Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.

Sfinte Ierarhe Nectarie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi.
"Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce. Ţine-o bine, şi urcă de pe Golgota spre Înviere!"

duminică, 24 iunie 2012


Inmormantarea unui Sfant: Cuviosul Iacov Talikis

Acolo jos pe podea l-au îmbrãcat. Era de fatã si diaconul Ghenadie, cãruia de dimineatã îi ceruse sã rãmânã si sã fie de fatã când îl vor îmbrãca. 
Nevoitorul, care  în toatã viata sa a fost veghetor, a  liturghisit, a lucrat sau s-a rãzboit cu diavolii, acum zace nemiscat, fãrã suflare. Mâinile lui care binecuvântau si dãdeau necurmat, acum stau nemiscate pe piept si toti îl plâng pe cuviosul, însã în inimile monahilor, în adâncul lor îsi face cuib mângâierea pe care o dau Sfintii. Si nu numai pentru cã au cunoscut cã staretul lor a fost un cuvios, dar si pentru cã vãd aceasta pe fata lui sfintitã. Imediat a dispãrut acea putinã rosealã, ce apãruse pe fata lui în primele minute, întipãrindu-se o înfãtisare cuvioasã si mângâietoare de culoare galben deschis. 
Desigur, minunata înfãtisare a cuviosilor nu se poate  descrie, însemnãtate are faptul cã toti au vãzut-o. Ea a rãmas aceeiasi si în ziua urmãtoare, când a avut loc înmormântarea. Au trecut multe ceasuri, dar fata sfintitã a fericitului staret avea o luminozitate inexplicabilã. Cu totii au simtit cã trupul staretului se aflã într-o strãlucire. 
Spre lumea dinafarã au fost date foarte putine telefoane. Se pot mãsura pe degetele unei mâini, însã unul chemat zece, dupã care au devenit mii. în scurt timp au devenit iascã, foc care s-a întins si a pricinuit durere în mii de inimi. Toti transmiteau noutatea înfricosãtoare la cât mai multi. Si era ca si cum însusi staretul trãgea clopotul. Invitatia era personalã, însãsi staretul îi chema pe oamenii lui dragi.
Când oamenii au început sã se înstiinteze între ei era noapte, erau zile de lucru si toti erau plecati la treburile lor..., iar mãnãstirea era departe, la capãtul lumii, sus în acestea erau adevãrate, dar vestea a pricinuit o zguduiturã puternicã. Cei care l-au cunoscut au început sã plângã oriunde erau atunci când au aflat, chiar si pe drum... Si se înmuiau picioarele si cãutau sã se sprijine de ceva... Si se simteau rãu dacã în jurul lor altii nu întelegeau. 
Cu toate acestea staretul a sunat clopotul si o mare nesfârsitã de lume s-a pornit spre sfintele moaste. Au hotãrât sã meargã orice s-ar întâmpla. Au lãsat treburile, au lãsat copiii, au lãsat pe bãtrâni... si alergau spre Halkida. Apoi din munte în munte au urcat pe muntele Sec. Iar de pe vârful muntelui se coborau la mãnãstire, acolo unde asteptau moastele sfinte ale staretului lor, ale nevoitorului Iacov, fãcãtorul de minuni. Multi au ajuns noaptea si au privegheat si s-au rugat împreunã cu monahii. Incã din zorii zilei, drumurile s-au umplut de masini. 
O multime nenumãratã a ajuns pe  drumul rãu ce ducea la mãnãstire. Toate cãrãrile erau pline de o multime nesfârsitã de fii duhovnicesti ai staretului care siroia blocând drumurile. Multi politai se osteneau sã facã rânduialã. Toti voiau sã se închine cu evlavie staretului. Mii de oameni au mers pe jos kilometrii întregi, pentru cã masinile nu mai încãpeau. Dar toti au ajuns, chiar si cei de departe, si i-au fãcut metanie staretului cerându-i binecuvântarea. Curtea cea mare a mãnãstirii era plinã pânã la refuz. Balcoanele mari, ca niste verande, din interiorul clãdirilor mãnãstirii erau în pericol sã cedeze. Afarã si în jurul mãnãstirii erau iarãsi mii de oameni. Episcopi, preoti, diaconi si monahi au inundat biserica, care nu mai încãpea si pe mireni, înãuntrul si înafara bisericii toti plângeau cu durere, lacrimile tuturor curgeau ca râurile... ici si colo, cu bocete. 
Iar fericitul staret pãstra înfãtisarea galben deschis a cuviosiei, care îi mângâia în întristarea generalã. Nu te mai saturai privind acea strãlucire a sfintitei lui fete. Fericitul devenise... mai viu decât atunci când era viu. Si mai adaug cã, mort fiind, era mai frumos si mai luminos. Dumnezeu, Care i-a dat harisma înfãtisãrii luminate a cuviosiei, i-a dat si altceva. 
La staret s-a desfiintat legea naturalã, n-a întepenit, precum se întâmplã totdeauna cu mortii. Mâinile lui cuvioase au pãstrat moliciunea si temperatura lor fireascã. Toti le sãrutau cu evlavie si toti s-au încredintat de aceasta.
La orele 12 ale amiazei zile urmãtoare, cu putine ceasuri înainte de înmormântare, mitropolitul Procopie al Kefaloniei, care se spovedise la staret, cãuta încã atât de mult binecuvântarea staretului, încât a fãcut un lucru de mirare. A luat mâna dreaptã a staretului, i-a unit primele treidegete si a ridicat-o la fruntea sa ca sã-l binecuvânteze. Dupã aceea a pus mâna neînsufletitã a staretului iarãsi pe pieptul sãu, unind din nou cele douã degete în formã de binecuvântare, în cazul acestei mãrimi a nesfârsitei iubiri de oameni s-au desfiintat legile naturale. 
In Biserica mãnãstirii se cânta slujba înmormântãrii, în timp ce multe mii de monahi treceau sã-l heretiseascã si sã-l sãrute pe staret. Dar pentru ca si miile de credinciosi sã-l poatã urmãri si sã vadã sfintele moaste ale cuviosului, fie si de departe, au scos sicriul afarã din bisericã. Au cântat si afarã slujba înmormântãrii pe scurt. Si unii crestini, desi nu toti, au vãzut pe fericitul staret zburând pe deasupra multimilor si binecuvântându-le. Vãzând sfintele moaste si auzind stihirile de înmormântare, lumea a constientizat mai profund adormirea cuviosului staret, pierderea cea înfricosãtoare. Simtãmintele au biruit si pe cei cu sânge rece. Inimile credinciosilor erau apãsate, lacrimile curgeau, nimeni nu se putea abtine. Toti încercau sã se apropie de sfintele moaste... îmbulzealã si zãpãcealã... numai o privire sã arunce, sã-l vadã pe cuviosul pentru ultima oarã... 
Doi clerici, pãrintele Dionisie si pãrintele Pavel, au vorbit foarte frumos despre fericitul staretIacov. Cuvântul lor a pãtruns în inimi. A sosit si clipa cea mare. Putine minute mai aveau înaintea lor sfintele moaste.
In clipa aceasta, înaintea a mii de oameni, mitropolitul Procopie al Kefaloniei a poruncit sã se înalte sicriul, sã-l ridice la înãltime ca sã-l vadã si credincosii pe cuviosul. Si de cum au înãltat sicriul si îndatã ce au fost vãzute de toti sfintele moaste, din miile de inimi a iesit un strigãt miscãtor. Si-au deschis buzele si s-a umplut incinta si au fost inundati toti muntii de strigãtul: "Sfânt, Sfânt... Sfânt esti!" 
S-a deschis cerul si a primit mãrturisirea unanimã, izvorâtã din mii de guri ca un tunet. Acum însã nu mai era un strigãt de jale, nici de protest pentru adormirea lui. A fost un strigãt de biruintã, o doxologie.... Sfânt, sfânt strigau toti si simteai cã spun: "viu este Domnul Dumnezeu", Care întotdeauna ne dãruieste sfinti! 
din cartea: Fericitul Iacov Talikis- Stelian Papadopoulos,

Parintele Iacov Tsalikis (1920-1991), staretul Sfintei Manastiri a Cuviosului David, a fost un ieromonah contemporan, inspirat de Dumnezeu, inzestrat cu multe virtuti si cu nenumarate daruri dumnezeiesti. Doi mari parinti duhovnicesti ai Ortodoxiei contemporane, parintele Porfirie (+1991) si cuviosul Paisie Aghioritul (+1994), l-au caracterizat pe parintele Iacov, cel dintai, ca fiind "unul dintre cei mai mari sfinti ai secolului nostru”, iar cel de-al doilea ca avand "harismele Sfantului Ierarh Nectarie de Eghina”.

Parintele Iacov Tsalikis - Viata

Parintele Iacov s-a nascut pe 5 noiembrie 1920, in satul grecesc Libisi din Asia Mica. Nas de botez i-a fost chiar bunicul sau, Gheorghe Cremmida, si a primit numele celuilalt bunic al lui, Iacov Tsalikis din Rodos. Mama fericitului staret Iacov se numea Tudora iar tatal, Stavros. Tatal sau era mai tot timpul plecat, impreuna cu doi ucenici cositorea vase de arama si lucra ca zidar in satele turcesti.

Parintele Iacov Tsalikis

In aceste vremuri tulburi, armata turca lupta din rasputeri sa distruga elementul grecesc din partea apuseana a Asiei Mici. Grecii din Asia Mica doreau autonomie si nu de putine ori aveau loc conflicte armate. Turcii atacau satele grecesti savarsind ucideri in masa. Intr-o astfel de lupta si-a pierdut viata Gheorghe Krelmmida, bunicul lui Iacov, iar Stavros, tatal sau a fost prins de catre turci.

Nu la mult timp dupa aceasta familia Fericitului Iacov - Bunica Despina, Tudora cu cei trei copilasi, cu celelalte surori si cu Kiriac si Vasile - a fost deportata in Grecia, in satul Sfantul Gheorghe. Iacov a cunoscut prima sa dragoste fata de cele sfinte de la bunica Despina si de la mama lui. De la ele a invatat sa respecte pe preoti, sa se roage, sa posteasca, sa-i iubeasca pe oameni.

Cand Stavros si-a regasit familia in satul Sfantul Gheorghe, Iacov se avea 5 ani. Apoi dupa un an, refugiatii au fost mutati in satul Farakla, in nordul regiunii Eubeea. La Farakla micul Iacov a mers la scoala in 1927. Prindea foarte repede lectiile, astfel ca fara nici o greutate a devenit premiant. Nimeni nu il vedeau jucandu-se pe drum, nimeni nu l-a vazut vreodata purtandu-se necuviincios. La scoala, copilasii, mai din nesimtire, mai din ironie, il strigau cateodata "bunicule". Fratele lui, Gheorghe, si unii
care il stiau mai bine, adesea ii spuneau "calugarul".

Parintele Iacov Tsalikis

Deoarece satul nu avea preotul lui, cheile bisericii parohiei Sfantul Gheorghe le avea micul Iacov. La 9 ani micul Iacov a devenit treptat scaparea locuitorilor simpli si saraci - mai mult a refugiatilor. Doctorii erau departe si voiau bani, care nu existau. Parintele Tudose era in alt sat. Dar toti erau incredintati ca inafara de Liturghie, pe celelalte - rugaciuni, exorcisme - le putea face si micul Iacov. Asadar au inceput sa-l cheme ori de cate ori se intampla ceva rau.

In 1933 Iacov a terminat scoala primara si tatal lui l-a luat cu el calfa, ajutor la zidarie. Ajungand mitropolitul Grigorie al Halkidei sa slujeasca la Strafilia - un sat mare de langa Farakla - la praznicul Prea Sfintei Treimi l-a auzit cantand acolo pe micul Iacov. Mitropolitul a fost impresionat, l-a chemat in altar si l-a cunoscut, in aceiasi zi l-a
hirotesit citet.

In 1935, in ajunul Pastelui, Iacov s-a imbolnavit foarte rau. Neavand decat putina ingrijire medicala, se parea ca va muri. Din Libisi adusesera cu ei o iconita a Sfantului Haralambie. In aceasta zi, dupa amiaza, i-a aparut inainte Sfantul Haralambie. I-a vazut mana sa cu manecuta ca ii inseamna pieptul in semnul Crucii. Iacov si-a revenit imediat.

Chilia Parintelui Iacov Tsalikis

Chinuirile bolilor, saracia si faptul de a alerga ici si colo ca sa afle ceva de lucru, nu l-au impiedicat in lucrarea sa launtrica: post aspru, multa rugaciune de noapte, razboi impotriva ispitelor, impreuna cu aceasta il durea mult, foarte mult pentru oameni. Oricine si oriunde i se cerea mana de ajutor, nu spunea nu.

Mama sa a murit in 1942, iar tatal in 1949. De la moartea mamei lui s-a simtit inca si mai mult ocrotitorul sorei lui mai mici, Anastasia. O iubea mult si a ramas in sat mai mult decat ar fi voit, lucrand mult pentru ca ea sa se marite si sa se aseze la casa ei. Avea mare dorire sa devina cat mai devreme monah, dar a intarziat pentru ca mai intai sa o marite pe sora lui.

Tanarul Iaov ar fi trebuit sa mearga in armata in 1941. Dar a inceput razboiul, neoranduielile, ocupatia, razboiul razvratitilor... si nu l-a chemat decat abia in 1947, cand Iacov era deja de 27 de ani. Dupa ce si-a incheiat stagiul militar Iacov s-a intors in sat, in Farakla. Dupa ce sora sa Anastasia s-a maritat, in luna noiembrie a anului 1951 Iacov a plecat la Manastirea Cuviosului David din Eubeea, pe care a gasit-o intr-o stare deplorabila. Cei trei monahi care traiau acolo pareau a fi resemnati cu mizerabilul scazamant al manastirii.

Parintele Iacov Tsalikis si monahi din obstea Manastirii Cuviosului David

Aici va intampina foarte multe ispite din partea vietuitorilor care dorea sa-l alunge. Acestia il ocarau, il batjocoreau, ii aruncau in fata lucruri murdare, puneau si pe altii sa-l ameninte ca il vor omori.

Insa Iacov a fagaduit Cuviosului David sa ramana acolo orice s-ar intampla, oricate ar fi nevoit sa sufere. A fost tuns in monahism la 31 noiembrie, iar a doua zi a fost numit economul manastirii. Apoi, 17 decembrie a fost hirotonit diacon iar dupa doua zile a fost hirotonit preot.

In manastire a inceput sa slujeasca zilnic. Facea toate slujbele, Vecenia, Pavecernita, Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile si apoi Liturghia. Slujea Liturghia de 3-4 ori pe saptamana, pentru ca in duminici avea porunca de la mitropolit sa liturghiseasca in satele Damnia, Paliohori, Kalamoudi si Drimona.

Munca aspra, slujba indelungata si privegherea de fiecare zi din chilie si-au facut efectul. Tinea si post aspru, care adesea l-a adus intr-o stare de mare slabiciune trupeasca. Astfel epuizarea organismului lui a inaintat mult. Lucru care in mod normal trebuia sa se intample inca mai devreme. Dar nu voia sa- si micsoreze nevointa cu nici un pret.

Incepand mai ales din 1970 emanatia duhovniceasca a ieromonahului Iacov deveni direct proportionals cu chinurile lui. Chinurile erau fara sfarsit, dar si emanarea duhovniceasca era fara limite. Se vorbea despre el nu numai in zona, dar si in toata Eubeea. Il cunosteau multi din capitala si din imprejurimi si mergeau sa-l vada, sa-l asculte si sa se marturiseasca, insa atunci cand, putin mai tarziu, in 1972, s-a pus problema unui nou egumen, n-a fost socotit potrivit de catre Nicolae, mitropolitul de
atunci al Halchidei. Dupa trei ani s-a pus iarasi problema egumeniei, noul mitropolit Hrisostom s-a orientat atunci foarte bine asupra parintelui Iacov, care sovaia si dadea inapoi, in cele din urma s- a plecat si de la 25 iunie 1975 a devenit egumen.

Minunea cea mai mare si mai minunata, pe care i-a oferit-o Dumnezeu, s-a savarsit in dimineata zilei de 22 noiembrie 1975. A fost atat de miscat de aceasta minune, incat imediat a consemnat-o. Insemnarea incepe cu data de mai sus si cuprinde exact urmatoarele cuvinte:

"In 22 noiembrie, intr-o zi de sambata dimineata, la Sfanta Proscomidie, dupa pomenire, in vremea cand acopeream Sfintele Daruri, am vazut real, marturisesc intra sfintenie, o particica de sange uscat. Am atins-o §i pe degetul meu a ramas sange. Chemand pe unul din fratii Sfintei Manastiri, pe parintele Serafim, i-am spus toate si el mi-a spus: "Parinte, noi nu vedem, dar Sfintia Ta ai vazut ce este?" Si eu i-am raspuns ca ma inchin si cred ca este insusi Dumnezeu de fata. Si am spus: "Doamne miluieste!" de trei ori". (+ Arhim. Iacov )

Parintele Iacov Tsalikis

Marea lui suparare de la sfarsitul anilor '80 era micsorarea puterilor lui trupesti. Si se mahnea ca nu mai putea lucra mult cu mainile si nu mai rezista sa se roage 23 de ore din 24. Dar cu toate acestea lucra 20 de ore, mai ales duhovncieste.

S-a intamplat sa fie in Manastire si Mitropolitul Samosului. La un moment dat spuse batjocoritor:

- Ramolite Iacove... Parinte Iacov esti sfant. Lumea te cinsteste ca sfant.

Atunci staretul a spus cu vocea ridicata: -Sunt om de lut si pacatos.

Dupa 1987, moartea il astepta in fiecare clipa. Multiple boli de inima, tromboze si altele il amenintau in fiecare zi. Stia asta, dar nu le ceda deloc. Prioritatea o dadea rugaciunii si marturisirii.

Anii 1989 si 1990 au trecut muceniceste. Crizele care le suferea se inmulteau. A merge la trei luni odata la Atena la spital era chinuitor pentru el. Acolo il cercetau multi. Se obosea nespus de mult, dar nu-i respingea pe oameni. Primea pe multi stand in pat, le asculta durerea, se ruga sa se vindece si dadea si bani atunci cand era nevoie. Sub perna intr-un plic erau bani, pe care ii lasau vizitatorii. Acolo l-a spital mergeau sa-i multumeasca oameni care s-au vindecat prin rugaciunea lui sau care au trecut peste diferite greutati. Toti voiau sa-i ceara ceva sau sa-i multumeasca intr-un oarecare fel.

Parintele Iacov Tsalikis

In noiembrie 1990 a implinit 70 de ani. Trupeste era o ruina, nimic nu-i sta drept, numai oasele ii stateau drept si-i ieseau afara la umeri lasand impresia ca rasa lui cea usoara si neincretita este agatata in doua oase. Ceea ce ramasese neschimbat de chinuri era numai fata lui. A ramas curata, luminata ca si cum ar fi fost imateriala. Ea exprima o bunatate covarsitoare si o pudoare copilareasca. Si mai ales un zambet retinut, care era ingeresc si nevinovat... Era destul numai sa iei aminte la ea... Si ai fi dat mult ca sa te invrednicesti de zambetul ingeresc al acelei fete luminate.

In toate lunile care au urmat l-au insotit pe staret fericitele experience dumnezeiesti si martiriul trupesc. Si nu numai atat. S-a marit si la parinti ravna pentru o adevarata intrecere duhovniceasca.

Parintele Iacov Tsalikis, staretul Sfintei Manastiri a Cuviosului David, a adormit in Domnul la 21 noiembrie 1991, la varsta de 71 de ani.

Parintele Iacov Tsalikis

Mormantul fericitului staret Iacov se afla in partea de miazazi a Bisericii, intre biserica - unde a liturghisit de nenumarate ori si s-a invrednicit de semne dumnezeiesti - si chilia sa, unde s-a nevoit mai presus de om.

Marturii despre parintele Iacov Tsalikis

Teologul grec Stelianos Papadopoulos care a scris si cartea cu viata "Fericitului Iacov Tsalikis" spune despre acesta: "Parintele Iacov n-a citit opere teologice si niptice adanci ale Sfintilor Parinti ai Bisericii. Nu stia deloc de Filocalie. Lua aminte insa mult la cele scrise in cartile liturgice. Cu trecerea anilor le intelegea mai bine fara sa studieze greaca veche. Penticostarul, Triodul... le sorbea in adevaratul sens al cuvantului. Dar cartea care i se potrivea cel mai bine era Penticostarul. Bucuria si triumful invierii din troparele lui intrau in inima parintelui Iacov."

Un ucenic al parintelui Iacov spunea ca atunci cand pleca de langa el simtea ca pleaca din rai. Si ceea ce simtea era un lucru foarte firesc, pentru ca in fata acestui staret fericit se oglindea Dumnezeu. Mintea si inima sa erau salas al energiilor dumnezeiesti care se oglindeau si se aratau in sfintita lui fata. Acest fapt era de la sine inteles, vazand pe fata lui atata lumina si pace, blandete si dragoste, in chipul acesta se descoperea si se slavea Dumnezeu. Cu alte cuvinte in felul acesta inchinatorul gusta ceva din rai, ceva in mic din imparatia lui Dumnezeu.

Parintele Iacov Tsalkis a savarsit multe semne dumnezeiesti si dupa moartea sa:

In noaptea de 4 spre 5 aprilie luminandu-se de ziua spre Duminica, preotul responsabil al bisericii Sfantului Ioan Rusul l-a vazut pe fericitul staret aflandu-se in Biserica si cerandu-i sa-i aduca racla Cuviosului Ioan ca sa se inchine. l-au adus-o oi s-a inchinat cu veselie rostind rugaciuni cu cuvinte deosebit de frumoase, care inveseleau nespus pe cei din jur. La un moment dat, staretul a terminat si a spus: "Luati-l pe Cuviosul". Atunci preotul si altii ce erau cu el s-au plecat sa se inchine si ei, ca apoi sa ia racla. Dar, uimiti, vazura ca in racla era staretul Iacov, iar nu cuviosul Ioan.

Un staret aghiorit, care era la indoiala daca fericitul staret s- a sfintit sau nu, a vazut in vedenie ca se inchina unor moaste bine mirositoare, care apartineau parintelui Iacov.

Fericitul staret s-a aratat unei femei sporite duhovniceste si i-a spus ca altadata ruga pe Cuviosul David sa mearga la Dumnezeu sa mijloceasca pentru oameni; acum insa "ma duc eu insumi".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu