Sfantul Ierarh Nectarie

‎"Necazurile se întâlnesc neapărat în calea noastră spre Patria cerească, deoarece cununa nu poate fi primită decât prin purtarea neabătută a Crucii. Când capul nostru este încununat cu spini, este cuviincios ca picioarele noastre să umble pe căi aşternute cu trandafiri? Necazurile şi bolile sunt doctorii sfinte; putem să le îndulcim prin credinţă şi prin rugăciunea din inimă – însă de obicei ni le facem singuri amare, adăugând nerăbdarea şi puţinătatea credinţei noastre în paharul încercării prin care trecem. Necazurile sunt întotdeauna folositoare. În dreapta Domnului, ele sunt mijloace de vindecare a bolilor noastre duhovniceşti, pentru smerirea trufiei şi potolirea patimilor. Ele înmoaie inima noastră cea împietrită, ni silesc să alergăm cu rugăciune la Dumnezeu, ne fac săraci cu duhul şi nimicnici în proprii noştri ochi. " (Cuviosul Bonifatie de la Teofania)

Tu eşti acelaşi (Psalmul 101, 28), se spune despre firea neschimbătoare a lui Dumnezeu. O, dacă şi tu, omule, ai rămâne neschimbat, azi, mâine şi poimâine şi aşa mai departe şi nu te-ai preface într-o mie de feluri, ca un caleidoscop! O, dacă ai rămâne şi tu mereu acelaşi, paşnic, bun, simplu, amabil, răbdător, iubitor de muncă, binevoitor, generos! Ai putea fi aşa dacă te-ai ruga cu credinţă pornită din inimă şi cu dragoste de Cel ce este neschimbător: „Eu sunt Domnul şi nu m-am schimbat” (Maleahi 3, 6). „Eu păzesc neplecaţi spre rău pe robii Mei, că Eu sunt izvorul bunătăţii, Care fac bine celor ce după vrednicie slujesc Mie” (Canonul Arhanghelilor, cântarea 6, tropar 3)

‎"Toţi călugării care pentru neapărată trebuinţă au mers prin oraşe au simţit trebuinţa ocrotirii lui Dumnezeu. Rugăciunile celor din mănăstire i-au însoţit ca o mână de apărare. Un drum în lume îţi face dovada statorniciei în calea cea duhovnicească. De altfel nici nu se trimit din mănăstire decât cei mai statornici în călugărie. În ce constă primejdia? Firea omenească a fost asemănată cu câlţii, patimile cu focul. Dacă te atingi cu focul, câlţi fiind, patimile amorţite prin înfrânare se aprind prin simpla vedere. Călugării trăiesc într-un altfel de foc al Duhului Sfânt. Acesta se stinge când se apropie de ei întinăciunea prin simţuri." (Părintele Arsenie Boca)

‎"Vezi că de la căldură unele lucruri se înmoaie şi se topesc – cum ar fi ceara, untura, untul şi celelalte asemenea –, pe când altele se întăresc sau se usucă – cum se întâmplă cu lutul, lemnul, iarba şi aşa mai departe. În acest chip, felurimea lucrărilor ce se petrec din pricina căldurii ţine de acele lucruri care o primesc, şi nu de căldură în sine, căci ea pe toate deopotrivă le încălzeşte, atât pe unele, cât şi pe celelalte. Asemenea şi oamenii: prin căldura bunătăţii şi a îndelungii răbdări a Domnului, unii se înmoaie, se încălzesc, se umilesc şi se smeresc întru pocăinţă şi întru „întristarea cea după Dumnezeu” (2 Corinteni 7, 10), iar alţii se învârtoşează şi tot mai mult se întăresc în cele rele. Către aceştia Apostolul grăieşte aşa: „O, omule! Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te duce la pocăinţă? Dar după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a descoperirii dreptei Judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2, 1, 4-5). O astfel de felurime a lucrării ce se petrece în inimi nu este izvodită de bunătatea lui Dumnezeu, ci de inima omenească ce se foloseşte întru cele rele de blândeţea Domnului şi nu voieşte a se căi, pe când bunătatea Sa pe toţi deopotrivă îi îndeamnă spre pocăinţă. Astfel s-a învârtoşat şi Faraon care, deşi a văzut atâtea minuni făcute de Dumnezeu, tot nu s-a îndreptat, ci a pierit. Asemenea se împietresc şi astăzi mulţi – cei care-şi lasă pocăinţa de pe-o zi pe alta –, însă moartea îi răpeşte atunci când ei nu se aşteaptă şi îi trimite în veacul celălalt fără nădejdea mântuirii. Din aceasta înveţi, creştine, să nu amâni pocăinţa ta, ci sculându-te, îndată să te îndreptezi şi să te căieşti, urmând îndemnul Sfântului Duh: „Astăzi de veţi auzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi inimile voastre” (Psalmul 94, 7-8)." (Sfântul Tihon din Zadonsk)