Sfantul Ierarh Nectarie

Împăratul Constantin cel Mare (337-377) este una din personalitătile de seamă din istoria universală. Până la el, Biserica a îndurat grele persecutii din partea împăratilor romani. Convertirea lui la Crestinism a însemnat o mare cotitură în istoria acestuia, căci, prin publicarea edictului de tolerantă religioasă de la Milano din ianuarie 313, Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate în tot Imperiul Roman. Biserica intră, de acum înainte, într-o perioadă de înflorire si propăsire, în „secolul ei de aur”.

Înaintea lui Constantin cel Mare, Galeriu, grav bolnav, dăduse la 30 aprilie 311, la Sardica, un edict de tolerantă pentru crestini, în acord cu Constantin si Liciniu, care cuprinde permisiunea existentei crestinilor – „ut denuo sint cristiani et conventicula eorum” = „să existe din nou crestini si să tină adunările lor” (Lactantiu, De mort. pers., 34; Eusebiu, Ist. bis., VIII, 17). Galeriu a murit la scurt timp, la 5 mai 311, iar edictul său s-a aplicat doar partial.

E greu de cunoscut în intimitatea ei evolutia religioasă a împăratului Constantin, dar, odată declarat pentru Crestinism, el a progresat continuu pe această cale, începând cu lupta dintre el si Maxentiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), lângă Roma, din 28 octombrie 312, până la botezul lui din mai 337.

După istoricii crestini Eusebiu si Lactantiu, în ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o Cruce luminoasă deasupra soarelui cu inscriptia In hoc signo vinces = Prin acest semn vei învinge (Lactantiu, De mortibus persecutorum, 48, 5). Noaptea, în timpul somnului, i s-a arătat Iisus Hristos cu semnul Crucii pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldatilor, spre a-i servi drept semn protector în lupte. Acesta este monograma lui Hristos - HP - pe care Constantin l-a pus pe un steag numit labarum.

Că împăratul Constantin a fost convins de aparitia minunată a Sfintei Cruci ne-o confirmă faptul că pe arcul de triumf al lui Constantin, care se păstrează până azi la Roma, el afirmă că a câstigat victoria asupra lui Maxentiu: „instinctu divinitatis” = „prin inspiratie divină”.

La câteva luni de la victoria asupra lui Maxentiu, Constantin, împreună cu Liciniu, devenit prin căsătoria cu una din surorile sale, cumnatul său, publică edictul de la Milan din ianuarie 313, prin care se acordă libertate religioasă deplină Crestinismului, care devine religio licita = religie permisă în Imperiu. Totodată, se anulau toate hotărârile anterioare luate contra crestinilor si se retrocedau Bisericii lăcasurile de cult si posesiunile confiscate de împărătii precedenti.

Edictul de la Milan are o importantă epocală prin hotărârile si urmările lui. Din religie nepermisă si persecutată, Crestinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată, cum arată actele ulterioare ale împăratului Constantin.

Din nefericire, Valeriu Liciniu (308-324), la început pe deplin asociat la politica religioasă a împăratului Constantin, s-a depărtat de aceasta, devenind din 316 reprezentantul declarat al păgânismului în Orient, unde erau multi crestini, si a început persecutarea lor între 320-323.

În urma înfrângerii suferite de Liciniu în bătălia cu Constantin din 18 septembrie 324, la Chrysopolis, lângă Calcedon, pe coasta apuseană a Asiei Mici, în fata Constantinopolului, si a unor uneltiri contra lui Constantin, Liciniu este condamnat la moarte si executat la Tesalonic în 324. Acum, Constantin rămâne singurul împărat al vastului Imperiu Roman, până la moartea sa în 22 mai 337.

Rămas singurul stăpânitor, Constantin adoptă fată de Crestinism o atitudine binevoitoare, fără a jigni însă păgânismul greco-roman, care are numeroase si puternice rădăcini. Împăratul însusi păstrează aproape tot timpul domniei demnitatea supremă păgână de Pontifex Maximus si nu se leapădă de păgânism decât prin Botezul săvârsit cu câteva zile înainte de moarte, în mai 337.

Trebuie să recunoastem, însă, că păstrarea titlului păgân de Pontifex Maximus îi dă dreptul si posibilitatea de a supraveghea si tine în frâu păgânismul, în interesul Crestinismului însusi. Dacă împăratul ar fi renuntat atunci la el, si-ar fi ridicat un rival periculos, care ar fi putut să restabilească situatia de mai înainte a păgânismului, încă puternic prin numărul credinciosilor lui, prin influenta si situatia înaltă a senatorilor, aristocratilor si functionarilor superiori.

În luarea de măsuri favorabile Bisericii, Constantin procedează treptat si cu mult tact.

Politica lui religioasă este caracterizată mai ales prin câteva fapte de importantă majora: actul de libertate religioasă de la Milano, din ianuarie 313, alegerea unei noi resedinte imperiale si convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325.

Imediat după edictul din 313, împăratul scuteste pe clericii crestini de obligatia grea si costisitoare a functiunilor municipale. Scuteste Biserica de dări, drept de care nu se bucurau templele păgâne, si îi returnează tot ceea ce îi fusese confiscat, acordându-i si dreptul de a primi legate si donatii. Totodată, el acordă ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici si întretinerea clerului. El acordă Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor si dă episcopilor dreptul să judece pe cei ce n-ar voi să fie judecati după legile statului.

Constantin cel Mare a intervenit si în dreptul penal, pe care a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispozitii si pedepse contrare spiritului crestin, ca răstignirea, zdrobirea picioarelor, arderea cu fierul rosu. S-a îmbunătătit tratamentul din închisori. S-au adus restrictii luptelor de gladiatori si s-au trimis condamnatii la mine, în loc de lupte. S-a modificat, in spirit crestin, legislatia referitoare la căsătorie, la părintii fără copii, s-a îngreunat divortul, s-a pedepsit adulterul si violul, s-a interzis aruncarea copiilor si vinderea lor, prin ajutoare date părintilor săraci. S-au luat măsuri de protectie si ajutor pentru săraci, orfani, văduve si bolnavi.

Prin legea din 321, Constantin cel Mare generalizează duminica ca zi de odihnă în Imperiu.

Încă din 317, împăratul începe să bată si monede cu monograma lui Hristos.

În functiile înalte, el numeşte de preferintă crestini, dar păstrează si păgâni, cărora le interzice însă să aducă jertfe.

Cultul împăratului îsi pierde sensul religios, păstrând mai mult semnificatia lui politică: cinstirea autoritătii împăratului ca exponent al puterii Imperiului Roman; templele dedicate lui devin localuri publice, fără statui si fără jertfe.

În unele locuri, unde crestinii sunt majoritari, ei iau templele păgâne si le transformă în biserici sau le închid.

Împăratul si membrii familiei sale – mama sa, Elena, sotia sa, Fausta, sora sa, Anastasia, fiica sa, Constantina, dăruiesc episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi. La Ierusalim, în Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma si Constantinopol se ridică biserici mărete. La Constantinopol, el înaltă Catedrala Sfintii Apostoli, care devine necropola împăratilor bizantini. În cadrul unor festivităti mărete, se sfinteste la 14 septembrie 335, Catedrala Sfântului Mormânt, ridicată prin râvna si pe cheltuiala lui Constantin.

Cultul crestin si pelerinajul la Locurile Sfinte iau o mare dezvoltare. Mama împăratului, Sfânta Elena, descoperă la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul. La Roma, împăratul donează episcopului fostul palat imperial – Lateranul.

Vointa lui Constantin cel Mare de a sustine Crestinismul s-a văzut si din alegerea unei noi capitale pe tărmurile încântătoare ale Bosforului. Încă din timpul lui Diocletian (284-305), Roma nu mai era capitala unică a Imperiului Roman, căci acesta o mutase la Nicomidia, în Asia Mică. Roma rămăsese un oras păgân, în care templele, monumentele, Senatul Roman, aristocratia aminteau si păstrau vechea religie păgână.

Constantin se hotărăste să părăsească Roma păgână, spre marea nemultumire a episcopilor Romei, si să întemeieze un nou oras ca resedintă imperială. Acesta a fost Bizantul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol = orasul lui Constantin, început în 324 si inaugurat la 11 mai 330. Constantin a făcut din Bizant capitala unui Imperiu crestin, care trebuia să arate aceasta prin bisericile, monumentele si atmosfera sa.

Mutarea capitalei la Constantinopol a avut consecinte importante în istoria Imperiului Roman si a Bisericii. Prin aceasta mutare s-au pus temeliile Imperiului Roman de Răsărit care a durat până la 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481).

În Constantinopol, numit „Roma cea noua”, se ridică un oras cu mare viitor politic si bisericesc. Episcopii de Constantinopol devin egali în rang de cinste cu episcopii Romei, prin canonul al 3-lea al Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din 381, si canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din 451.

Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 constituie unul dintre meritele deosebite ale împăratului Constantin. Văzând tulburarea crescândă provocată de erezia lui Arius din Alexandria, Constantin se decide să convoace pe episcopii Imperiului într-un sinod general sau ecumenic spre a defini împreună adevărurile de credintă si a asigura unitatea Crestinismului. Ca om de stat experimentat, Constantin si-a dat seama că unitatea Crestinismului si pacea si linistea Bisericii constituie elementul de viată si de rezistentă al Imperiului Roman universal. În locul pluralitătii zeilor păgâni, era de preferat existenta unei singure credinte în Imperiu, cea crestină, căci ea asigura si unitatea lui politică.

Este interesant de constatat că Constantin însusi, desi nu primise încă botezul, deschide sinodul ecumenic printr-o cuvântare adresată episcopilor, asigurându-i că el se consideră „împreună slujitor cu ei” (Eusebiu, Viata fericitului împărat Constantin, III, 13). Cu alt prilej, după mărturia lui Eusebiu, el afirmă că se consideră episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară (ale Bisericii) (Eusebiu, ibidem, IV, 24).

Este adevărat că politica religioasă inaugurată de Constantin cel Mare a avut si unele urmări defavorabile. Biserica a avut în persoana împăratului un ocrotitor, dar, în acelasi timp, si un stăpân. Împărătii s-au amestecat în chestiunile religioase, impunându-si vointa. Unii au sustinut arianismul, monofizismul, monotelismul, au persecutat pe ierarhii ortodocsi, au înlăturat din scaune, exilându-i, ierarhi merituosi.

Desigur, ca om de stat, Constantin a făcut si greseli, pe care istoria nu i le trece cu vederea. În unele din actele sale de suveran, el a pedepsit sângeros pentru motive de infidelitate politică si acte de trădare de stat. Astfel, fiul său, Crispus, mostenitorul de drept al tronului imperial, pe care Constantin si-l asociase la domnie în 317, cu titlul de Cezar, fiind implicat într-un complot de stat, este ucis în 325; la putin timp, sotia sa cea de a doua, Fausta, este ucisă în baia sa la Roma.

În materie de politică bisericească, după Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, el s-a lăsat influentat de curtezani lingusitori si de arieni, ceea ce a provocat confuzie în sufletele credinciosilor.

Cu toate aceste căderi, este în general admis că Constantin cel Mare a fost bine intentionat în actele sale si el a făcut Crestinismului, ca primul împărat crestin, cel mai mare serviciu dintre împăratii romani, asigurându-i libertatea prin edictul de la Milano din 313. Convertirea sa la Crestinism a dat un nou curs istoriei universale, prin încercarea de a armoniza interesele superioare ale Imperiului Roman cu interesele Bisericii.

Îmbolnăvindu-se grav, Constantin se botează în vila sa de la Ancyrona, la marginea Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia si alti clerici, cu câteva zile înainte de Rusalii, în luna mai 337. Moare la scurt timp după aceea, la 22 mai 337, în Duminica Rusaliilor si este îngropat cu mare fast în biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.

Pentru meritele sale deosebite si mai ales pentru marile servicii aduse Crestinismului, după lunga perioadă de persecutii, Biserica îl cinsteste în chip deosebit, trecându-l în rândul Sfintilor si numindu-l Cel întocmai cu Apostolii.

Politica lui religioasă, în general, a fost urmată de fiii si succesorii lui, cu exceptia împăratului Iulian Apostatul (361-363), nepotul său, care a reintrodus pentru scurt timp păgânismul ca religie favorizată în Imperiul Roman, persecutând Crestinismul. Spre sfârsitul secolului al IV-lea, sub împăratul Teodosius cel Mare (379-395), Crestinismul devine din religie tolerată – religio licita, religie de stat, iar Ortodoxia devine confesiunea oficială a Imperiului. Din timpul lui Teodosius cel Mare, Imperiul Roman devine imperiu crestin.

Lectură recomandată: Istoria Bizanţului, Căderea Constantinopolului