"Calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung, ca să-i dai de capăt. De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a mai pierdut vederea şi nici urechea nu înţelege chemarea cuvântului ce-şi are obârşia dincolo de vorbe, Dumnezeu Milostivul, ca să nu piardă pe oameni, le rânduieşte o chemare mai tare, chemarea care ustură, necazurile.
Necazurile vieţii însă iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care îngăduie Dumnezeu s-o gustăm spre înţelepţirea noastră." (Părintele Arsenie Boca)
"Folosindu-te de obişnuitele cunoştinţe omeneşti îţi poţi însuşi perfect o anumită disciplină şi, de cele mai multe ori, ceea ce ai învăţat la şcoală nu ţi se va şterge din minte toată viaţa. În privinţa credinţei nu este aşa. Adică ai aflat o dată, ai prins nişte lucruri, le-ai „pipăit” şi gata, te gândeşti: „obiectul credinţei mi-a rămas în suflet, limpede, l-am înţeles, îl voi iubi toată viaţa”. Nu este aşa. El, acest „obiect” ţi se va părea de o mie de ori obscur şi îndepărtat, ba chiar vei avea impresia uneori că ţi-a „scăpat” cu totul şi că, după ce ţi s-a părut că-l iubeşti, că trăiai şi respirai prin el, ţi-a devenit deodată cu totul indiferent. Ca să nu ţi se întâmple aşa, trebuie să cureţi mereu calea ce duce spre credinţă şi să o faci cu lacrimi şi cu suspine, ca să o poţi vedea, însuşi, cuprinde cu inima şi cu sufletul. Nepăsarea faţă de credinţă este urmarea păcatului." (Sfântul Ioan din Kronstadt)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu