Cinstirea Sfintei Cruci
Obiect de tortură şi de groază pentru păgâni, ca şi pentru evrei («Blestemat este cel ce spânzură pe lemn...», Deut. XXI, 23 şi Gal. III, 13), Crucea a fost sfinţită prin sângele dumnezeiesc scurs pe ea şi a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv şi pricină de mândrie şi de laudă pentru creştini. «Cuvântul de cruce este sminteală pentru iudei, nebunie pentru păgâni, dar pentru noi (creştinii) mântuire, spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. I, 18, 23). De aceea, spune el in altă parte, «mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos..;» (Gal. VI, 14. Comp. şi Col. I, 20 şi II, 14; Efeseni II, 16 -ş.a.).
Încă de la început s-a acordat deci un cult religios Sfintei Cruci, ca oricărora dintre sfintele relicve care aduceau aminte de jertfa mântuitoare a Domnului. Crucea este, într-adevăr, cel dintâi obiect sfânt al religiei noastre, pe care istoria ni-l înfăţişează clar, ea bucurându-se de un cult relativ. Este adevărat că sfânta Cruce pe care s-a răstignit Domnul — din 'pricina' împrejurărilor istorice vitrege, care caracterizează istoria creştinismului primar, va rămâne pentru un timp dată uitării şi îngropată sub temeliile templului păgân, prin a cărui zidire împăratul Adrian căuta să acopere urmele materiale ale evenimentului Crucificării şi învierii lui Hristos. Dar cinstirea semnului sfânt al Crucii era aşa de generală în primele trei secole, încât ea nu avea adversari decât pe păgâni. Într-adevăr, unul dintre obiectivele atacurilor păgâne împotriva religiei celei noi era «adorarea» crucii de către creştini, care scandaliza mentalitatea păgână şi pe care păgânii, neînţelegând-o, o răstălmăceau şi o denaturau, numind în derâdere pe creştini adoratori ai Crucii. Dar tocmai atacurile acestea constituie astăzi dovezi indirecte despre existenţa unui cult creştin al Crucii în acea vreme. Apologeţii creştini din secolele II şi III sunt nevoiţi să răspundă şi să restabilească adevărul, justificând cinstirea Crucii; aşa fac, de exemplu, Tertulian (Apologeticum, XVI (P.L., t. I, col. 365 ş.u.).), Minucius Felix (Octavius, IX—XII (PL.., t. III, col. 260 ş.u.), Origen ş.a. Ceva mai tîrziu (sec. IV), printre ultimii şi cei mai înverşunaţi adversari ai Crucii, îl aflăm pe împăratul 'Iulian Apostatul, care reproşa creştinilor : «Voi veneraţi lemnul gol al Crucii, făcând semnul ei pe frunte şi înscriindu-l la intrarea caselor voastre...» La Sf. Chiril al Ierusalimului, Împotriva lui Iulian, cart. VI (PG., LXXVI, col. 796-797)
Dar nu lipsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea şi respectul cu care creştinii înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârşitul secolului II şi, începutul secolului III, Tertulian numeşte pe creştini cinstitori ai Crucii (Crucis religioşi). Cele mai vechi acte martirice arată pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecăţii şi pătimirii lor sau închinîndu-se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunile lor (Vezi, de ex., cazul Sfântului Mucenic Teodot şi cele şapte fecioare - la Gherasim Timuş, Dicţ. aghiogiatic, Bucureşti, 1898, p. 815). Un mod de a exprima preţuirea faţă de Sfânta Cruce era întrebuinţarea deasă a semnului ei în numeroase împrejurări şi momente din viaţa creştinilor (la deşteptarea din somn, la culcare, la masă, la muncă etc.), despre care ne încredinţează, de ex., Tertulian (De corona militis, III şi IV - P.L., t. II, col. 80) şi Origen, precum şi purtarea ei ca semn protector de către creştini (aşa, de ex., Sf. Procopiu, martir din persecuţia lui Diocleţian (303), purta la gât o cruce de aur şi argint (vezi Actele Sinodului VII ecumenic, în SCNAC, XIII, col. 89).
Trecând de la textele literare la monumente, arheologia ne arată cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscripţii, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lămpi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au păstrat până azi. Din pricina situaţiei speciale a creştinismului în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat însă, de obicei, pe cele mai vechi monumente, în forme deghizate sau în simboluri, ca de ex., ancora, tridentul, litera grecească T sau monogramul, în diferitele lui variante, care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecuţiilor. Prima reprezentare sigură datată a Crucii pe un monument creştin apare incizată pe peretele unei case din Herculanum, înainte, de anul 79 (Vezi la Daniel Rops, Jesusj in seiner Zeit Wien Munchesn, 1936, p. 228); alta o găsim mai târziu în inscripţia de pe un altar din Palmiria, din anul 134. In inscripţiile şi epitafele din picturile catacombelor găsim de vreo 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi mărturii că semnul crucii era folosit ca simbol creştin pe osuarele din necropolele aparţind chiar membrilor primei comunităţi creştine din Ierusalim (Vezi Pr. Prof. VI. Prelipceanu, Vechimea crucii ca obiect de cinstire şi simbol creştin, în lumina descoperirilor arheologice mai noi, în MMS, an. 1958, nr. 5—6, p. 440).
Din sec. IV înainte, cinstirea Crucii din devoţia particulară creştină ia o mare dezvoltare şi începe să se manifeste în chip public, trecând în cultul obştesc şi oficial al Bisericii. La aceasta au contribuit îndeosebi două evenimente istorice :
a) Cel dintâi e apariţia minunată pe cer a semnului Crucii, prin care împăratul Constantin cel Mare câştigă biruinţa împotriva lui Maxenţiu – 312 (Vezi Eusebiu, Viaţa Iui Constantin, I, 28 ş.u. trad. rom. de Iosif Gheorghian, p. 345); faptul acesta determină pe împărat şi pe succesorii lui să desfiinţeze prin legi speciale pedeapsa răstignirii pe cruce, obişnuită până atunci la romani (Vezi Eusebiu, Ist. Bis., I, 8 şi Sozomen, Ist. Bis., I, 8. (trad. rom. de Iosif Gheorghian, p. 15). De aici înainte, semnul Crucii a luat locul vechilor embleme păgâne (dragonul sau altele) pe steagurile, ostaşilor (labarum), pe scuturile lor, pe diademele şi sceptrul împăraţilor, pe monezi şi acte oficiale, pe diptice etc.; îl găsim însă şi pe monezi ale regilor din provinciile periferice ale imperiului, creştinate mai de mult cu un secol înaintea lui Constantin cel Mare.
b) Al doilea fapt determinant în evoluţia ulterioară a cultului Sfintei Cruci a fost descoperirea (dezgroparea) Crucii originare, pe care a fost răstignit Domnul; descoperirea a avut loc pe la 326 şi se datorează stăruinţelor Sfintei Elena, conform unei tradiţii pioase, consemnată la mulţi scriitori şi Părinţi bisericeşti din secolele IV—V, ca de ex., istoricul Eusebiu, Sf. Chirii al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Teodoret, Rufin, Socrate Scolasticul, Sozomen ş.a. Toţi aceştia vorbesc şi despre cultul dat atât Sfintei Cruci întregi cât şi părticelelor ei, dispersate în lumea întreagă încă din sec. IV, precum atestă Sf. Chirii al Ierusalimului; acestea erau mult căutate, îmbrăcate în aur şi argint şi purtate la gât, ca o bijuterie de mare preţ, spun Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Paulin de Nola. «Întreaga Biserică din toată lumea venerează cuiele cu care a fost ţintuit Hristos şi lemnul cinstit al Crucii», spune diaconul Rusticus. (Dialogus contra acephalos, P.L., t. LXVII, col. 1169 ş.u. Istoricul bizantin Procopiu din Cezareea (sec. VI), în Bell. Pers., 2 spune că un sirian a furat o bucată mare din Lemnul Sfânt, pe oare a dus-o la Apamea în Siria, unde a fost multă vreme venerată (cit. la G. E. Gingras, Egeria, Diary of a Pilgrimage, translated and annotated, New. York, 1970, p. 239, n. 384).
Îndată după descoperirea adevăratei Cruci, cinstirea ei a fost încadrată în cultul liturgic al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public şi oficial al Sfintei Cruci a fost sfinţirea din 13 septembrie 335 a marii biserici zidite de împăratul Constantin cel Mare pe locul Patimilor şi al îngropării Domnului (vestita biserică a Sfântului Mormânt, sau Martyrion, cu basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusă, tot atunci, spre păstrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de curând. Vederea, atingerea şi cinstirea acesteia deveniră unul din obiectivele de căpetenie al mulţimilor de pelerini care începură să se îndrepte de aci înainte către Locurile Sfinte. Expunerea (arătarea) şi cinstirea liturgică (publică şi solemnă) a Sfântului Lemn aveau loc la început de două ori pe an: o dată la 13 septembrie (ziua în care, precum spune pelerina apuseană Egeria, a fost aflată Sfânta Cruce) şi a doua oară în Vinerea Patimilor. Ceremoniile sfinte care aveau loc în aceste două zile la Ierusalim le descrie pe larg, spre sfârşitul secolului IV, pelerina Egeria (Peregrinatio ad Loca Sancta, cap. 37, 48 şi 49; ed. Pétré, Paris, 1971, p. 232 ş.u., 262 ş.u.. Comp şi Sf. Paulin de Nola, Scris, către Sulp. Sever, P.L., t. LXI, col. 325 ş.u. — Vezi şi Diac Ene Branişte, Vinerea Patimilor la Ierusalim, in veacul al patrulea, în rev. «Păstorul Ortodox» (Piteşti), an. 1947, nr. 1—12, p. 47—53).
Mai târziu, din pricina afluenţei crescânde a credincioşilor, cinstirea generală, solemnă, a Sfintei Cruci se făcea în trei zile consecutive din Săptămâna Patimilor : Joi, Vineri şi Sâmbătă.
Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de către regele Chosroes al perşilor, şi depunerea ei solemnă (la 629—630) de către împăratul Heraclius în biserica Sf. Mormânt din Ierusalim adăugă o nouă strălucire cultului public al Sfintei Cruci. După cinci ani (634), din pricina pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pământului Sfânt, tot împăratul Heraclius aduce Sf. Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sf. Sofia. Fragmente mici din ea se află în toată lumea creştină.
Prin veacurile VII—VIII, ceremonia liturgică a expunerii şi venerării publice şi solemne a Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importată şi în Apus.
Cât priveşte întrebuinţarea generală a semnului Sfintei Cruci şi ve-neraţia obştească de care se bucură el în toată lumea creştină din secolele III—IV înainte, e amintită de numeroşi Sf. Părinţi şi scriitori bisericeşti, dintre care amintim pe: Clement din Alexandria, Sf. Cipri- an, Origen, Sf. Ioan Gură de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret Fericitul Augustin ş.a. După încetarea persecuţiilor, Crucea disimulată în simboluri şi Crucea monogramatică cedează cu încetul locul Crucii simple, latineşti sau greceşti. Din sec. V înainte, pietatea artiştilor creştini începe să împodobească figura Crucii cu 'flori şi piese scumpe, aşa cum o întâlnim în desenele din catacombe, în celebrele mozaicuri din basilicile italiene zugrăvite în acest timp (San Vitale, Sant Apolinarie Nuovo şi Mausoleul Gallei Placidia din Ravena, Sf. Puidentiana din Roma ş.a.), sau pe sarcofagele păstrate în muzeul Lateran din Roma.
Din sec. VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului răstignit pe ea), care luă o mare dezvoltare mai ales în arta şi pietatea apuseană. Legi ale împăraţilor Teodosie şi Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat să fie profanat prin călcarea cu picioarele, ca de ex., pe pardoseala bisericilor (Codex Justinianus, I, 1), dispoziţie pe care mai târziu a consfinţit-o şi Sinodul Trulan (692), prin canonul 73. Iconoclaştii masa de înverşunaţi împotriva sfintelor icoane, au păstrat în cinste Sfânta Cruce, ba chiar au exagerat cinstirea ei până la idololatrie, dacă e să credem pe istoricul Nichifor Callist, care vorbeşte chiar de o sectă armeană a stavrolaţilor sau chazingarilor (de la chazus, în limba armeană = cruce).
Sinodul VII ecumenic. (Niceea 787), completat de sinodul local din Constantinopol de la 869, formulează apoi oficial doctrina exactă a Bisericii în ceea ce priveşte cultul Sfintei Cruci şi al sfintelor icoane, precizând că cinstirea dată icoanelor trebuie să fie egală cu cea data Sfintei Evanghelii şi Sfintei Cruci. După această epocă, cinstirea Sfintei Cruci luă un mare avânt şi constatăm, mai ales în cultul bizantin, noi forme şi mijloace de a se manifesta, ca de ex., slujbele speciale alcătuite în cinstea şi spre lauda ei (ea Acatistul Sfintei• Cruci, vezi Ceaslovul Mare), care se adăugară la cele mai vechi, ale sărbătorilor închinatei Sfintei Cruci, sau diferitele rugăciuni şi imne (canoane, condace, stihuri, tropare etc!), compuse de inspiraţii imnografi în acelaşi, scop şi încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cărţile ortodoxe de slujbă. Aşa sunt, de ex., cântările din Octoih, pentru cele două zile ale săptămânii care au fost închinate amintirii şi cinstirii deosebite a Sfintei Cruci şi a Patimilor, adică Miercurea şi Vinerea. Prezenţa nelipsită a Sfintei Cruci în toatei locurile scumpe evlaviei creştine: în sfintele locaşuri (mai ales în sfântul altar şi deasupra tâmplei sau catapetesmei), în casele credincioşilor, la mormintele morţilor din cimitire, la margini şi răspântii de drumuri sau în locuri unde s-au întâmplat nenorociri ori fapte memorabile (crucile memoriale sau troiţele de lemn sau de piatră, aşa de larg răspândite mai ales la noi, românii), constituie o altă dovadă a preţuirii şi respectului cu care evlavia ortodoxă a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului şi al mântuirii noastre.
Cinstirea Sfintei Cruci în pietatea creştină particulară şi în cultul liturgic (public) al Bisericii s-a manifestat, precum am văzut până aici, prin numeroase forme, ca de ex.: facerea semnului Crucii sau închina-rea şi invocarea ei în diverse împrejurări şi momente, venerarea lem-nului Sfintei Cruci, pelerinajele, zidirea de biserici închinate Sfintei Cruci, ca cele ridicate în sec. IV la Ierusalim şi Roma, cuvântări şi imne de laudă în cinstea Sfintei Cruci ş.a. Dar cea mai importantă for-mă este aceea a sărbătorilor, adică a zilelor liturgice anume orânduite de Biserică spre venerarea (cinstirea-şi închinarea) Sfintei Cruci, de-spre care am şi pomenit, pe scurt, până acum, referindu-ne la trecut. (Informaţii preluate din Liturgica Generală a Pr. Prof. Dr. Ene Branişte)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu