Desfrânarea – dragoste sau instinct primar?
Materialismul societăţii de azi şi depărtarea de dreapta credinţă au
născut multe şi grave probleme. Una din ele şi încă una foarte complicată,
din mai multe motive, este desfrâul.
Prin fire, bărbatul are nevoie de un ajutor «pe potriva lui» (Fac. 2:
18), adică de femeie, şi aceasta e ceva normal, lucru pe care îl întâmpină
nu numai bărbatul, ci şi femeia. Dar de aici intervin o sumedenie de
asaltări ale păcatului pentru denaturarea firii şi rânduielii puse de
Dumnezeu. Acestea sunt patimile, care înveninează şi sufocă viaţa sufletului
omenesc. Ele închid percepţia minţii în sfera trupescului şi a răutăţii
josnice, nelăsând-o să se bucure şi nici măcar să se gândească la o viaţă în
duh, cu pace şi dreptate şi curăţie a inimii.
Desfrânarea este una din patimi care îmbată cumplit mintea şi toată
fiinţa, suflet şi trup, cu vinul plăcerii ticăloase, iar urmările sunt
cumplite, însă meşteşugit ascunse, ceea ce o face şi mai periculoasă.
În viaţa de zi cu zi, fiecare, după o vârstă, simte nevoia să-şi găsească
un partener cu care să trăiască şi să aibă urmaşi. Este o rânduială de la
Dumnezeu dată, chiar dacă unii biruiesc această nevoie prin dragostea lui
Hristos şi aleg fecioria, călugăria. Bineînţeles că afinităţile se vor crea
în funcţie de preocupările noastre. Cum păcatul începe să prindă putere în
suflet, şi relaţiile cu ceilalţi vor fi păcătoase. Dragostea atinsă de păcat
va fi una stricată, trupească, pătimaşă. Aceasta este desfrânarea.
Patima desfrânării este împletită cu multe patimi: ură, ceartă,
nestatornicie, iuţime, aroganţă, gelozie, viclenie, iubire de arginţi şi de
desfătări… Mai mult, cel desfrânat e în stare de mult rău pentru a-şi
împlini patima în chip voit sau nu, chiar şi faţă de persoana iubită. Un
păcat grav este cel al avorturilor şi al întreruperilor de orice fel a
sarcinilor, care sunt crime de la care nu se poate abţine omul pentru
dulceaţa cea stricată a curviei. Apoi desfrânatul e prefăcut, mincinos,
aprins, e ca un ieşit din minţi din pricina patimii. Acestea arată limpede
că desfrânarea nu este decât o pornire dobitocească spurcată, pe care am
numit-o instinct primar, animalic. Dar, fiind cuvântători, desfrânarea ia
chipul vicleniei, al linguşelii, al amabilităţii prefăcute şi toată viaţa
omului aproape numai din asta se alcătuieşte, pentru că patima îndobitoceşte
mai întâi mintea şi inima, apoi trupul.
Ceea ce vreau să arăt în continuare este că desfrânarea e o sălbăticire a
minţii, iar nu dragoste. Mai întâi, însă, să vedem ce este dragostea şi apoi
va fi evidentă opoziţia în care stă desfrânarea.
«Dragostea îndelung-rabdă, e bine-voitoare; dragostea nu pizmuieşte;
dragostea nu se laudă, nu se îngâmfă, nu e necuviincioasă, nu caută ale
sale, nu se întărâtă, nu socoteşte răul, nu se bucură de nedreptate, se
bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte,
toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată»(1 Cor. 13:4-8). «Dragostea nu
face rău aproapelui»(Rom. 13: 10), căci e fără de răutate. Dragostea e
paşnică, blândă, plină de bunătate, fără ascunzişuri; ea este dezinteresată.
Foarte rari sunt oamenii care au aceste calităţi ca să poată spune că au
dragoste pentru că foarte puţini primesc asupra lor osteneala pocăinţei,
singura care poate îmbuna sufletul. Pentru a dobândi cineva dragostea,
trebuie să lase lumea, interesele sale, egoismul, părerea sa de sine.
Singurul Care ne poate da puterea să ne lepădăm de răutatea din noi este
Dumnezeu. Iar această putere o primim prin credinţa neşovăielnică, curată în
El. Fără credinţă omul e individualist, nu poate face binele dezinteresat,
cu inimă simplă pentru că n-ar avea rost să facă aceasta, dumnezeul,
filosofia lui fiind tocmai traiul pe cont propriu, pentru sine. Iar de este
cineva care face binele din principiu sau pentru vreo credinţă a sa, tot nu
poate avea dragoste, pentru că numai Dumnezeu cel adevărat o poate insufla
în suflet prin atingerea harului Său, nu doar prin credinţa simplă, ci prin
cea care ne leagă viu de El. «Dumnezeu este iubire»(1 In. 4:8) şi fără El nu
poate fi dragoste adevărată. Noi doar putem dori sincer să fim buni şi
curaţi şi să ne smerim, să recunoaştem cu sinceritate că nu suntem nici pe
departe aşa, cerând de la Dumnezeu înmuierea sufletului nostru. Altfel, în
depărtarea de Dumnezeu, care a survenit prin păcatele noastre mari sau mici,
nu putem fi paşnici, liniştiţi, ci reci şi goi de orice bine.
În legătură cu dragostea pentru femeie (bărbat), doar un om credincios o
poate avea curată, unul care nu urmăreşte să înşele, să tragă foloase, ci
are dragoste nesilită, firească. Un astfel de om iubeşte nu trupul,
frumuseţea, calităţile celuilalt, ci pe acela, caracterul lui, felul lui de
a fi, iubeşte compania celuilalt. Dragostea aceasta, ca de altfel oricare
alta, se vădeşte mai ales în situaţii de necaz, de întrajutorare. În acest
sens, Părintele Stăniloae spune: „Ortodoxia vrea să ne înălţăm la o trăire
spirituală prin trup; să înălţăm trupul. Să nu uităm de duh, de spirit, în
legătura trupească. Aceasta ar însemna o coborâre la animalitate. Omul nu
poate coborî aici şi este o misiune pentru el să înalţe tot mai mult
legătura prin trup la o legătură transfigurată spiritual. (…) Cred că
legătura între un bărbat şi o femeie nu este una pur trupească. Este şi
trupească, dar este trupească nu fără să lipsească o simţire, o unire
spirituală. Deşi se spune în Geneză: «şi vor fi amândoi un trup»(Fac. 2:
24), dar trup aici nu are sens numai de trup material, ci vor fi amândoi o
unitate”. Doar creştinul poate face aceasta cu ajutorul harului, iar
ceilalţi nu pot pentru că tocmai în aceasta stă nevoinţa creştină, în a
înduhovnici viaţa noastră, chiar şi trupul, în a ne despătimi, a ne dezrobi
de legătura pătimaşă de cele ale acestei lumi. Acest lucru nu se poate face
decât prin puterea cea curăţitoare a lui Dumnezeu, altfel omul singur nu se
poate împotrivi aţâţărilor trupeşti necurate.
De altfel, când intervine dragostea curată pentru cineva, e alungată
desfrânarea, atunci nu se mai pune problema sexualităţii, ci a dragostei,
care se concretizează în căsătorie. Dar şi aprinderea trupească faţă de
orice femeie piere când intervine dragostea, mai ales cea pentru Dumnezeu.
Spre exemplu, Părintele Paisie Aghioritul a fost închis de răzvrătiţii
comunişti într-o noapte cu două femei aproape goale ca să-l spurce. Iată cum
a scăpat el de ispită „«Maica Domnului, ajută-mă!», am strigat. Şi îndată am
simţit ajutorul lui Dumnezeu. Le vedeam fără patimă, cu nevinovăţie, ca şi
cum nu ar fi fost goale. Aşa cum vedea, să spunem, Adam pe Eva în rai
înainte de cădere. Cu nevinovăţie, în chip firesc, fără viclenie trupească”,
adică nu avea gând rău, profitor asupra lor. În altă parte, tot el spune
despre Sfinţii Ioachim şi Ana că „după rugăciunea fierbinte către Dumnezeu
pentru a le dărui un copil, s-au împreunat nu din poftă trupească, ci din
ascultare faţă de Dumnezeu. Iar taina aceasta mi s-a descoperit la Sinai”,
pe când era în pustie. Desigur că dragostea adevărată, viaţa în Hristos
exclude împreunarea trupească, duce la feciorie, la curăţie sau la vieţuire
curată între soţi. Iar cei ce nu-L au pe Hristos măcar se luptă cu patima ca
să-L poată dobândi.
În Hristos sufletul trăieşte o stare de curăţie, de dragoste
duhovnicească pentru Dumnezeu, pentru oameni şi pentru toate lucrurile, are
o simţire curată, nevinovată. Fecioria, aşadar, este o latură a dragostei,
este o sensibilitate curată, nevinovată. În zilele noastre, desfrânarea este
de nestăvilit pentru că oamenii sunt răi şi fără de Dumnezeu, trupeşti,
pătimaşi, nevolnici. De aceea se caută să se spună că desfrânarea este ceva
normal pentru a se dezvinovăţi această patimă. Însă, adevărul este altul.
Părintele Paisie spune: „A venit aici un medic străin, care merge la
conferinţe mondiale, şi spunea că înfrânarea este cea mai bună pentru
organism. Sămânţa este foarte întăritoare. «Tinerii care au multe legături,
dacă îşi rup vreun os, nu se vindecă uşor pentru că nu au măduvă, deoarece
aceasta s-a făcut ca apa». (…) Memoria le slăbeşte mult şi ajung mai rău ca
bătrânii. (…) Această dorinţă trupească este patimă! Ce altceva să fie?
PATIMĂ… Izvorăşte din cugetarea trupească a omului. Dacă cineva este om
duhovnicesc nu are astfel de dorinţe. Nu din neputinţă, nu că nu ar putea
pofti, ci prin starea lui duhovnicească biruieşte pofta”. Adică putinţa de
împreunare este firească, este de la Dumnezeu pentru naştere de prunci, dar
omul poate trăi şi fără a o împlini. Fără mâncare nu poate trăi, dar fără
desfrânare poate. Însă omul trupesc, cu minte împâclită în gânduri trupeşti,
lipsit de mângâierea lui Dumnezeu, nu-şi poate birui poftele. Omul trupesc,
fără harul întăritor al Duhului Sfânt, este lipsit de îndulcire lăuntrică şi
nu poate să nu-şi împlinească această nevoie decât cu dulceţi pământeşti,
stricăcioase şi stricătoare. El nu are ce să pună în locul dulceţilor
pătimaşe, care-l asaltează cu putere grozavă, ca să le biruiască.
Desfrânarea, însă, fiind o patimă, e foarte încurcată şi împâclită. Ea nu
există la copii, care nu au răutate şi nici trupul suficient dezvoltat.
Apare pe la vârsta pubertăţii şi mai cu putere la cei ce nu au parte de
dragoste adevărată, curată. Curvia se cuibăreşte cu precădere în sufletele
obraznice, răzvrătite, mânate de curiozitate rea, iar asupra celor cuminţi,
aşezaţi, are putere mică. Condiţiile favorabile desfrânării sunt create de
viaţa trupească: de îmbuibare, de lux, comoditate, lăcomie, iubire de
stăpânire, viclenie, necredinţă… Răutatea, păcatele răvăşesc sufletul, care
devine aprins, înfocat, nestăpânit. Un astfel de suflet nu-şi poate stăpâni
aţâţările trupului, mai ales ale trupului dezmierdat, ci chiar se hrăneşte
cu ele. Zăpăceala, ameţeala patimii „hrăneşte” mintea turbată de păcat.
Desfrânaţii fie nu cunosc suferinţa, necazurile, durerea şi au un suflet
împietrit, fie vor să uite de amarul lor.
Duhul de desfrânare este unul drăcesc, voluptos. El poate învălui mintea
şi perverteşte gândirea. Acest duh stăpâneşte foarte mult societatea de azi
în toate laturile ei: reclame, mâncăruri, haine, muzică, relaţii
inter-umane… Dar cele mai grave sunt formele avansate ale desfrânării,
dobitoceşti: aventuri amoroase, orgii, homosexualitate, gomorie, pedofilie.
Acestea dovedesc cu prisosinţă caracterul demenţial şi bolnav al
desfrânării, chiar dacă cei cuprinşi de patimă au ajuns la nesimţire
(neobrăzare) totală.
Cel mai mult învederează caracterul întunecat al desfrânării stăpânirile
drăceşti, demonizările. Cei atinşi de desfrânare intră sub influenţa
diavolilor şi greu pot scăpa pentru că păcatul cu pâcla lui sălăşluieşte în
propriul trup, nu în afară, şi e greu de suportat. Cei ce vor să se dezbare
de curvie trebuie să facă faţă deznădejduirii pricinuită de gândurile
necurate ce nu pleacă degrabă, ci trebuie răbdate până se topesc, cu multă
smerenie, fără consimţire, cu nevoinţă duhovnicească. Dar fără ajutorul
harului nimeni nu izbuteşte nimic.
Pentru că este foarte molipsitoare, ca orice patimă, cei sensibili la ea
trebuie să fugă de orice prilej, de vederi ispititoare pentru a nu intra în
foc. Dar trebuie să fugă nu de femei (bărbaţi), ci să-şi păzească propria
privire şi minte, căci răul nu stă în ceilalţi, chiar dacă vine prin ei, ci
în sine. Lucrul e dovedit de cei ce şi-au curăţit inima şi nu se
primejduiesc de vederile provocatoare, ci rămân netulburaţi, pe când alţii
se aprind şi fără pricină exterioară.
Din cele spuse cred că este mai mult decât evident că desfrânarea e o
patimă urâtă lui Dumnezeu, cumplită pentru oameni, care n-are nimic comun cu
dragostea, ci e silnică şi tiranică şi înşelătoare. Dragostea dintre tineri
nu are nimic de-a face cu desfrânarea (numai să fie dragoste), însă curvia
îi luptă foarte puternic şi, de nu păzesc poruncile lui Dumnezeu,
desfrânarea intervine pe nesimţite în ei şi le aduce blestemul ei cumplit,
de care fie să ne păzească Dumnezeu pe noi toţi.
Ierod. Lavrentie
născut multe şi grave probleme. Una din ele şi încă una foarte complicată,
din mai multe motive, este desfrâul.
Prin fire, bărbatul are nevoie de un ajutor «pe potriva lui» (Fac. 2:
18), adică de femeie, şi aceasta e ceva normal, lucru pe care îl întâmpină
nu numai bărbatul, ci şi femeia. Dar de aici intervin o sumedenie de
asaltări ale păcatului pentru denaturarea firii şi rânduielii puse de
Dumnezeu. Acestea sunt patimile, care înveninează şi sufocă viaţa sufletului
omenesc. Ele închid percepţia minţii în sfera trupescului şi a răutăţii
josnice, nelăsând-o să se bucure şi nici măcar să se gândească la o viaţă în
duh, cu pace şi dreptate şi curăţie a inimii.
Desfrânarea este una din patimi care îmbată cumplit mintea şi toată
fiinţa, suflet şi trup, cu vinul plăcerii ticăloase, iar urmările sunt
cumplite, însă meşteşugit ascunse, ceea ce o face şi mai periculoasă.
În viaţa de zi cu zi, fiecare, după o vârstă, simte nevoia să-şi găsească
un partener cu care să trăiască şi să aibă urmaşi. Este o rânduială de la
Dumnezeu dată, chiar dacă unii biruiesc această nevoie prin dragostea lui
Hristos şi aleg fecioria, călugăria. Bineînţeles că afinităţile se vor crea
în funcţie de preocupările noastre. Cum păcatul începe să prindă putere în
suflet, şi relaţiile cu ceilalţi vor fi păcătoase. Dragostea atinsă de păcat
va fi una stricată, trupească, pătimaşă. Aceasta este desfrânarea.
Patima desfrânării este împletită cu multe patimi: ură, ceartă,
nestatornicie, iuţime, aroganţă, gelozie, viclenie, iubire de arginţi şi de
desfătări… Mai mult, cel desfrânat e în stare de mult rău pentru a-şi
împlini patima în chip voit sau nu, chiar şi faţă de persoana iubită. Un
păcat grav este cel al avorturilor şi al întreruperilor de orice fel a
sarcinilor, care sunt crime de la care nu se poate abţine omul pentru
dulceaţa cea stricată a curviei. Apoi desfrânatul e prefăcut, mincinos,
aprins, e ca un ieşit din minţi din pricina patimii. Acestea arată limpede
că desfrânarea nu este decât o pornire dobitocească spurcată, pe care am
numit-o instinct primar, animalic. Dar, fiind cuvântători, desfrânarea ia
chipul vicleniei, al linguşelii, al amabilităţii prefăcute şi toată viaţa
omului aproape numai din asta se alcătuieşte, pentru că patima îndobitoceşte
mai întâi mintea şi inima, apoi trupul.
Ceea ce vreau să arăt în continuare este că desfrânarea e o sălbăticire a
minţii, iar nu dragoste. Mai întâi, însă, să vedem ce este dragostea şi apoi
va fi evidentă opoziţia în care stă desfrânarea.
«Dragostea îndelung-rabdă, e bine-voitoare; dragostea nu pizmuieşte;
dragostea nu se laudă, nu se îngâmfă, nu e necuviincioasă, nu caută ale
sale, nu se întărâtă, nu socoteşte răul, nu se bucură de nedreptate, se
bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte,
toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată»(1 Cor. 13:4-8). «Dragostea nu
face rău aproapelui»(Rom. 13: 10), căci e fără de răutate. Dragostea e
paşnică, blândă, plină de bunătate, fără ascunzişuri; ea este dezinteresată.
Foarte rari sunt oamenii care au aceste calităţi ca să poată spune că au
dragoste pentru că foarte puţini primesc asupra lor osteneala pocăinţei,
singura care poate îmbuna sufletul. Pentru a dobândi cineva dragostea,
trebuie să lase lumea, interesele sale, egoismul, părerea sa de sine.
Singurul Care ne poate da puterea să ne lepădăm de răutatea din noi este
Dumnezeu. Iar această putere o primim prin credinţa neşovăielnică, curată în
El. Fără credinţă omul e individualist, nu poate face binele dezinteresat,
cu inimă simplă pentru că n-ar avea rost să facă aceasta, dumnezeul,
filosofia lui fiind tocmai traiul pe cont propriu, pentru sine. Iar de este
cineva care face binele din principiu sau pentru vreo credinţă a sa, tot nu
poate avea dragoste, pentru că numai Dumnezeu cel adevărat o poate insufla
în suflet prin atingerea harului Său, nu doar prin credinţa simplă, ci prin
cea care ne leagă viu de El. «Dumnezeu este iubire»(1 In. 4:8) şi fără El nu
poate fi dragoste adevărată. Noi doar putem dori sincer să fim buni şi
curaţi şi să ne smerim, să recunoaştem cu sinceritate că nu suntem nici pe
departe aşa, cerând de la Dumnezeu înmuierea sufletului nostru. Altfel, în
depărtarea de Dumnezeu, care a survenit prin păcatele noastre mari sau mici,
nu putem fi paşnici, liniştiţi, ci reci şi goi de orice bine.
În legătură cu dragostea pentru femeie (bărbat), doar un om credincios o
poate avea curată, unul care nu urmăreşte să înşele, să tragă foloase, ci
are dragoste nesilită, firească. Un astfel de om iubeşte nu trupul,
frumuseţea, calităţile celuilalt, ci pe acela, caracterul lui, felul lui de
a fi, iubeşte compania celuilalt. Dragostea aceasta, ca de altfel oricare
alta, se vădeşte mai ales în situaţii de necaz, de întrajutorare. În acest
sens, Părintele Stăniloae spune: „Ortodoxia vrea să ne înălţăm la o trăire
spirituală prin trup; să înălţăm trupul. Să nu uităm de duh, de spirit, în
legătura trupească. Aceasta ar însemna o coborâre la animalitate. Omul nu
poate coborî aici şi este o misiune pentru el să înalţe tot mai mult
legătura prin trup la o legătură transfigurată spiritual. (…) Cred că
legătura între un bărbat şi o femeie nu este una pur trupească. Este şi
trupească, dar este trupească nu fără să lipsească o simţire, o unire
spirituală. Deşi se spune în Geneză: «şi vor fi amândoi un trup»(Fac. 2:
24), dar trup aici nu are sens numai de trup material, ci vor fi amândoi o
unitate”. Doar creştinul poate face aceasta cu ajutorul harului, iar
ceilalţi nu pot pentru că tocmai în aceasta stă nevoinţa creştină, în a
înduhovnici viaţa noastră, chiar şi trupul, în a ne despătimi, a ne dezrobi
de legătura pătimaşă de cele ale acestei lumi. Acest lucru nu se poate face
decât prin puterea cea curăţitoare a lui Dumnezeu, altfel omul singur nu se
poate împotrivi aţâţărilor trupeşti necurate.
De altfel, când intervine dragostea curată pentru cineva, e alungată
desfrânarea, atunci nu se mai pune problema sexualităţii, ci a dragostei,
care se concretizează în căsătorie. Dar şi aprinderea trupească faţă de
orice femeie piere când intervine dragostea, mai ales cea pentru Dumnezeu.
Spre exemplu, Părintele Paisie Aghioritul a fost închis de răzvrătiţii
comunişti într-o noapte cu două femei aproape goale ca să-l spurce. Iată cum
a scăpat el de ispită „«Maica Domnului, ajută-mă!», am strigat. Şi îndată am
simţit ajutorul lui Dumnezeu. Le vedeam fără patimă, cu nevinovăţie, ca şi
cum nu ar fi fost goale. Aşa cum vedea, să spunem, Adam pe Eva în rai
înainte de cădere. Cu nevinovăţie, în chip firesc, fără viclenie trupească”,
adică nu avea gând rău, profitor asupra lor. În altă parte, tot el spune
despre Sfinţii Ioachim şi Ana că „după rugăciunea fierbinte către Dumnezeu
pentru a le dărui un copil, s-au împreunat nu din poftă trupească, ci din
ascultare faţă de Dumnezeu. Iar taina aceasta mi s-a descoperit la Sinai”,
pe când era în pustie. Desigur că dragostea adevărată, viaţa în Hristos
exclude împreunarea trupească, duce la feciorie, la curăţie sau la vieţuire
curată între soţi. Iar cei ce nu-L au pe Hristos măcar se luptă cu patima ca
să-L poată dobândi.
În Hristos sufletul trăieşte o stare de curăţie, de dragoste
duhovnicească pentru Dumnezeu, pentru oameni şi pentru toate lucrurile, are
o simţire curată, nevinovată. Fecioria, aşadar, este o latură a dragostei,
este o sensibilitate curată, nevinovată. În zilele noastre, desfrânarea este
de nestăvilit pentru că oamenii sunt răi şi fără de Dumnezeu, trupeşti,
pătimaşi, nevolnici. De aceea se caută să se spună că desfrânarea este ceva
normal pentru a se dezvinovăţi această patimă. Însă, adevărul este altul.
Părintele Paisie spune: „A venit aici un medic străin, care merge la
conferinţe mondiale, şi spunea că înfrânarea este cea mai bună pentru
organism. Sămânţa este foarte întăritoare. «Tinerii care au multe legături,
dacă îşi rup vreun os, nu se vindecă uşor pentru că nu au măduvă, deoarece
aceasta s-a făcut ca apa». (…) Memoria le slăbeşte mult şi ajung mai rău ca
bătrânii. (…) Această dorinţă trupească este patimă! Ce altceva să fie?
PATIMĂ… Izvorăşte din cugetarea trupească a omului. Dacă cineva este om
duhovnicesc nu are astfel de dorinţe. Nu din neputinţă, nu că nu ar putea
pofti, ci prin starea lui duhovnicească biruieşte pofta”. Adică putinţa de
împreunare este firească, este de la Dumnezeu pentru naştere de prunci, dar
omul poate trăi şi fără a o împlini. Fără mâncare nu poate trăi, dar fără
desfrânare poate. Însă omul trupesc, cu minte împâclită în gânduri trupeşti,
lipsit de mângâierea lui Dumnezeu, nu-şi poate birui poftele. Omul trupesc,
fără harul întăritor al Duhului Sfânt, este lipsit de îndulcire lăuntrică şi
nu poate să nu-şi împlinească această nevoie decât cu dulceţi pământeşti,
stricăcioase şi stricătoare. El nu are ce să pună în locul dulceţilor
pătimaşe, care-l asaltează cu putere grozavă, ca să le biruiască.
Desfrânarea, însă, fiind o patimă, e foarte încurcată şi împâclită. Ea nu
există la copii, care nu au răutate şi nici trupul suficient dezvoltat.
Apare pe la vârsta pubertăţii şi mai cu putere la cei ce nu au parte de
dragoste adevărată, curată. Curvia se cuibăreşte cu precădere în sufletele
obraznice, răzvrătite, mânate de curiozitate rea, iar asupra celor cuminţi,
aşezaţi, are putere mică. Condiţiile favorabile desfrânării sunt create de
viaţa trupească: de îmbuibare, de lux, comoditate, lăcomie, iubire de
stăpânire, viclenie, necredinţă… Răutatea, păcatele răvăşesc sufletul, care
devine aprins, înfocat, nestăpânit. Un astfel de suflet nu-şi poate stăpâni
aţâţările trupului, mai ales ale trupului dezmierdat, ci chiar se hrăneşte
cu ele. Zăpăceala, ameţeala patimii „hrăneşte” mintea turbată de păcat.
Desfrânaţii fie nu cunosc suferinţa, necazurile, durerea şi au un suflet
împietrit, fie vor să uite de amarul lor.
Duhul de desfrânare este unul drăcesc, voluptos. El poate învălui mintea
şi perverteşte gândirea. Acest duh stăpâneşte foarte mult societatea de azi
în toate laturile ei: reclame, mâncăruri, haine, muzică, relaţii
inter-umane… Dar cele mai grave sunt formele avansate ale desfrânării,
dobitoceşti: aventuri amoroase, orgii, homosexualitate, gomorie, pedofilie.
Acestea dovedesc cu prisosinţă caracterul demenţial şi bolnav al
desfrânării, chiar dacă cei cuprinşi de patimă au ajuns la nesimţire
(neobrăzare) totală.
Cel mai mult învederează caracterul întunecat al desfrânării stăpânirile
drăceşti, demonizările. Cei atinşi de desfrânare intră sub influenţa
diavolilor şi greu pot scăpa pentru că păcatul cu pâcla lui sălăşluieşte în
propriul trup, nu în afară, şi e greu de suportat. Cei ce vor să se dezbare
de curvie trebuie să facă faţă deznădejduirii pricinuită de gândurile
necurate ce nu pleacă degrabă, ci trebuie răbdate până se topesc, cu multă
smerenie, fără consimţire, cu nevoinţă duhovnicească. Dar fără ajutorul
harului nimeni nu izbuteşte nimic.
Pentru că este foarte molipsitoare, ca orice patimă, cei sensibili la ea
trebuie să fugă de orice prilej, de vederi ispititoare pentru a nu intra în
foc. Dar trebuie să fugă nu de femei (bărbaţi), ci să-şi păzească propria
privire şi minte, căci răul nu stă în ceilalţi, chiar dacă vine prin ei, ci
în sine. Lucrul e dovedit de cei ce şi-au curăţit inima şi nu se
primejduiesc de vederile provocatoare, ci rămân netulburaţi, pe când alţii
se aprind şi fără pricină exterioară.
Din cele spuse cred că este mai mult decât evident că desfrânarea e o
patimă urâtă lui Dumnezeu, cumplită pentru oameni, care n-are nimic comun cu
dragostea, ci e silnică şi tiranică şi înşelătoare. Dragostea dintre tineri
nu are nimic de-a face cu desfrânarea (numai să fie dragoste), însă curvia
îi luptă foarte puternic şi, de nu păzesc poruncile lui Dumnezeu,
desfrânarea intervine pe nesimţite în ei şi le aduce blestemul ei cumplit,
de care fie să ne păzească Dumnezeu pe noi toţi.
Ierod. Lavrentie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu