ODINIOARĂ ŞI ACUM
Aruncându-ne în urmă
Ochii noştri sufleteşti Către anii din vechime A vieţii creştineşti,
Mintea noastră se uimeşte
De sfinţenia de-atunci, Limba fără grai rămâne, Ne simţim ca nişte prunci.
Căci vedem păgânitatea
Dând război necontenit Adunărilor creştine Din Apus şi Rasărit.
Şi aflăm credinţa sfântă
Ca un foc atunci arzând Iar Biserica în culmea Biruinţelor şezând.
Adâncindu-ne mai tare
În trecutul depărtat Al Bisericii creştine Gândul nostru stă mirat:
Uriaşi vedem în faţă
Pe străbunii credincioşi Noi suntem pe lângă dânşii Toţi, pitici neputincioşi. |
Fruntea lor având cununa
Razelor dumnezeieşti, Ni se pleacă de ruşine Ochii noştri cei trupeşti.
Mici la suflet, mari la patimi
Noi aproape nu-ndrăznim Să mai cugetăm la Slava Noului Ierusalim!
Despre viaţa minunată
A “celor întâi născuţi” Lumea astăzi nu mai ştie, Sfinţii stau necunoscuţi!
Astăzi traistele ştiinţei
S-au umplut cu născociri Iar din tainele credinţei Lumea nu mai are ştiri!
Toată străduinţa lumii
Este spre a dovedi Că: “Materia e totul, Duhul n-are unde fi”!
Cât de mult se mai înşeală
Cel numit “Cuvântător” Care cearcă numai “firea” Neştiind pe “Făcător”! |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu