SA NE RUGAM IMPREUNA IN POSTUL CEL MARE!
***
Cu ajutorul lui Dumnezeu, dorim sa reluam si acum, in perioada Postului Sfintelor Pasti, o impreuna-lucrare duhovnicesca, devenita o mica traditie in ultimii ani.
Fara a ne teme in mod superstitios de Psaltire, dar pentru ca “psalmul este glasul Bisericii“, dupa cum spune Sf. Vasile cel Mare, este bine sa incercam sa avem o viata curata, cu spovedanie si pocainta, mergand la Biserica macar in Duminici si de sarbatori, iar acum, in perioada Postului, si mai des.
De altfel, aceasta perioada, prin excelenta de pocainta, de sporire si de adancire a vietii launtrice, duhovnicesti, ne solicita, pentru a fi roditoare, si un anume “stil de viata” mai diferit fata de restul timpului, care sa ajute la o schimbare autentica a vietii noastre si care sa faca auzite inaintea lui Dumnezeu si glasul rugaciunilor noastre. Va recomandam in mod deosebit sa cititi, pentru aceasta, articolele noastre din arhiva de pe sidebarul acestei pagini (coloana din dreapta), printre care si:
“STILUL DE VIATA” AL POSTULUI
“Urmand slujbele liturgice, postind si chiar rugandu-ne periodic, nu epuizam nevointele noastre pentru savarsirea Postului. Sau, mai degraba, pentru ca acestea sa devina lucratoare si pline de sens ele trebuie impletite cu intreaga noastra existenta. Cu alte cuvinte, au de nevoie de un ,,stil de viata” care sa nu fie in contradictie cu ele, care sa nu duca la o vietuire ,,scindata“. In trecut, in tarile ortodoxe, acest sprijin era dat de societatea insasi: acesta reprezenta acel complex de datini, schimbari exterioare, legiuiri, ceremonii publice si particulare pe care il acopera cuvantul rusesc ,,byt” si care este partial redat in cuvantul englezesc ,,culture“.
De-a lungul Postului, intreaga societate primea un anumit ritm de viata, anumite randuieli, care continuau sa-i tina treji pe membrii acelei societati in perioada Postului. De exemplu, in Rusia, nu se putea uita de Post chiar si numai pentru ca la vremea acestuia clopotele bisericii bateau, teatrele erau inchise, iar in vremurile mai vechi tribunalele isi suspendau activitatea.
Prin ele insele, aceste lucruri exterioare erau in mod evident incapabile sa forteze omul spre pocainta sau catre o viata religioasa mai activa. Dar creau o anumita atmosfera – un fel de climat de post – in care ostenelile individuale erau incurajate. Fiind slabi, avem nevoie de aduceri aminte exterioare, de simboluri si de semne. Bineinteles ca exista mereu pericolul ca aceste simboluri exterioare sa poata deveni scopuri in sine si, in loc de a fi simple aduceri aminte sa devina, in opinia populara, adevaratul sens al postului.Acest pericol a fost deja mentionat mai inainte, cand am vorbit despre obiceiuri si ceremonii exterioare, care inlocuiesc adevaratele straduinte personale. Totusi, intelese in mod adecvat, aceste datini reprezinta acea ,,curea” ce leaga nevointele duhovnicesti cu viata in totalitatea sa.
Noi nu traim intr-o societate ortodoxa si – prin urmare – nu putem crea un ,,climat” de post la nivel social. Cu post sau fara post, lumea dimprejurul nostru, a carei parte integranta suntem, se schimba. Prin urmare, aceasta cere din partea noastra un nou efort de reconsiderare a realitatii religioase necesare intre ,,cei din afara” si ,,cei dinauntru”. Drama religioasa a secularizarii este aceea care ne impinge catre o adevarata ,,schizofrenie” religioasa, divizand viata noastra in 2 parti – cea religioasa si cea seculara – care sunt din ce in ce mai putin relationate. Astfel, este necesar un efort duhovnicesc pentru a transpune in practica mostenirile si datinile traditionale care reprezinta tocmai mijloacele nevointei noastre. Intr-o maniera experimentala si inevitabil schematica, aceasta nevointa poate fi apreciata in termenii vietuirii acasa si afara din casa.
In viziunea ortodoxa asupra lumii, caminul si familia constituie prima si cea mai importanta zona a vietii crestine, de aplicare a principiilor crestine in existenta de zi cu zi. Nu scoala, nici chiar Biserica, ci caminul, adevaratul stil si spirit al vietii de familie, este acela care modeleaza in noi o orientare esentiala de care, multa vreme, poate ca nici nu suntem constienti dar care va deveni in cele din urma un element hotarator. Staretul Zosima al lui Dostoievski – in Fratii Karamazov – spune: ,,Un om care isi poate aminti lucrurile bune din copilarie este mantuit pentru toata viata sa“. Este foarte semnificativ faptul ca face aceasta remarca dupa ce a rechemat-o pe mama sa pentru a-l duce la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, la frumusetea slujbei, la cantarea nepereche a Postului Pastelui: ,,Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta…” Minunatul efort al educatiei religioase, ce se face astazi in scolile bisericesti va avea o semnificatie minora daca nu va fi inradacinat in viata caminului, in viata familiei. Deci, ce se poate si ce ar trebui sa se faca acasa in timpul Postului? Intrucat este imposibil sa acoperim aici toate aspectele vietii familiale, ma voi concentra asupra unuia dintre acestea.
Oricine va fi de acord, fara indoiala, ca intregul stil al vietii familiale a fost radical schimbat de radio si televiziune. Aceste mijloace de ,,comunicare in masa” influenteaza astazi intreaga noastra viata. Nu este nevoie ,,sa iesim” pentru ,,a fi afara“. Lumea intreaga este permanent aici, la indemana mea. Si, putin cate putin, experienta elementara a vietuirii intr-o lume interioara, a frumusetii acestei ,,interioritati” pur si simplu dispare din cultura noastra moderna; daca nu este televiziune este muzica. Muzica a incetat sa mai fie ceva pe care sa o asculti; ea devine rapid un fel de ,,fundal sonor” pentru conversatie, lectura, scris, etc. De fapt, aceasta nevoie de muzica permanenta descopera incapacitatea omului modern de a se bucura de liniste, de a o intelege nu ca pe ceva negativ, ca pe o simpla absenta, ci tocmai ca pe oprezenta si ca pe o conditie pentru orice prezenta reala.
Daca crestinul trecutului a trait in mare masura intr-o lume linistita, care-i oferea largi posibilitati pentru meditatie si viata interioara, crestinul de astazi trebuie sa faca un efort deosebit pentru a regasi acea esentiala dimensiune alinistii care ne poate pune in legatura cu realitatile cele mai inalte. Astfel,problema radioului si a televiziunii de-a lungul Postului nu este una marginala, ci in multe aspecte este o problema de viata sau de moarte duhovniceasca. Trebuie sa realizam faptul nu este posibil sa impartim, pur si simplu, viata noastra intre ,,tristetea stralucitoare” a Postului si ,,ultimul show”. Aceste doua experiente sunt incompatibile si, in cele din urma, una o va distruge pe alta. Totusi este foarte probabil ca, fara sa faca un efort deosebit, ,,ultimul show” sa aiba o mai mare sansa in lupta cu ,,tristetea stralucitoare” decat invers. Deci, un prim ,,obicei” ce se sugereaza este acela al reducerii drastice a folosirii televiziunii si radiolui in timpul Postului.
Nu indraznim sa nadajduim nici pentru un post ,,deplin”, ci numai pentru unul ,,ascetic” care, dupa cum stim, inseamna, intai de toate, o schimbare a alimentatiei si o reducere a acesteia. De exemplu, nu este nimic gresit in a continua sa urmaresti zilnic stirile sau in a selecta programe serioase, interesante si de imbogatire intelectuala sau duhovniceasca. Ce trebui oprit in timpul Postului este consumul programelor TV – transformarea omului intr-o ,,leguma” in fotoliu, lipit de ecran care accepta pasiv orice vine dinspre acesta. Cand eram copil (aceasta se intampla inainte de aparitia televiziunii) mama obisnuia sa incuie pianul in timpul primei, celei de-a patra si a saptea saptamani din Post. Imi amintesc de aceasta mai intens decat de slujbele lungi ale Postului si chiar si astazi un radio in functiune in timpul Postului ma socheaza aproape ca o blasfemie. Aceasta amintire personala este numai o ilustrare a impactului pe care unele decizii exterioare le pot avea in sufletul unui copil. Nu este vorba aici de un simplu obicei sau de oranduiala izolata, ci de experienta Postului ca vreme aparte, ca ceva care este permanent prezent si care nu trebuie pierdut, mutilat sau distrus. Dar aici, ca si in cazul postirii, nu este suficienta doar o simpla abtinere sau abstinenenta; aceasta trebuie sa-si aiba omologul sau pozitiv.
Linistea creata prin absenta zgomotelor acestei lumi, oferite noua prin intermediul mijloacelor de comunicare in masa, va fi plinita cu continut pozitiv. Daca rugaciunea ne hraneste sufletul, intelectul nostru are nevoie de propria hrana, intrucat chiar intelectul omului este acela ce se distruge astazi prin ,,bombardarea” necontenita a televiziunii, radioului, ziarelor si revistelor ilustrate etc. Sugeram atunci pe langa efortul duhovnicesc si unul intelectual.Cate opere, cate roade minunate ale gandirii, imaginatiei si creativitatii omenesti le neglijam neincetat in viata noastra pentru ca, pur si simplu, este mult mai usor ca intorcandu-ne acasa de la lucru, intr-o stare de oboseala fizica si mentala sa deschidem televizorul sau sa ne afundam in vidul perfect al unui magazin ilustrat? Se presupune oare ca trebuie sa ne ,,planificam” Postul? Iar aceasta inseamna ca trebuie sa ne facem dinainte o lista rezonabila a cartilor pe care sa le citim de-a lungul Postului? Nu este necesar ca toate sa fie carti religioase; nu toti oamenii sunt chemati sa fie teologi. Totusi exista atat de multa ,,teologie” implicita in anumite opere literare si orice rod al adevaratei creativitati omenesti care imbogateste intelectul nostru este binecuvantat de Biserica, iar acesta, folosit corespunzator, capata o valoare spirituala [aceasta afirmatie a pr. Schmemann referitoare la "rodul creativitatii omenesti" si la "imbogatirea intelectului" credem ca ar fi bine sa fie luata... macar cu un dram de rezerva; la fel de multe indoieli avem si asupra legaturii facute intre teologie si cartile duhovnicesti: pur si simplu e vorba de lucruri diferite si este la mijloc o regretabila confuzie - nota noastra]
In capitolul anterior am mentionat ca Duminicile a patra si a cincea ale Postului Mare sunt inchinate pomenirii a doi mari invatatori ai spiritualitatii crestine: Sfantul Ioan Scararul si Sfanta Maria Egipteanca. Sa intelegem aceasta ca un indrumar general ca ceea ce Biserica doreste sa facem in timpul Postului este sa cautam imbogatirea duhovniceasca si intelectuala a lumii noastre interioare, sa citim si sa meditam la acel lucruri ce ne vor ajuta sa redescoperim acea lume interioara si bucuria ei. Despre acea bucurie, despre adevarata vocatie a omului, despre cel ce se plineste inauntru si nu in afara,,,lumea moderna” nu ne ofera nimic; fara aceasta intelegere a Postului ca si calatorie in adancul umanitatii noastre, Postul isi pierde sensul.
In al doilea rand, care ar putea fi semnificatia postului in orele lungi pe care le petrecem in afara caminului, facand naveta, stand la birou, ingrijindu-ne de obligatiile noastre profesionale, intalnindu-ne cu colegii si prietenii nostrii? Desi nu se poate da nici o ,,reteta” corecta, ca de altfel in nici un alt domeniu, sunt posibile, totusi, cateva consideratii foarte generale. In primul rand,Postul este vremea potrivita pentru a cantari caracterul incredibil de superficial al relatiilor noastre cu oamenii, cu lucrurile si munca. Lozincile ,,zambeste” si ,,ia-o usor” sunt, intr-adevar, marile ,,porunci” care sunt respectate cu bucurie si care inseamna: nu te implica, nu te problematiza, nu aprofunda relatiile tale cu ceilalti; respecta regulile jocului, care combina o atitudine prietenoasa cu totala indiferenta; judeca totul prin prisma castigurilor, profiturilor si progresului material; fii, cu alte cuvinte, parte a lumii ce foloseste expresii marete precum: ,,libertate”, ,,responsabilitate”, ,,grija” etc., dar care, de facto, urmareste principiul materialist ca omul este ceea ce mananca!
Postul este vremea cautarii intelesului: intelesul relatiei mele cu ceilalti, intelesul prieteniei, intelesul responsabilitatii mele. Nu exista slujba, vocatie, care sa nu poata fi ,,transformata” – fie numai in parte – nu in termenii unei mai mari eficiente sau a unei mai bune organizari, ci in termenii valorilor umane. Este nevoie aici de acelasi efort al ,,interiorizarii” tuturor relatiilor noastre, pentru ca suntem fiinte libere, care au devenit prizoniere ale sistemului ce, progresiv, a dezumanizat lumea. Iar daca exista un sens pentru credinta noastra acela trebuie sa fie inrudit cu viata, in toata complexitatea ei. Mii de oameni cred ca schimbarile necesare vin numai din afara, din revolutii si modificari ale conditiilor externe. Noi, crestinii, trebuie sa dovedim ca, in realitate, totul vine din interior – din credinta si viata conforma cu aceasta.Biserica, atunci cand a patruns in lumea greco-romana, nu a denuntat sclavia, nu a chemat la revolta. Credinta sa, noua sa viziune asupra omului si a vietii au facut, incetul cu incetul, ca scalvia sa devina imposibila. Un ,,sfant” – si sfant inseamna aici pur si simplu un om care-si ia credinta in serios tot timpul – va face mai mult pentru schimbarea lumii decat 1.000 de programe tiparite. Sfantul este singurul si adevaratul revolutionar in aceasta lume.
In cele din urma, si aceasta este ultima noastra remarca generala, Postul este vremea de a controla cuvintele noastre. Lumea noastra este incredibil de verbala, iar noi suntem permanent inundati de cuvinte care si-au pierdutsensul si, deci, puterea. Crestinismul descopera sacralitatea cuvantului – un adevarat dar dumnezeiesc pentru om. Din aceasta cauza, cuvintele noastre sunt inzestrate cu puteri uriase, fie pozitive, fie negative. Din aceasta cauza, vom fi judecati si dupa cuvintele noastre: “Va spun ca pentru orice cuvant in desert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala in ziua Judecatii. Caci din cuvintele tale vei fi gasit drept si din cuvintele tale vei fi osandit” (Matei 12, 36-37). Paza vorbirii inseamna sa redescoperi seriozitatea si sacralitatea sa, sa intelegi ca uneori o gluma ,,inocenta” pe care o rostesti fara macar sa te gandesti la ea poate avea urmari dezastruoase – poate fi ,,paiul” ce impinge un om catre deznadejde si distrugere totala. Dar cuvantul poate fi, de asemenea, o marturie. O conversatie intamplatoare peste birou, cu un coleg, poate sa faca mai multe pentru comunicarea unei conceptii de viata, a unei atitudini catre aproapele sau despre munca decat predica formala. Ea poate semana samanta unei intrebari, a posibilitatii unei abordari diferite a vietii, a dorintei de a cunoaste mai mult. Nu stim cum, de fapt, influentam permanent pe aproapele prin cuvintele noastre, prin adevarata ,,tonalitate” a personalitatii noastre. Si, in cel din urma, oamenii sunt convertiti la Dumnezeu nu pentru ca cineva a putut sa le dea explicatii stralucite, ci pentru ca au vazut in el lumina, bucuria, profunzimea, seriozitatea si iubirea, singurele care dezvaluie prezenta si puterea lui Dumnezeu in lume.
Si astfel, daca Postul este, asa cum am spus la inceput, redescoperirea de catre om a credintei sale, este si regasirea vietii sale, a sensului ei divin, a profunzimii ei sfinte. Prin oprirea de la mancare, redescoperim dulceata ei si invatam din nou cum sa o primim de la Dumnezeu cu bucurie si multumire. Prin ,,reducerea” muzicii si a distractiilor, conversatiilor si a relatiilor sociale superficiale redescoperim valoarea fundamentala a relatiilor umane, a muncii si artei omenesti. Si redescoperim toate acestea pentru ca, foarte simplu, Il redescoperim pe Dumnezeu Insusi – pentru ca ne reintoarcem la El, iar prin El la toate acelea pe care ni Le-a daruit in nesfarsita Lui dragoste si milostivire.
Si astfel in noaptea de Paste cantam:
,,Acum toate s-au umplut de lumina si cerul si pamantul si cele de dedesupt. Deci sa sarbatoreasca toata faptura Invierea lui Hristos , intru care s-a intarit…“
Nu ne rusina pe noi din nadajduirea noastra Iubitorule de oameni!”
Cum sa luam Postul in serios in lumea noastra?
“Pentru multi, dacã nu pentru majoritatea crestinilor ortodocsi, Postul Pastelui constã dintr-un numãr limitat de reguli si prescriptii exterioare, predominant negative: abtinerea de la anumite mâncãruri, de la dans si alte distractii. Aceastã întelegere exprimã gradul nostru de înstrãinare fatã de adevãratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înteles, si anume cã Postul înseamnã si “altceva”- ceva fãrã de care toate aceste rânduieli îsi pierd în mare parte semnificatia. Acest “altceva” poate fi cel mai bine descris ca o “atmosferã”, “un climat” în care fiecare din noi intrã, ca fiind mai întâi o stare a mintii, a sufletului, care timp de sapte sãptãmâni pãtrunde întreaga noastrã existentã. Scopul postului nu este acela de a ne sili sã acceptãm câteva obligatii formale, ci acela de a ne “înmuia” inima, astfel încât aceasta sã se deschidã cãtre realitãtile duhovnicesti, sã cunoascã tainica “sete si foame” dupã comuniunea haricã cu Dumnezeu.
Aceastã “atmosferã” de post, aceastã “stare a mintii” este determinatã în mare parte de slujbe, de diferitele schimbãri ce intervin în viata liturgicã în aceastã perioadã. Luându-le separat, aceste schimbãri pot apãrea ca fiind “rânduieli” de neînteles, reguli formale la care trebuie sã consimtim formal; dar, întelese ca un întreg, ele descoperã si comunicã duhul Postului, ne fac sã vedem, sã simtim si sã exprimãm acea tristete strãlucitoare care reprezintã adevãratul mesaj si dar al Postului.
Intrând într-o bisericã în timpul slujbei de post, întelegem imediat ce înseamnã aceastã expresie oarecum contradictorie. O anumitã tristete tainicã pãtrunde slujbele: vesmintele sunt întunecate, slujbele mai lungi decât de obicei si mai “monotone”. Apoi începem sã realizãm cã aceastã lungime si “monotonie” a slujbelor sunt necesare dacã dorim sã descoperim tainica si, la început, nevãzuta lucrare a slujbei în noi. Încetul cu încetul începem sã simtim cã aceastã tristete este, într-adevãr, “luminoasã”, cã o transformare tainicã este gata sã se petreacã în noi. Este ca si cum am ajunge într-un loc în care zgomotele si agitatia vietii, a strãzii, a tot ceea ce de obicei ne umple zilele si chiar noptile, nu au acces – un loc în care toate acestea nu mai au nici o putere. Tot ceea ce ni se pãrea atât de important încât ne umplea mintea, acea stare de neliniste care a devenit, practic, a doua naturã, dispare undeva iar noi ne simtim liberi, usori, fericiti. Nu este vorba despre acea fericire superficialã care vine si pleacã de douãzeci de ori într-o zi si este atât de fragilã si trecãtoare; este o fericire care vine din aceea cã sufletul a atins o “altã lume”, a luminii, pãcii si încrederii.
Realizãm cã este imposibil sã trecem din starea normalã a vietii noastre plãsmuitã în întregime din agitatie, fugã si griji, în aceastã nouã stare fãrã a ne “linisti” mai întâi. Din aceastã cauzã, cei ce percep slujbele Bisericii ca pe niste obligatii, cei care întotdeauna pun întrebãri despre minimul necesar (De câte ori trebuie sã mergem la bisericã? De câte ori trebuie sã ne rugãm?) niciodatã nu pot întelege adevãrata naturã a cultului care ne poartã în altã lume.
Odatã ce devenim “usori si linistiti lãuntric” monotonia si tristetea acestor slujbe dobândesc o nouã semnificatie, sunt transfigurate. Ceea ca la început apare ca monotonie, acum se dezvãluie ca pace, ceea ce simteam ca fiindtristete este descoperit ca primele miscãri ale sufletului spre descoperirea adâncimii sale pierdute. Iata ceea ce proclama in fiecare dimineata primul stih de la “Aliluia“:
“De noapte maneca duhul meu catre Tine, Dumnezeule, pentru ca lumina sunt poruncile Tale pe pamant“.
“Strãlucire tristã“: tristetea înstrãinãrii mele de Dumnezeu, a pustiului devenit viata mea; strãlucirea prezentei si iertãrii lui Dumnezeu, bucuria redobânditei dorinte dupã Dumnezeu, pacea cãminului regãsit.
Acesta este duhul slujbelor de post din zilele de peste sãptãmânã, slujbele de sâmbãtã si duminicã rãmânând aproape neschimbate. De aceea oricine vrea sã înteleagã sensul autentic al Postului Mare trebuie sã facã efortul de a participa si la slujbele din timpul sãptãmânii.
(…)
Pana acum am vorbit despre invatatura Bisericii referitoare la Postul Mare asa cum ne-a fost transmisa, mai intai de toate, prin slujbele Postului. Acum trebuie sa ne punem urmatoarele intrebari: Cum putem aplica aceasta invatatura in viata noastra? Care ar putea fi nu numai impactul simbolic, dar si cel real al Postului in viata noastra? Aceasta existenta (e necesar sa amintim) este foarte diferita de a acelora care au trait in vremea cand aceste slujbe, imnuri, canoane si randuieli au fost compuse si statornicite. Se traia atunci in comunitati relativ mici, indeosebi rurale, intr-o lume din punct de vedere structural ortodoxa; ritmul intim al vietii acestora era modelat de Biserica. Totusi, acum traim intr-o uriasa societate urbana si tehnologica care este pluralista din punct de vedere al credintelor sale religioase, secularizata in viziunea sa asupra lumii si in care noi, ortodocsii, constituim o minoritate nesemnificativa. Postul nu mai este “vizibil”: asa cum era, sa spunem, in Rusia sau Grecia. Intrebarea noastra este astfel una actuala: cum putem tine Postul? – dincolo de a introduce una sau doua schimbari “simbolice” in viata noastra zilnica.
Este limpede, de exemplu, ca pentru marea majoritate a credinciosilor nici nu poate fi vorba de frecventarea zilnica a slujbelor Postului. Ei continua sa mearga la biserica Duminica. Dupa cum stim deja, in Duminicile Postului Mare Sfanta Liturghie, cel putin sub aspectele sale exterioare, nu reflecta Postul. Astfel, cu greu putem “simti” felul slujbelor Postului, principalul mijloc prin care duhul Postului ne este transmis. Si de cand Postul nu mai este reflectat sub nici o forma in cultura careia ii apartinem, nu ne mai intrebam astazi de ce intelegerea noastra despre Post este predominant una negativa – ca despre o perioada in care anumite lucruri precum carnea si grasimile, dansul si distractiile sunt interzise. Intrebarea “populara”: <<La ce renunti pentru Post?>> este un rezumat potrivit pentru acea uzuala abordare negativista. In termeni “pozitivi”, Postul este vazut ca vremea in care trebuie sa implinim “obligatia” anuala a Spovedaniei si Impartasaniei (“si aceasta nu mai tarziu de Duminica Stalparilor…”, dupa cum am citit intr-un buletin parohial). Fiind indeplinita aceasta obligatie, restul Postului pare sa-si piarda toate semnificatiile sale pozitive.
Astfel, este evident ca aici s-a dezvoltat o discrepanta destul de adanca intre duhul sau “teoria” Postului, pe de o parte, pe care am incercat sa o conturam bazandu-ne pe slujbele Postului iar, pe de alta parte, intelegerea sa comuna si populara, care este foarte adesea impartasita si sustinuta nu numai de laicat ci si de catre clerul insusi. Caci intotdeauna este mai usor sa reduci ceva duhovnicesc la ceva formal decat sa cauti duhovnicescul in spatele formalului.Putem spune fara exagerare ca, desi Postul este inca “tinut”, a pierdut mult din impactul sau asupra existentei noastre, a incetat sa mai fie baia pocaintei si a innoirii, asa cum este socotit in invatatura liturgica si duhovniceasca a Bisericii. Dar atunci, putem noi oare sa-l redescoperim, sa-l transformam din nou intr-o putere duhovniceasca in realitatea zilnica a existentei noastre?Raspunsul la aceasta intrebare depinde in principal, si as spune aproapeexclusiv, de faptul daca dorim sau nu dorim sa luam in serios Postul.
Oricat de noi sau diferite sunt conditiile in care traim astazi, oricat de reale sunt dificultatile si obstacolele ridicate de lumea noastra moderna, nici unul din acestea nu reprezinta un obstacol absolut, nici unul din acestea nu fac Postul “imposibil”. Originile pierderii treptate a influentei Postului asupra vietii noastre sunt adanc inradacinate in noi. Reducerea constienta sau inconstienta a religiei la un nominalism si simbolism superficial este modul de a ocoli sau “deslusi” seriozitatea necesitatii religiei in viata noastra. Aceasta reducere, trebuie sa adaugam, este intr-un fel specifica Ortodoxiei. Crestinii apuseni, catolici sau protestanti, cand se confrunta cu ceea ce ei considera drept “imposibil”, mai degraba schimba religia insasi, o “adapteaza” unor noi conditii si astfel o fac “practicabila”. Foarte recent, de exemplu, am vazut cumBiserica Romano-Catolica, mai intai reduce postul la un minum minimorum si apoi practic il elimina cu totul. Denuntam cu indignare indreptatita o astfel de “adaptare”, ca pe o tradare a traditiei crestine si ca pe o minimalizare a credintei crestine. Si intr-adevar, este spre indreptatirea si slava Ortodoxiei faptul ca ea nu se “adapteaza” si nu se compromite cu standardele scazute care nu fac crestinismul “usor”.
Este spre slava ortodoxiei si, cu siguranta, nu spre slava noastra, a ortodocsilor. Nu de azi, sau de ieri, ci cu mult timp in urma am gasit o cale de a reconcilia exigentele de desavarsire ale Bisericii cu slabiciunile umane, si aceasta nu numai fara “a ne pierde reputatia” ci cu pricini in plus pentru automultumire si constiinta curata. Metoda consta in implinirea simbolica a acestor exigente, iar individualismul simbolic penetreaza astazi intreaga noastra viata religioasa. Astfel, de exemplu, nici macar nu ne gandim la revizuirea cultului nostru si a randuielilor monastice – Doamne fereste! – vom continua sa numim pur si simplu “Privegherea de toata noaptea” o slujba de 1 ora si vom explica cu mandrie ca este aceeasi slujba ca aceea pe care calugarii din Lavra Sfantului Sava o savarseau in secolul 19. Referindu-ne la Post, in locul intrebarilor fundamentale – “Ce este postirea?” sau “Ce este postul?” – ne multumim cu simbolismul Postului.
In publicatiile si buletinele bisericesti apar retete pentru “mancaruri delicioase de post” si o parohie ar putea chiar sa stranga ceva bani in plus cu scopul de a populariza “gustoasele mese de post“. Atat de multe sunt explicate simbolic in bisericile noastre, ca obiceiuri si traditii interesante, pline de culoare si amuzante, ca ceva ce nu se leaga prea mult de Dumnezeu si de noua viata in El ci de trecutul si obiceiurile stramosilor nostri, incat devine foarte dificil sa vezi in spatele acestui folclor religios imensa importanta a religiei. As vrea sa subliniez ca, in sine aceste nenumarate obiceiuri nu contin nimic rau. Cand acestea au aparut, simbolizau mijloacele si expresiile unei societati ce lua in serios religia, acestea nu erau simboluri, ci viata insasi. Ce s-a intamplat totusi, a fost faptul ca asa cum viata s-a schimbat in ansamblul ei si a devenit din ce in ce mai putin modelata de religie, tot asa cateva obiceiuri au supravietuit ca simboluri ale unui mod de viata care nu mai exista. Si ceea a supravietuit a fost ceea ce, pe de o parte, este cel mai plin de culoare, iar pe de alta parte, cel mai putin dificil. Aici, pericolul duhovnicesc este acela ca incetul cu incetul unii incep sa inteleaga religia insasi ca pe un sistem de simboluri si obiceiuri mai degraba, decat sa le inteleaga pe cele din urma ca pe o ispitire catre innoire duhovniceasca. Mai multa truda cheltuita pentru pregatirea mancarurilor de post sau a cosuletelor de Paste decat pentru postire si participare la realitatea spirituala a Pastelui. Aceasta inseamna ca atat timp cat obiceiurile si traditiile nu sunt legate din nou de viziunea general-religioasa asupra lumii care, de fapt, le-a creat, atata timp cat simbolurile nu sunt luate in serios, Biserica va ramane rupta de viata si nu are putere asupra acesteia. In loc de a simboliza “bogata noastra mostenire” ar trebui sa purcedem la aducerea acesteia in viata noastra reala.
Apoi, sa luam Postul in serios inseamna sa-l consideram mai intai de toate la cel mai profund nivel posibil ca o intrebare duhovniceasca ce are nevoie de un raspuns, de o hotarare, de un plan, de un efort continuu. Din aceasta cauza, dupa cum stim, saptamanile destinate pregatirii pentru Post erau stabilite de Biserica. Aceasta este vremea raspunsului, a hotararii si a planului. Iar aici cel mai bun si mai usor drum este acela de a urma calauzirea Bisericii – prin meditatia asupra celor 5 teme evanghelice oferite noua in cele 5 Duminici ale perioadei de dinaintea Postului: aceea a dorintei (Zaheu), a smereniei (Vamesul si Fariseul), a intoarcerii din exil (Fiul risipitor), a judecatii (Infricosata Judecata) si a iertarii (Izgonirea lui Adam din Rai).
Aceste pericope nu sunt facute numai pentru a le asculta in biserica; ideea este ca ele trebuie sa fie “luate acasa“, pentru a medita asupra lor in lumina vietiimele, situatiei mele cu semenii cu care traiesc. Daca la aceasta meditatie se adauga rugaciunea acestei perioade de dinainte de Post: “Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de Viata …” si Psalmul 137 – “La raul Babilonului…“ – incepem sa intelegem ce “inseamna” sa simti impreuna cu Biserica cum o perioada liturgica coloreaza existenta zilnica. Este de asemenea timpul potrivit pentru a citi o carte religioasa. Scopul acestei citiri nu este numai acela de a ne imbogati cunostintele despre religie; ci, in primul rand, de a ne curati mintea noastra de toate cele de care e plina de obicei.Este pur si simplu incredibil cat de aglomerata este mintea noastra cu tot felul de griji si interese, framantari si sentimente, si cat de putin controlam aceasta aglomerare. Prin citirea unei carti religioase, prin concentrarea atentiei asupra a ceva total diferit de cuprinsul obisnuit al gandirii noastre, se creeaza prin sine o alta atmosfera mentala si duhovniceasca. Acestea nu sunt “retete” – aici pot exista si alte moduri de pregatire pentru Post. Important este ca in aceasta perioada de pregatire dinaintea Postului sa-l privim ca si cum am fi departe, ca pe ceva care se apropie de noi sau probabil ca pe ceva trimis noua de Iisus Domnul, ca pe o sansa pentru schimbare, pentru innoire si adancire; iar daca luam aceasta sansa viitoare in serios, astfel, in Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Iertarii), atunci cand plecam de acasa la Vecernie sa fim pregatiti pentru a ne impropria – fie si numai partial – cuvintele Prochimenului cel Mare care va deschide Postul Mare:
“Este important faptul ca ne intoarcem acum la ideea si experienta Postului ca o calatorie duhovniceasca al carei scop este sa ne treaca dintr-o stare spirituala in alta. Asa cum spus-o deja, marea majoritate a crestinilor de astazi neglijeaza acest scop al Postului si il privesc doar ca pe o perioada in timpul careia “trebuie” sa-si implineasca obligatia religioasa – Impartasania “o data pe an” – si sa se supuna unor restrictii alimentare ce urmeaza a fi inlocuite curand cu dezlegarea de dupa Pasti. Iar cand nu numai laicatul, dar si multi preoti, in acelasi timp, au acceptat aceasta idee simplista si formalista despre Post, adevaratul duh al Postului aproape ca a disparut din viata. Reconsiderarea liturgica si duhovniceasca a Postului este una din cele mai urgente cerinte, care nu poate fi realizata decat daca se intemeiaza pe o intelegere reala a ritmului si structurii liturgice a Postului.
La inceputul Postului, ca un “debut” al acestuia, ca un “acordaj” inainte de “armonia” deplina, gasim Marele Canon de pocainta al Sfantului Andrei Criteanul. Impartit in patru parti, este citit la Vecernia cea Mare, in serile primelor patru zile ale Postului.
Canonul poate fi cel mai bine descris ca o plangere de pocainta care ne vorbeste despre proportiile si adancimea pacatului, tulburand sufletul cu jale, cainta si nadejde. Cu o maiestrie unica, Sfantul Andrei impleteste marile teme biblice – Adam si Eva, Raiul si caderea in pacat, Noe si Potopul, David, Pamantul fagaduintei si, in cele din urma, Hristos si Biserica – cu marturisirea pacatului si cu pocainta. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezvaluite ca evenimente ale vietii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut ca fapte indreptate spre mine si mantuirea mea, tragedia pacatului si a tradarii ca drama meapersonala. Viata mea imi este prezentata ca o parte a luptei marete si atotcuprinzatoare dintre Dumnezeu si puterile intunericului care s-au razvratit impotriva Lui.
Canonul incepe in aceasta nota foarte personala:
“De unde voi incepe a plange faptele vietii mele ticaloase? Ce incepere voi pune, Hristoase, tanguirii acesteia de acum?“
Unul dupa altul pacatele mele sunt dezvaluite in legatura lor profunda cu drama continua a relatiei omului cu Dumnezeu; istoria caderii omului in pacat este istoria mea:
“Ravnind neascultarii lui Adam, celui intai zidit, m-am cunoscut pe mine dezbracat de Dumnezeu si de imparatia cea veacuitoare, si de desfatare, pentru pacatele mele“.
Am pierdut toate darurile dumnezeiesti:
“Intinatu-mi-am haina trupului meu si mi-am spurcat podoaba cea dupa chipul si dupa asemanarea Ta, Mantuitorule.
Intunecatu-mi-am frumusetea sufletului cu dulcetile poftelor, si cu totul,toata mintea, tarana mi-am facut“.
Astfel, patru seri, cele doua cantari ale Canonului imi amintesc iara si iaraistoria duhovniceasca a lumii, care este si istoria mea. Ma “ispiteste” cu intamplarile si faptele hotaratoare ale trecutului a caror semnificatie si putere sunt oricum vesnice, pentru ca fiecare suflet omenesc – unic si de neinlocuit – se misca, ca sa spunem asa, catre aceeasi drama, se afla fata in fata cu aceleasi dileme fundamentale, descopera aceeasi ultima realitate. Exemplele scripturistice sunt mai mult decat simple “parabole” – asa cum multi oameni cred – si care gasesc deci acest Canon prea “istovitor”, prea incarcat cu nume si intamplari nesemnificative! De ce sa vorbim, se intreaba ei, de Cain si Abel, de David si Solomon, cand ar putea fi mult mai simplu sa spun: “Am pacatuit“? Ceea ce ei nu inteleg, totusi, este ca simplul cuvantpacat in traditia biblica si crestina are o incarcatura pe care omul “modern” este, pur si simplu, incapabil sa o cuprinda si care face ca marturisirea pacatelor sale sa fie ceva foarte diferit de adevarata pocainta crestina.
Mediul cultural in care traim si care modeleaza conceptia noastra asupra lumii, exclude in fapt notiunea de pacat. Caci daca pacatul este intai de toate caderea omului de la o foarte mare inaltime spirituala, respingerea de catre om a “chemarii sale inalte“, ce pot insemna toate acestea inauntrul unei culturi care ignora si neaga aceasta “mare inaltime” si aceasta “chemare” si care defineste omul nu ca pe cel “de deasupra” ci ca pe cel de “dedesubt” - o cultura care, chiar si atunci cand nu il neaga fatis pe Dumnezeu este, in realitate, materialista pana in cele mai adanci structuri ale sale, care se gandeste la viata omului numai in termenii bunurilor materiale si ignora vocatia sa transcendentala? Aici, pacatul este gandit, intai de toate, ca o “slabiciune” fireasca, datorata de obicei unei “neadaptari” care are la randul ei radacini sociale si care, prin urmare, poate fi eliminata printr-o mai buna organizare sociala si economica. Din acest motiv, chiar si atunci cand isi marturiseste pacatele, omul “modern” nu mai face pocainta; fiind sigur de justetea felului in care intelege religia, el ori insiruie formal incalcari formale ale unor reguli formale, ori impartaseste “problemele” sale cu duhovnicul – asteptand de la religie un tratament terapeutic care il va face din nou fericit si “in randuiala”.
In niciun caz nu putem vorbi aici despre pocainta ca despre cutremurarea omului care, vazand in sine “imaginea slavei celei de negrait“, realizeaza ca a pangarit-o, a tradat-o si a alungat-o din viata sa; pocainta, ca parere de rau, vine din adancimea cea mai profunda a constiintei omenesti; ca dorinta de reintoarcere, ca incredintare in iubirea si milostivirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, nu este indeajuns sa spui “Am pacatuit“. Aceasta marturisire capata sens si devine lucratoare numai daca pacatul este inteles si trait in toata adancimea si tristetea sa.
Rolul si scopul Canonului cel Mare este sa ne descopere pacatul si, astfel, sa ne conduca spre pocainta; sa descopere pacatul nu prin definitii si insiruiri ale faptelor noastre ci printr-o adanca meditatie asupra maretei istorii biblice, care este, cu adevarat, o istorie a pacatului, a pocaintei si a iertarii. Aceasta meditatie ne duce intr-o cultura duhovniceasca diferita, ne ispiteste cu o viziune total diferita asupra omului, asupra vietii sale, asupra telurilor si motivatiilor sale. Ea reface in noi spatiul spiritual fundamental in cadrul caruia pocainta devine din nou posibila. Cand auzim de exemplu:
“Nu m-am asemanat, Iisuse, dreptatii lui Abel. Daruri primite nu ti-am adus tie nici odinioara, nici fapte dumnezeiesti, nici jertfa curata, nici viata fara prihana“,
intelegem ca istoria primei jertfe (cea a lui Cain si Abel – n.tr.), atat de lapidar amintita in Biblie, ne descopera ceva esential despre propria noastra viata,despre insasi fiinta umana. Intelegem ca, inainte de toate, pacatul este respingerea vietii ca ofranda sau jertfa adusa lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, pacatul este respingerea sensului divin al vietii, deci acel pacat este, la originile sale, deviatia iubirii noastre de la telul sau final. Aceasta este descoperirea care face posibila marturisirea a ceva ce este atat de profund indepartat de experienta “moderna” a vietii si care acum devine atat de adevarat din punct de vedere “existential“:
“Ziditorule, facandu-ma lut viu, ai pus intru mine trup si oase, si suflare de viata! Ci, o, Facatorul meu, Mantuitorule si Judecatorule, primeste-ma pe mine, cel ce ma pocaiesc“.
Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoasterea Sfintei Scripturi si priceperea de a patrunde intelesurile Canonului. Daca astazi atat de multi oameni il considera plicticos si fara sens, aceasta e din cauza credintei lor, care nu se mai hraneste din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Parintii Bisericii, erau izvorul credintei. Trebuie sa invatam din nou cum sa intram intr-o lume ca aceea descoperita de Biblie si cum sa traim in ea; si nu exista o cale mai buna catre aceasta lume decat Liturghia Bisericii, care nu reprezinta numai transmiterea unor invataturi biblice, ci tocmai descoperirea felului biblic de viata.
Calatoria Postului incepe astfel cu o reintoarcere la “punctul de plecare” - lumea Creatiei, Caderii si Rascumpararii, o lume in care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu si reflecta slava Sa, in care toate intamplarile sunt indreptate spre Dumnezeu, in care omul gaseste adevarata dimensiune a vietii sale si, avand temelia in aceasta, face pocainta“.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu