In ce mod se realizează unirea cu Dumnezeu?
Iată cum se exprimă asupra acestei teme Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), unul dintre Părinţii care au expus cel mai exact şi profund învăţătura unirii cu Dumnezeu: „Omul îndumnezeit nu-şi mai pune nădejdea în el; el este precum aerul, în întregime cuprins de foc… Este ceea ce Mântuitorul a spus Tatălui, împlinind în El Însuşi tipul, modelul, chipul după care trebuie să fim noi. Nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti (Mt. 26, 39). Şi, după El, Sfântul Pavel spune, ca şi cum s-ar nega pe sine însuşi şi nu ar mai şti dacă mai are o viaţă a lui: Dacă mai trăiesc, nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine (Gal. 2, 20). Astfel, în toate lucrurile nu mai există decât o sin-gură şi aceeaşi energie comună lui Dumnezeu şi celor care sunt vrednici de Dumnezeu sau, mai degrabă, această energie este doar cea a lui Dumnezeu, de vreme ce El, în întregime, îi umple de har pe cei vrednici de aceasta, după cum e potrivit cu bunătatea Sa“.
Întrebarea care se pune este în ce mod se realizează unirea cu Dumnezeu? Prin ce mijloace? Aici ne aflăm în faţa unei antinomii. Omul va atinge unirea cu Dumnezeu odată printr-o depăşire de sine, printr-un extaz (termenul trebuie luat nu în sensul unei experienţe psihologice, ci în sensul etimologic, care se referă la o ieşire din sine) şi, pe de altă parte, printr-o enstază, o reintrare în sine-însuşi. Acestea sunt cele două aspecte antinomice, dar pe care trebuie să le menţinem împreu-nă.
Mai întâi omul este necesar să iasă din sine însuşi. Într-adevăr, un principiu fundamental, enunţat de întreaga tradiţie creştină, este că Dumnezeu, în transcendenţa Sa, nu poate fi atins în mod real nici de simţurile noastre, nici de mintea noastră, care analizează, compară, raţionează.
Curăţia, criteriul apropierii de Dumnezeu
Raţiunea noastră poate, desigur, să ajungă la o oarecare cunoştinţă despre Dumnezeu, dar aceasta este asemenea unui desen care reprezintă un izvor; el poate surprinde destul de bine realitatea, dar nu va potoli niciodată setea. Doar ceea ce Sfinţii Părinţi numesc „simţirea divinului“ poate să-L sesizeze pe Dumnezeu.
Iată ce scrie pe această temă Sfântul Grigorie Palama: „Oamenii nu se pot uni cu dumnezeiasca şi de necuprins lumină dacă nu se curăţesc prin împlinirea poruncilor şi dacă nu se ostenesc în rugăciune pentru a primi puterea supranaturală a contemplaţiei. Cum vom numi această putere care nu depinde de noi, nici de simţurile noastre, nici de raţiunea noastră? Este vorba de o simţire înţelegătoare şi dumnezeiască.“ Iar într-un alt pasaj, citându-l pe Dionisie Areopagitul, acelaşi sfânt spune: „Capacităţile intelectuale şi simţurile devin inutile când sufletul, deiform, se predă razelor luminii inaccesibile, într-o unire necunoscută, într-un elan orb….“
Aceasta înseamnă că ne aflăm în deplină „necunoaştere“ când Îl atingem pe Dumnezeu; noi suntem atunci ca orbi în raport cu facultăţile noastre naturale. Iar Sfântul Grigorie adaugă: „Cred că a noastră credinţă este într-o anumită măsură o vedere prin care inima depăşeşte orice simţire şi orice raţionament, căci ea transcende toate capacităţile sufletului nostru.“
Întoarcerea la sine însuşi
Remarca este extrem de interesantă pentru că ea stabileşte o continuitate între credinţa simplă, adică adeziunea la Dumnezeu, faptul de a crede pur şi simplu ceea ce ne spune Dumnezeu şi contemplaţie. Citim în Evanghelie: Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu, ci numai Fiul, Acesta L-a făcut cunoscut. Aderând la Cuvântul lui Dumnezeu, dincolo de tot ceea ce putem înţelege, simţi şi percepe, noi primim o cunoaştere reală a lui Dumnezeu. Credinţa, aceea simplă, adeziunea la cuvântul lui Dumnezeu, răspunzând unei chemări profund înscrise în inima noastră de Duhul Sfânt, ne permite deja să depăşim nivelul simţurilor şi al raţiunii.
„Există aşadar o vedere şi o înţelegere a inimii care depăşesc orice activitate intelectuală. Prin credinţă noi deja am depăşit raţiunea…“, spune Sfântul Grigorie Palama.
Pentru a ajunge la Dumnezeu, omul trebuie aşadar să iasă din sine însuşi în sensul că trebuie să renunţe la a se sluji de simţurile şi raţiunea sa, „să se lepede de toate luminile pe care le poate dobândi prin sine“, pentru a nu lăsa să fie luminat decât de Cuvântul lui Dumnezeu şi de flacăra interioară a Duhului Sfânt.
Dar, în mod paradoxal, această ieşire din sine însuşi coincide cu o întoarcere la sine, cum scrie şi Sfântul Vasile cel Mare: „Spiritul care nu este risipit printre lucrurile exterioare, nici împrăştiat în lume prin simţuri, revine către el însuşi şi urcă prin el însuşi la gândirea lui Dumnezeu. Acolo, strălucind şi luminând din cauza frumuseţii divine, găseşte uitarea propriei sale firi.“
Acest text al Sfântului Vasile face într-un fel sinteza celor două aspecte, de vreme ce omul re-intrând în sine însuşi, se depăşeşte pe el. Şi aceasta pentru că ceea ce află în sine este chiar prezenţa lui Dumnezeu, a harului dumnezeiesc, care îl transfigurează interior în măsura în care îl primeşte şi îl smulge din sine însuşi, din limitele propriei firi.
„Găseşte-ţi o mamă ca să devii fiu“
Pe această cale a unirii cu Dumnezeu, preponderentă este rugăciunea, fiindcă omul nu poate face nimic fără harul lui Dumnezeu. Omul nu poate să se apropie de Dumnezeu şi să se unească cu El prin propriile sale forţe, folosindu-se de capacităţile lui. E nevoie ca Dumnezeu să-i dea Duhul Său pentru a trezi în inima lui credinţa şi pentru a-l întări în lupta duhovnicească. În Povestirile unui pelerin rus găsim scris: „Apostolul Pavel vorbeşte astfel despre rugăciune: Vă îndemn deci fraţilor, ca, mai înainte de toate, să faceţi cereri şi rugăciuni… (I Tim. 2, 1).“
Multe fapte sunt cerute creştinului, dar rugăciunea este deasupra tuturor celorlalte, căci fără ea, nimic bun nu se poate săvârşi. Fără rugăciune permanentă nu putem găsi calea care ne conduce la Domnul, nu putem cunoaşte adevărul, răstigni trupul cu patimile şi cu poftele lui, nu vom primi lumina lui Hristos şi nu ne vom uni cu El, mântuindu-ne.
Perfecţiunea şi corectitudinea rugăciunii nu depind de noi, pentru că zice Sfântul Apostol Pavel: Noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie (Rom. 8, 26). Doar perseverenţa în rugăciune ne-a fost lăsată în puterea noastră ca mijloc de atingere a curăţiei rugăciunii, care este maica oricărui bine duhovni-cesc.
„Găseşte-ţi o mamă ca să devii fiu“, spune Sfântul Isaac Sirul, învăţând că trebuie să dobândeşti mai întâi rugăciunea pentru a putea pune mai apoi în practică toate virtuţile.
Mult mai aproape de noi putem cita pe unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti din Athos, părintele Iosif Isihastul, a cărui descendenţă spirituală animă astăzi întreaga comunitate athonită.
Ucenicul său, părintele Efrem Filoteitul, povesteşte cu privire la aceasta:
„Venerabilul meu bătrân, părintele Iosif, a spus adesea nevredniciei mele: Dacă Dumnezeu încredinţează în mâinile tale oarecare suflete, învaţă-le un singur lucru: rugăciunea. Ea îi va învăţa la rândul ei restul şi îi va sfinţi. Rugăciunea la care făcea referire bătrânul meu sfânt era rugăciunea neîntreruptă şi meditativă, rugăciunea lui Iisus, pe care el o spusese întreaga viaţă, de când o descoperise.
El era atât de profund absorbit de ea, încât putea să se lipsească de mâncare. De rugăciune însă, nu.“
Aceasta, bineînţeles, nu exclude întreg restul activităţii spirituale. Rugăciunea nu este singura activitate, dar ea este cea mai importantă. Pentru că în rugăciune se va realiza unirea cu Dumnezeu.
* (Traducere şi adaptare de Augustin Păunoiu după L'union à Dieu et la prière, Père Placide Deseille, La revue Buisson Ardent, nr. 8)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu