Sfantul Ierarh Nectarie

Pilda celor două sate

Un râu vijelios desparţea odată două sate locuite de oameni cu apucături total diferite. Cei care trăiau de-a dreapta râului făceau numai fapte bune: erau credincioşi, ţineau posturile, faceau milostenie, a zecea parte din venitul lor o duceau la biserică ş.a.m.d. De-a stânga râului era un sat cu oameni cheflii, care nu prea mergeau pe la biserică şi nici poruncile sfinte nu le ţineau cum trebuie. Într-una din zile, veni deasupra locului un nor negru, înspăimântător, şi începu o furtună cum nimeni nu mai văzuse. Râul care despărţea cele două sate începu să se umfle văzând cu ochii apoi ieşi din matcă şi inundă gospodăriile sărmanilor oameni. Multe case s-au stricat şi multe animale s-au înecat în acel prăpăd. Asta în timp ce satul păcătoşilor rămase aproape neatins.

După ce Dumnezeu a dat soare şi furtuna s-a liniştit, cuvioşii s-au mirat, cum de numai aşezarea lor a fost lovită atât de greu de inundaţie. „N-au împlinit ei cu râvnă poruncile Domnului?” „N-au fost ei oare destul de smeriţi?” Nimeni dintre săteni nu fu în stare să răspundă la aceste întrebări. S-ar găsi oare cineva care să le risipească nedumerirea?

Oare cât de mult preţuieşte în faţa Domnului acea mântuire care doar pentru sine e lucrată? Cum au răbdat acei săteni să vieţuiască alături de vecinii lor fără să le pese nicidecum de sufletele acelora? Răspunsul meu poate că, la rândul lui ar genera păreri contrare privind condiţia misionarismului: datoria de a încerca să-ţi aduci semenul pe „calea cea dreaptă” versus toleranţa faţă de credinţa celuilalt.