Sf. Sava de la Buzău
Biserica Ortodoxă a cinstit ieri pe 12 aprilie, pe Sfântul Sava de la Buzău. Sfântul Sava s-a născut în jurul anului 334, într-un sat din ţinuturile buzoiene, nu departe de râul Museos, numit astăzi Buzău. El a avut marea fericire să se nască dintr-o familie de părinţi creştini care, deodată cu hrana trupească, i-au dat-o şi pe cea sufletească, îndestulându-l cu cuvântul lui Dumnezeu, care a rodit însutit în inima lui, aprinsă din copilărie de dorul lui Hristos. Precum doreşte cerbul apa izvoarelor, aşa dorea de mult Sava să se împărtăşească cu cele sfinte în Biserică; De mic copil a avut această înclinaţie spre viaţa religioasă, trăind asemenea unui monah în sfinţenie şi ascultare de Biserică.
Duhovnicul lui era preotul Sansala - părintele satului. Dumnezeu l-a înzestrat pe Sava din pruncie cu darul cântărilor religioase, fapt pentru care preotul Sansala l-a apropiat foarte mult de biserică, folosindu-1 ca dascăl, desfătând auzul creştinilor ce luau parte la oficierea slujbelor religioase. Atunci când, din diferite motive, nu se săvârşea Sfânta Liturghie în satul său, Sava pleca într-o cetate din apropiere - probabil oraşul Buzău de astăzi, unde slujea preotul Gutticas.
Goţii păgâni conduşi de Atanaric au declanşat represalii puternice şi împotriva creştinilor din ţinuturile stăpânite de ei. Păgânii le impuneau creştinilor să mănânce din cărnurile jertfite idolilor. Acei creştini care refuzau acest lucru erau foarte crunt persecutaţi şi chiar omorâţi.
În anul 372, nefiind slujbă religioasă de Sfintele Paşti în această zi, deoarece preotul Sansala şi mulţi creştini se refugiaseră din pricina persecuţiilor în sudul Dobrogei, Sava a plecat într-un oraş din apropiere să prăznuiască învierea lui Hristos, împreună cu preotul Guttica. Pe când mergea pe drum, i s-a arătat un bărbat foarte înalt şi strălucitor la faţă care i-a zis să se întoarcă în satul lui, la preotul Sansala. Dar Sava i-a răspuns că preotul Sansala nu este în sat, fiind plecat în Sciţia Minor şi a mers mai departe spre preotul Guttica. Deşi afară era foarte frumos, dintr-o dată se porni o zăpadă mare, care-i astupă drumul să nu mai poată merge mai departe. Atunci Sava a înţeles că voia lui Dumnezeu este de a se întoarce cât mai degrabă în satul lui, unde sosise între timp preotul Sansala pentru a săvârşi slujba Sfintelor Paşti creştinilor care mai rămăseseră. Când s-au revăzut Sava cu duhovnicul Sansala s-au bucurat foarte mult, că i-a ajutat Bunul Dumnezeu ca să mai slujească încă o dată împreună de Sfintele Paşti.
În preajma sfintelor sărbători s-a pornit un nou val de persecuţii împotriva creştinilor. Păgânii umblau din sat în sat, căutând pe cei care mărturiseau credinţa în Hristos, pentru a-i face să se lepede de Taina Botezului. În noaptea a III-a după Paşti, Atharid prigonitorul a năvălit în sat cu o ceată de tâlhari şi l-au aflat pe preotul Sansala acasă cu dascălul Sava, ce se odihneau după o noapte de priveghere şi de cântare lui Dumnezeu. în semn de dispreţ, acei păgâni i-au dezbrăcat şi lovit cu nuiele şi bice, arătând multă cruzime, lăsându-i aproape fără răsuflare. A fost torturat în continuare până ce, în cele din urmă, Atharid a poruncit ca Sava să fie înecat în râul Buzău (Museos). Deşi unii din prigonitori voiau să-l scape în ascuns, el le-a cerut să împlinească cele ce li s-au poruncit, zicea el, „iată, în faţă stau în slavă cei ce au venit să mă primească”, adică îngerii. „Atunci - spune Scrisoarea - l-au coborât în apă, în timp ce el mulţumea şi preamărea pe Dumnezeu...şi aruncându-l şi punându-i un lemn de gât, l-au împins în adânc”. Şi astfel, s-a petrecut trecerea lui din această viaţă „prin lemn şi apă”, la 12 aprilie 372, a cincea zi după Paşti, fiind el în vârstă de 38 de ani.
Pătimirea sa este descrisă în aşa numita „Scrisoare a Bisericii lui Dumnezeu din Goţia către Biserica lui Dumnezeu din Capadocia şi către comunităţile de pretutindeni ale Bisericii universale”, care era, de fapt, actul său martiric, după cum aflăm din volumul Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, intitulat Sfinţi Daco-Romani şi Români. Iată cum era înfăţişat chipul său moral: „Era drept în credinţă, cucernic, gata către toată ascultarea cea cu dreptate; blând, neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoştinţă; apărător al adevărului faţă de toţi, în mod paşnic, făcând să tacă pe idolatri, dar nu cu mândrie, ci purtându-se după cum se cuvine celor smeriţi; liniştit şi cumpănit la vorbă, foarte silitor spre orice lucru bun. Cânta psalmi în biserică, îngrijindu-se foarte mult de aceasta; nu se îngrijea de bani, nici de avere, decât numai de ceea ce avea trebuinţă; era cumpătat, înfrânat în toate, trăind în feciorie, retras, postea cu asprime, stăruia cu grijă în rugăciuni şi cucerea pe toţi printr-o purtare frumoasă; îşi împlinea datoriile şi nu se îngrijea de cele nefolositoare; avea o credinţă cu totul curată, lucrătoare prin iubire, încât nu pregeta niciodată să vorbească cu îndrăzneală în Domnul...”.
Vestea despre sfinţenia şi curajul credinţei Sfântului Sava s-a răspândit foarte repede până în Asia Mică, în cetatea Capadociei unde slujea Sfântul Vasile cel Mare, care a făcut îndată o scrisoare lui Iunius Soranus să mijlocească pe lângă episcopul Betranion pentru a primi moaştele Sfântului şi a le aşeza în cetatea sa. Moaştele Sfântului Sava au fost însoţite de o scrisoare a Bisericii din Goţia către Biserica din Capadocia.
Duhovnicul lui era preotul Sansala - părintele satului. Dumnezeu l-a înzestrat pe Sava din pruncie cu darul cântărilor religioase, fapt pentru care preotul Sansala l-a apropiat foarte mult de biserică, folosindu-1 ca dascăl, desfătând auzul creştinilor ce luau parte la oficierea slujbelor religioase. Atunci când, din diferite motive, nu se săvârşea Sfânta Liturghie în satul său, Sava pleca într-o cetate din apropiere - probabil oraşul Buzău de astăzi, unde slujea preotul Gutticas.
Goţii păgâni conduşi de Atanaric au declanşat represalii puternice şi împotriva creştinilor din ţinuturile stăpânite de ei. Păgânii le impuneau creştinilor să mănânce din cărnurile jertfite idolilor. Acei creştini care refuzau acest lucru erau foarte crunt persecutaţi şi chiar omorâţi.
În anul 372, nefiind slujbă religioasă de Sfintele Paşti în această zi, deoarece preotul Sansala şi mulţi creştini se refugiaseră din pricina persecuţiilor în sudul Dobrogei, Sava a plecat într-un oraş din apropiere să prăznuiască învierea lui Hristos, împreună cu preotul Guttica. Pe când mergea pe drum, i s-a arătat un bărbat foarte înalt şi strălucitor la faţă care i-a zis să se întoarcă în satul lui, la preotul Sansala. Dar Sava i-a răspuns că preotul Sansala nu este în sat, fiind plecat în Sciţia Minor şi a mers mai departe spre preotul Guttica. Deşi afară era foarte frumos, dintr-o dată se porni o zăpadă mare, care-i astupă drumul să nu mai poată merge mai departe. Atunci Sava a înţeles că voia lui Dumnezeu este de a se întoarce cât mai degrabă în satul lui, unde sosise între timp preotul Sansala pentru a săvârşi slujba Sfintelor Paşti creştinilor care mai rămăseseră. Când s-au revăzut Sava cu duhovnicul Sansala s-au bucurat foarte mult, că i-a ajutat Bunul Dumnezeu ca să mai slujească încă o dată împreună de Sfintele Paşti.
În preajma sfintelor sărbători s-a pornit un nou val de persecuţii împotriva creştinilor. Păgânii umblau din sat în sat, căutând pe cei care mărturiseau credinţa în Hristos, pentru a-i face să se lepede de Taina Botezului. În noaptea a III-a după Paşti, Atharid prigonitorul a năvălit în sat cu o ceată de tâlhari şi l-au aflat pe preotul Sansala acasă cu dascălul Sava, ce se odihneau după o noapte de priveghere şi de cântare lui Dumnezeu. în semn de dispreţ, acei păgâni i-au dezbrăcat şi lovit cu nuiele şi bice, arătând multă cruzime, lăsându-i aproape fără răsuflare. A fost torturat în continuare până ce, în cele din urmă, Atharid a poruncit ca Sava să fie înecat în râul Buzău (Museos). Deşi unii din prigonitori voiau să-l scape în ascuns, el le-a cerut să împlinească cele ce li s-au poruncit, zicea el, „iată, în faţă stau în slavă cei ce au venit să mă primească”, adică îngerii. „Atunci - spune Scrisoarea - l-au coborât în apă, în timp ce el mulţumea şi preamărea pe Dumnezeu...şi aruncându-l şi punându-i un lemn de gât, l-au împins în adânc”. Şi astfel, s-a petrecut trecerea lui din această viaţă „prin lemn şi apă”, la 12 aprilie 372, a cincea zi după Paşti, fiind el în vârstă de 38 de ani.
Pătimirea sa este descrisă în aşa numita „Scrisoare a Bisericii lui Dumnezeu din Goţia către Biserica lui Dumnezeu din Capadocia şi către comunităţile de pretutindeni ale Bisericii universale”, care era, de fapt, actul său martiric, după cum aflăm din volumul Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, intitulat Sfinţi Daco-Romani şi Români. Iată cum era înfăţişat chipul său moral: „Era drept în credinţă, cucernic, gata către toată ascultarea cea cu dreptate; blând, neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoştinţă; apărător al adevărului faţă de toţi, în mod paşnic, făcând să tacă pe idolatri, dar nu cu mândrie, ci purtându-se după cum se cuvine celor smeriţi; liniştit şi cumpănit la vorbă, foarte silitor spre orice lucru bun. Cânta psalmi în biserică, îngrijindu-se foarte mult de aceasta; nu se îngrijea de bani, nici de avere, decât numai de ceea ce avea trebuinţă; era cumpătat, înfrânat în toate, trăind în feciorie, retras, postea cu asprime, stăruia cu grijă în rugăciuni şi cucerea pe toţi printr-o purtare frumoasă; îşi împlinea datoriile şi nu se îngrijea de cele nefolositoare; avea o credinţă cu totul curată, lucrătoare prin iubire, încât nu pregeta niciodată să vorbească cu îndrăzneală în Domnul...”.
Vestea despre sfinţenia şi curajul credinţei Sfântului Sava s-a răspândit foarte repede până în Asia Mică, în cetatea Capadociei unde slujea Sfântul Vasile cel Mare, care a făcut îndată o scrisoare lui Iunius Soranus să mijlocească pe lângă episcopul Betranion pentru a primi moaştele Sfântului şi a le aşeza în cetatea sa. Moaştele Sfântului Sava au fost însoţite de o scrisoare a Bisericii din Goţia către Biserica din Capadocia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu