Sfantul Ierarh Nectarie

Smerenia şi slava lui Hristos

Ca Fiul lui Dumnezeu să poată umple firea omenească de „slava“ Sa, „slavă ca a Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr“ (In. 1, 14), a trebuit „să-Şi facă proprie“ această fire prin întrupare, adică să Se facă ipostasul ei. Această „împropriere“ a firii omeneşti reprezintă smerirea firii lui Dumnezeu, sau aşa-zisa „chenoză“, sau „golire“ a Lui de slava pe care a avut-o înainte de întrupare (In. 17, 5).

Sfântul Apostol Pavel spune direct că, prin faptul că Fiul lui Dumnezeu cel bogat S-a făcut sărac pentru noi, ne-am putut noi împărtăşi de bogăţia Lui, căci prin ea a ajuns bogăţia Lui la noi. Dacă nu S-ar fi coborât la posibilităţile noastre de primire a bogăţiei Lui, nu ne-ar fi îmbogăţit pe noi, ci sau ne-ar fi lăsat aşa cum eram, sau ne-ar fi desfiinţat prin atotputernicia manifestată a Sa. Coborârea Lui e condiţia întâlnirii cu noi la nivelul în care putem primi bogăţia Lui. Coborârea Lui e condiţia îndumnezeirii noastre. „Cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că fiind El bogat S-a făcut sărac, ca să vă îmbogăţiţi prin sărăcia Lui“ (2 Cor. 8, 9). În acord cu acestea, Leonţiu de Bizanţ socoteşte coborârea Fiului lui Dumnezeu singurul „leac“ al bolii noastre. „Prin iconomie, singurul Doctor înţelept al sufletelor noastre, primind în Sine pătimirile noastre, a vindecat boala tuturor“1.

Încă de aici se vede că în coborârea Fiului lui Dumnezeu se pot distinge două etape: una anterioară Întrupării, prin care Fiul lui Dumnezeu acceptă să Se facă om; şi alta în continuare, prin care Dumnezeu ia pătimirea noastră asupra Sa. De altfel ultima se implică în prima, dată fiind condiţia pătimitoare a omului, căci Dumnezeu S-a făcut om nu ca să desfiinţeze conţinutul omenităţii noastre. El a luat pătimirile noastre ca să le depăşească dinăuntru. E o chestiune pe care o vom cerceta mai încolo, aceea privind modul cum Fiul lui Dumnezeu pe de o parte dă putere dumnezeiască trupului, pe de alta suportă pătimirile lui. Aici spunem numai că aceste pătimiri nu pot fi depăşite decât prin suportarea lor, care şi ea e o putere.

Despre amândouă etapele „golirii“ Fiului lui Dumnezeu vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în mod direct în Epistola către Filipeni. Şi deşi nu o prezintă direct ca fiind condiţia ridicării noastre, aceasta se subînţelege: „Care în chipul lui Dumnezeu fiind, nu răpire a socotit a fi întocmai cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se oamenilor asemenea; şi la înfăţişare dovedindu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea, Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume“ (Filip. 2, 7-9).

Sfântul Chiril al Alexandriei consideră, în acord cu locurile date din Sfântul Apostol Pavel, că această golire nu se referă la umanitatea asumată de Fiul lui Dumnezeu, ci la Fiul lui Dumnezeu Însuşi. El scoate din această „golire“ un argument pentru unirea celor două firi într-o persoană, sau pentru asumarea firii omeneşti în însuşi ipostasul Său dumnezeiesc. Căci dacă ar fi în Hristos două persoane, una dumnezeiască şi una omenească, Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi golit, rămânând (astfel) în relaţie exterioară cu omul. Nici omul nu s-a putut goli, căci fiind asumată firea lui în Ipostasul lui Dumnezeu-Cuvântul, a fost mai degrabă cinstită prin aceasta. Numai Dumnezeu-Cuvântul S-a smerit prin Întrupare. Dar în acest caz trebuie să admitem că Dumnezeu-Cuvântul a devenit de fapt ipostasul firii omeneşti2. Desigur „golirea“ lui Dumnezeu-Cuvântul în firea omenească a atras-o şi pe aceasta într-o anumită smerenie, care n-ar fi avut loc fără asumarea ei în Ipostasul divin. Această smerire e însă deosebită de „golirea“ Fiului lui Dumnezeu.

Ideea Sfântului Chiril, că golirea se referă la Fiul lui Dumnezeu, nu la umanitatea Lui, nu e contrazisă de ideea generală a Părinţilor că dumnezeirea n-a putut asuma pătimirile noastre. Căci nu firea dumnezeiască a devenit prin aceasta pătimitoare, ci Persoana acestei firi, întrucât a devenit şi Persoana firii omeneşti. Pe de altă parte, puterea cu care Hristos a suportat pătimirile fără să treacă prin ele la păcat o are prin faptul că e Fiul lui Dumnezeu, purtător al firii dumnezeieşti. Prin ea are puterea de a suporta pătimirile omeneşti. Nepătimirea firii dumnezeieşti nu trebuie înţeleasă ca nepăsare şi ca neputinţă de participare prin Ipostasul ei la cele omeneşti. Chiar o astfel de neputinţă de participare ar fi o îngustare sau o păti-mire. Toate acestea le spune Leonţiu de Bizanţ: „Nimic din acestea n-ar putea primi Cuvântul lui Dumnezeu (din năzuinţele sufletului prin dorinţă şi iuţime spre Dumnezeu), fiind neschimbat şi nemodificabil prin fire. Totuşi nu va refuza din pricina impasibilităţii firii să Se unească prin fiinţă cu firea omului, ca să nu se vadă că refuzul e o patimă adevărată şi Se teme să fie în acelea în care sufletele sârguitoare Îl au pe El ca ajutor şi susţinător, întrucât n-au primit nici o vătămare de la trup, ci mai degrabă s-au îmbogăţit din Dumnezeu, având trupul împreună-lucrător spre virtute, şi nu adversar3bis. Dumnezeu este ca persoană liber şi pentru participare, mai bine zis pentru întărirea celor ce pătimesc. Se poate spune deci că pătimirile ţin de firea omenească şi, în acelaşi timp, că Fiul lui Dumnezeu Şi le-a însuşit întrucât S-a făcut om, nu ca să cadă sub puterea lor, ci ca să le biruiască cu puterea Sa. Şi-a însuşit pătimirile în care Şi-a arătat libertatea şi puterea de a bi-rui slăbiciunea sucombării firii noastre sub ele.

Chenoza constă tocmai în împroprierea naturii noastre în toată suportarea ei curată a durerilor de către Dumnezeu-Cuvântul. Fără aceasta Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi putut face om cu adevărat.

Dar Sfântul Chiril scoate din chenoză şi un argument că Fiul lui Dumnezeu, asumând umanitatea noastră, a rămas totodată Fiul lui Dumnezeu, căci altfel cum şi de unde s-ar cunoaşte că El Însuşi este Cel ce lucrează cele smerite şi suferă prin umanitatea Sa? La fel, dacă n-ar fi rămas Fiul lui Dumnezeu, cum ar fi putut birui pătimirile suportate, scoţând afectele pătimitoare din firea noastră şi îndumnezeind-o? Prin aceasta Sfântul Chiril respinge anticipat teoriile chenotice protestante din sec. XIX, potrivit cărora Fiul lui Dumnezeu întrupându-Se a renunţat pentru vremea vieţii pământeşti la atotputernicia, atotprezenţa, cunoştinţa şi conştiinţa Sa dumnezeiască. „Dar cum a sărăcit? Prin aceea că fiind Dumnezeu cu firea Sa şi Fiul lui Dumnezeu şi Tatăl, S-a făcut om şi S-a născut trupeşte din sămânţa lui Adam, îmbrăcând măsura cuvenită unui serv, adică ceea ce este omenesc“. Dar El n-a încetat să fie şi Dumnezeu: „Căci Cel ce nu a socotit lucru vrednic de dispreţ a Se face ca noi, în ce chip ar renunţa la cele prin care s-ar putea cunoaşte că S-a făcut pentru noi ca noi?“4

Chenoza constă în faptul că Fiul lui Dumnezeu Şi-a însuşit, Şi-a făcut proprii firea omenească şi slăbiciunile ei, neimprimate de păcat. Dar în ce constă această împropriere e o taină. Ea exprimă raportul de intimitate între Ipostasul divin şi natura omenească. Dacă în Ipostasul divin se actualizează firea omenească, sau dacă El devine ipostasul compus al firii dumnezeieşti şi omeneşti, unul şi acelaşi subiect săvârşeşte şi suferă real toate cele omeneşti; dar e şi nepătimitor. Acelaşi subiect sau ipostas trăieşte şi suferă în mod real cele ale trupului, dar şi săvârşeşte în mod re-al minuni prin trup şi îl face pe acesta de-viaţă-făcător. Deci Ipostasul cel unul umple de putere dumnezeiască trupul şi suferă cele ale trupului. Dar le suferă cu putere şi le biruieşte din această cauză. Sfântul Chiril insistă mai mult asupra îndumnezeirii trupului prin întrupare. Trupul nostru, pe care noi îl trăim în mare măsură lipsit de o transparenţă, este pentru El făcător de viaţă, fiind primitor de viaţă dumnezeiască. „Căci el nu este în chip simplu trupul vreunui om ca noi, ci este cu adevărat trupul propriu al Cuvântului dumnezeiesc care face toate, şi-I este propriu în acelaşi fel în care s-ar zice că ne este propriu trupul fiecăruia din noi“5.

Sfântul Chiril se ocupă mai puţin cu chenoza în sens de asumare de către Fiul lui Dumnezeu a pătimirilor noastre şi mai mult de asumarea firii noastre şi a actelor ei în general. Despre asumarea pătimirilor noastre ca mijloc de vinde-care a lor am văzut că vorbeşte Leonţiu de Bizanţ. Iar mai mult vorbeşte de aceasta Sfântul Maxim Mărturisitorul. După el, numai pentru că Fiul lui Dumnezeu a rămas neschimbat cu dumnezeirea Lui în această unire, a putut săvârşi prin trup atâtea acte de putere şi l-a putut îndumnezei; tot aşa numai rămânând Dumnezeu, în coborârea Sa la firea noastră, a putut vindeca rănile ei. De aceea Sfântul Maxim spune că Hristos a realizat mântuirea noastră prin amândouă: prin pătimiri (ca manifestări ale chenozei) şi prin minuni (ca semne ale puterii dumnezeieşti manifestate prin trup), rezultatul final fiind însă eliberarea de păcat şi îndumnezeirea noastră. „Prin minuni Se arată ră-mânând în chip neschimbat ceea ce era, iar prin pătimiri Se arată păstrând în chip neschimbat ceea ce S-a făcut. Şi prin amândouă, minuni şi pătimiri, ne-a dăruit desfiinţarea păcatului şi harul îndumnezeirii“6.

Din asumarea firii noastre de către Fiul lui Dumnezeu, care e primul act al chenozei Lui (cum se vede din Epistola către Filipeni 2, 7-9), urmează o che-noză în continuare, urmează ascultarea ca om şi suportarea trebuinţelor omeneşti (afectele de foame, de sete, de somn, frica de moarte, durerea) şi suportarea morţii înseşi. În toate acestea se arată acceptarea trăsăturii pătimitoare a firii noastre, afară de păcat. Acestea nu sunt o chenoză a firii omeneşti. Căci aceasta le avea prin ea însăşi. Ci a lui Dumnezeu-Cuvântul, Care acceptă să le suporte pe toate.

Acceptarea lor a fost necesară iarăşi pentru vindecarea firii de ele. Rostul acesta al asumării pătimirilor îl exprimă Leonţiu de Bizanţ combătând pe aftartodocheţi, care afirmau că trupul lui Hristos a fost nestricăcios şi fără putinţa pătimirii. El spune: „Trupul se cunoaşte pătimitor şi coruptibil. Faptul dintâi îl face pe Cel mai presus de noi ca noi, iar al doilea nu-l lasă să rămână pe Cel cu noi ca noi decât până ce o cere timpul de vindecare şi pâ-nă la ridicarea a ceea ce e al nostru la ceea ce e mai presus de noi, adică până la ridicare şi înviere. Căci nu vom avea asemănarea cu Dumnezeu de nu vom pătimi cu Cel ce a pătimit. Dar cum a pătimit, dacă nu ca noi? Dar n-ar fi pătimit ca noi de n-ar fi rămas ca noi“7. De fapt prin aceasta se afirmă paradoxul că prin pătimirile acceptate prin chenoză, Fiul lui Dumnezeu comunică de fapt firii omeneşti o putere dumnezeiască, în felul acesta nu mai e o contrazicere între puterea ce o dă Fiul lui Dumnezeu trupului Său, făcându-l colaborator în săvârşirea de minuni, sau de-viaţă-făcător, şi puterea de suportare şi, prin aceasta, de biruire a pătimirilor. A suporta fă-ră cârtire pătimirile e tot o putere. Aceste pătimiri sunt propriu-zis trebuinţele trupului care, când sunt satisfăcute, pricinuiesc plăcere, şi când nu sunt satisfăcute, pricinuiesc durere. Omul s-a deprins însă atât de mult cu plăcerea satisfacerii trebuinţelor trupeşti, încât le satisface chiar peste măsura necesară, căutând plăcerea în ea însăşi. Iar de durere fuge, chiar cu preţul renunţării la valorile care menţin sănătatea spirituală a firii, acceptând o adevărată descompunere spirituală. În toate acestea se mani-festă o teribilă slăbire a firii noastre, care trece cu vederea viitorul durabil, de dragul clipei prezente. Trece cu vederea că satisfacerea de mai multe ori repetată a unor plăceri prezente va aduce un lanţ continuu de dureri viitoare. Iisus a ţinut în frâu tendinţa spre plăcere, satisfăcând numai în cadrul strict necesar trebuinţele firii, iar când prin aceasta risca slăbirea puterilor spirituale ale firii şi trădarea valorilor spirituale, nici atât, acceptând şi suportând chiar durerea morţii. Căci prin aceasta întărea spiritul din firea omenească. Prin aceasta restaura tăria firii, adică starea cu adevărat conformă firii.

În suportarea acestor pătimiri Iisus Se dovedeşte „omul tare“, omul restabilit în tăria lui adevărată. De aceea, în pictura răsăriteană, Hristos Cel răs-tignit nu e Hristos Cel căzut în ultima stare de slăbiciune, căci în Răsărit crucea a fost concepută ca prilej de întărire a firii sau a spiritului în ea, nu ca simplă satisfacţie dată lui Dumnezeu pentru jignirea adusă Lui de oameni, satisfacţie arătată în acceptarea anulării de sine a omului, înţeleasă ca slăbiciune până la ultima limită. În Răsărit acceptarea morţii în faţa lui Dumnezeu e înţeleasă totodată ca tărie. De aceea moartea suportată de Iisus e în acelaşi timp prilej de manifestare a puterii, prin care moartea e învinsă de Fiul lui Dumnezeu în trup şi cu colaborarea trupului întărit. Căci şi trupul poate fi tare în răbdarea pătimirilor, prin puterea dată lui de Fiul lui Dumnezeu din partea firii dumnezeieşti. Astfel, între puterea dată firii omeneşti în săvârşirea de vindecări şi puterea de răbdare nu e o contrazicere. Exact prin puterea de răbdare a pătimirilor trupul se face interior apt pentru a fi instrument al vindecărilor şi al învierii sale ca ultimă treaptă pe această linie. Deci Cuvântul lui Dumnezeu, acceptând această smerire a trupului, pe de altă parte întăreşte trupul.

Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Iar coborârea spre o stare smerită e o bogăţie a puterii, nefiind împiedicată de cele contrare firii... Puterea dumnezeiască şi mai presus de toate nu o arată aşa de mult podoaba universului şi cârmuirea neîntreruptă a tuturor, cât coborârea la slăbiciunea firii noast-re... S-a demonstrat că bunătatea, înţelepciunea, puterea, neputinţa de a se corupe, toate se arată în asumarea trupului nostru. Bunătatea se vede în faptul de a fi voit să ne mântuiască. Puterea, în a se fi făcut în asemănarea omului şi în chipul smerit al firii noastre şi în a se fi arătat că poate fi ţinut de moarte după asemănarea oamenilor“8.

Aceasta arată că pătimirile nu erau o simplă caracteristică a firii, ci expresia chenozei Fiului lui Dumnezeu devenit om, Care suferă ca să mântuiască şi Care dă prin aceasta firii Sale puterea de a pătimi. Astfel se înţelege cum chenoza Fiului lui Dumnezeu, deşi e pătimire, are în acelaşi timp un efect îndumnezeitor asupra firii, dar nu fără colaborarea ei. Tocmai în aceasta stă rostul chenozei: în a da putinţa participării directe a Fiului lui Dumnezeu la întărirea firii umane ca să o facă mediu activ al iubirii dumneze-ieşti prin manifestarea de putere şi prin suportarea şi depăşirea pătimirilor. „Dumnezeu cel ce a făcut firea, după ce aceasta a slăbit sub povara păcatului, a vindecat-o din iubire pentru noi. Căci golindu-Se pentru noi şi luând chip de rob, a unit-o cu Sine după ipostas în chip nes-chimbat, făcându-Se întreg om ca noi, din noi, pentru noi, într-atâta încât li s-a părut celor necredincioşi că nu e Dumnezeu, ...ca să desfacă lucrurile diavolului (în noi) şi să redea firii raţiunile ei şi să restabilească puterea iubirii, opusul iubirii de sine, şi prin aceasta unirea ei cu El şi a oamenilor între ei“9.

În suportarea pătimirilor se manifestă deci, la nivelul la care poate participa şi umanul la ea, puterea dumnezeiască. Iar în săvârşirea de minuni participă umanitatea Lui la aceeaşi putere dumnezeiască, fiind întărită adică de puterea Cuvântului dumnezeiesc. De aceea ele sunt aşa de legate, că nu există una fără alta şi numai împreună realizează deplina eliberare (de păcat) şi îndumnezeire a firii omeneşti. Nu e liberă o fire care nu poate suporta şi birui prin suportare pătimirile şi nu se poate desăvârşi fără biruirea dinăuntru, prin răbdare, a pătimirilor. În suportare omul se află deja deasupra pătimirilor.

Astfel chenoza, după Sfântul Maxim, nu înseamnă o cădere de fapt a lui Dumnezeu din dumnezeirea Sa, ci o faptă a bunătăţii Sale şi un mod de ma-nifestare a puterii Sale pentru a întări firea omenească din lăuntrul ei: „Căci chenoza lui Dumnezeu a fost taina voluntară a Lui din pricina bunătă-ţii faţă de oameni, nu ca o cădere din dumnezeire“, sau „o micşorare a ei“, a fost „o coborâre de bunăvoie prin trup“10. De aceea dumnezeirea a rămas neschimbată în timpul chenozei. Chiar actul personal al lui Dumnezeu de coborâre din iubire este şi el un act de putere. Dar un act de putere adaptat măsurilor firii omeneşti, ca să poată fi asumată de Fiul lui Dumnezeu.

De fapt, atât pătimirea slăbiciunilor omeneşti, neumbrită de păcat, cât şi înzestrarea firii omeneşti cu putere dumnezeiască pentru biruirea lor sunt ma-nifestarea aceleiaşi iubiri dumnezeieşti coborâte la nivelul firii omeneşti. Iar iubirea e putere, e cea mai autentică putere. Ea îşi manifestă cu atât mai mult puterea ei cu cât Cel ce o are Se coboară mai jos fără să Se schimbe. Căci iubirea adevărată şi puternică nu se alterează coborându-se.

Aparenţa aceasta de coborâre a puterii prin iubire ascunde prezenţa puterii Lui pentru o judecată lumească inferioară. Aceasta socoteşte că e o contrazi-cere între putere aşa cum o înţelege ea şi smerenie. Dar oamenii duhovniceşti simt, în smerenia neumbrită, adevărata iubire.

*  Preot profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, pp. 66-75: „Chenoza Fiului lui Dumnezeu prin Întrupare şi Cruce şi îndumnezeirea firii Sale omeneşti“,Editura Institutului Biblic şi de Misi-une Ortodoxă, Bucureşti, 2010. (Titlul articolului şi sublinierile din text aparţin redacţiei) (Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro şi publicat în săptămânalul “Lumina de Duminică” din data de 28 aprilie 2013)

Note: 1  Contra Nestor. et Eutych., P.G. 86, 1, col. 1324 C.

2  Apologia celor 12 capitole către episcopii orientali, P.G. 76, col. 29 urm.Răspuns la combaterea anat. 12 de către Andrei al Samosatei şi Teodorei (la anat. 11).

3  ^bisContra Nestor. Et Eutych., P.G. 86, 1, col. 1285 B.

4  Răsp. la combat. anat. 12.

5  Răsp. la combat. anat. 11.

6   Epist. 16, P.G. 91, col. 577.

7  Contra Nestor. Et Eutych., P.G. 86, col. 1321 D.

8  Cuvântarea catehetică cea mare, P.G. 45, col. 65 B.

9  Sf. Maxim Mărturisitorul, Epist. II, către Ioan Cubic., P.G. 91, 297.

10  Epist. 19, către Pyrrhus, P.G. 91, col. 592 D.

25.04.2013 | 09:08