Un domn elegant se întâlneşte într-o zi în faţa statuii lui Cristos de Medinaceli – statuie foarte venerată în Madrid – cu un sărac îmbrăcat prost şi cu o faţă de foame. Amândoi sunt în mod vizibil preocupaţi, obsedaţi de nevoia lor şi fără să-şi dea seama că se roagă cu voce tare. Bogatul imploră ajutorul Domnului pentru ca Banca să-i garanteze cele cinci milioane de care are nevoie pentru a sprijini un proiect din care vede mari profituri posibile. Săracul cere, cu aceeaşi încredere şi credinţă, cinci sute de pesetas care să-i permită să plătească proprietarului pentru ca să nu-l dea afară din casa în care locuieşte. Rugăciunile se ciocnesc în aer, ambii sunt cu ochii ţintă la răstignit.
-Doamne, pe tine nu te costă nimic... să-mi garanteze aceste milioane.
-Aceşti bani, Doamne, pentru ca să nu fiu dat în stradă.
-Toată viaţa mea comercială depinde de aceasta, Doamne, nu mă fă să falimentez...
-Doamne, frigul este mare. Nu lăsa să fiu dat afară din casă. Procură-mi aceşti bani...
-Doamne, cinci milioane...
-Doamne, cinci sute de pesetas...
Aproape că strigă amândoi. Dintr-o dată, omul elegant se opreşte din rugăciunile sale, deschide în grabă portofelul şi scoate o bancnotă de cinci sute de pesetas.
-Ia – îi spune celuilalt – nu mi-l mai distrage!
„Dumnezeul meu” nu întotdeauna este o expresie afectuoasă. Uneori pare mai degrabă o declaraţie de proprietate: Dumnezeu în slujba mea, doar pentru mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu