea si suferinta iscate in suflet de neimplinirea dorintelor pamantesti. Ci bucuria dreptilor merge din desavarsire in desavarsire, si ei se minuneaza vazand ca fericirea desavarsit gustata izvoraste iar si iar o noua si tot mai mare fericire.

Asadar, vietuirea in Imparatia Cerurilor nu inseamna odihna de orice lucrare. Inceteaza lucrarile cele din puterile firesti ale omului, covarsite desavarsit de energiile dumnezeiesti necreate, revarsate in cei ce s-au facut vase alese prin curatia lor; iar pe acestia nu-i mai insufletesc de-acum simplele lor puteri, prea plapande pentru petrecerea cereasca, ci dumnezeiescul har care le cucereste voia.

Viata omului in vesnicie nu e biata viata omeneasca mutata in cer, ci viata dumnezeiesc-omeneasca, in care puterile lui sunt miscate de energia dumnezeiasca; atunci el va putea sa spuna dupa adevar: "nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2, 20). Animat de suflul dumnezeiesc, omul savarseste fara osteneala lucrarea sa, ca revarsare a preaplinului de iubire.

Si care va fi lucrarea acelor preafericiti, daca nu vederea-cunoasterea si slavirea lui Dumnezeu, iubirea Lui, a ingerilor si a celorlalti oameni? Sfantul Grigorie de Nyssa spune ca, vestind Apostolul "incetarea si intreruperea tuturor faptelor noastre de acum, chiar si a celor mai bune, numai iubirii nu i-a aflat sfarsit (cf. 1 Cor. 13, 8); cand nadejdea s-a implinit, ramane numai lucrarea iubirii, care nu poate fi inlocuita chiar daca toate celelalte inceteaza. De aceea si este iubirea cea dintai dintre virtuti si dintre poruncile Legii. Sufletul o data ajuns la aceasta stare nu mai are nevoie de celelalte simtiri, caci a atins plinatatea existentei. Caci viata cereasca este iubirea, deoarece Binele este vrednic de iubirea celor ce-L cunosc, iar cunoasterea da nasterii iubirii, fiindca ceea ce se cunoaste este prin excelenta bun. Iar de adevaratul Bine nu te saturi niciodata. Si pentru ca nu e saturare care sa faca sa inceteze dorirea ce ne mana sa iubim Binele, urmeaza ca in viata dumnezeiasca nu conteneste lucrarea iubirii".