Sfantul Ierarh Nectarie

Cuvânt despre rugăciunea minţii, a inimii şi a sufletului - Sf.Ignatie Briancianinov

Cui se îndeletniceşte în chip statornic şi evlavios cu rugăciunea întru luare-aminte, rostind cuvintele ei cu voce tare sau în şoaptă, după trebuinţă,şi închizân-du-şi mintea în cuvintele rugăciunii; cui leapădă, când se nevoieşte cu rugăciunea, toate gândurile şi visările -nu doar pe cele păcătoase şi deşarte, ci şi pe cele părut bune -, acestuia Domnul Cel Milostiv îi dăruieşte la vremea potrivită rugăciunea minţii, a inimii şi a sufletului.
Frate! Nu-ţi este de folos primirea înainte de vreme a rugăciunii inimii, a rugăciunii harice! Nu-ţi este de folos simţirea înainte de vreme a dulceţii duhovniceşti! Primindu-le înainte de vreme, nedobândind mai înainte cunoştinţa evlaviei şi băgării de-seamă cu care trebuie păzit darul harului Dumnezeiesc, poţi întrebuinţa acest dar spre răul, spre vătămarea şi pierzarea sufletului tău[26]. Apoi, a spori în sine, prin propriile sforţări, rugăciunea harică, a mintii şi a inimii, este cu neputinţă: fiindcă a uni mintea cu inima şi sufletul, ce au fost despărţite în noi de cădere, poate doar Dumnezeu. Iar de vom căuta fără dreaptă socotinţă să ne silim şi să căutăm numai prin propriile sforţări darurile ce sunt trimise numai de Dumnezeu, în deşert ne vom osteni. Şi bine ar fi dacă vătămarea s-ar mărgini doar la pierderea ostenelilor şi a timpului! Trufaşii căutători de stări proprii firii omeneşti înnoite se supun adesea celei mai mari nenorociri sufleteşti, pe care Sfinţii Părinţi o numesc înşelare. E logic: însuşi punctul de bază de lacare pleacă lucrarea lor este mincinos; şi cum, plecân-du-se de la un început mincinos, urmarea să nu fie şi ea mincinoasă ? Aceste urmări, numite înşelare, au felurite chipuri şi trepte, înşelarea este cel mai ades ascunsă, uneori şi vădită; nu rareori îl aduce pe om într-o stare de neorânduială, caraghioasă şi totodată jalnică, nu rareori îl duce la sinucidere şi pieire sufletească definitivă[27]. Dar înşelarea, pe care mulţi o înţeleg în urmările ei vădite, trebuie cercetată, pătrunsă chiar în temeiul său: în gândul mincinos, care slujeşte drept temei tuturor rătăcirilor şi stărilor sufleteşti nenorocite, în gândul mincinos al mintii fiinţează deja întreaga zidire a înşelării, precum în sămânţă fiinţează planta ce trebuie să iasă din ea după sădirea ei în pământ. Grăit-a Sfântul Isaac Sirul: „Scriptura spune: Nu va veni împărăţia Cerurilor cu pândirea aşteptării. Cei ce s-au nevoit cu astfel de chezăşie sufletească s-au supus trufiei şi căderii; însă noi să ne statornicim inima întru faptele pocăinţei şi vieţuirea cea bineplăcută lui Dumnezeu, iar darurile Domnului vor veni de la sine, dacă biserica inimii va fi curată, şi nu spurcată. A căuta cu păndire, zic, înaltele daruri Dumnezeieşti, e lucru lepădat de Biserica lui Dumnezeu. Cei ce au întreprins acest lucru s-au supus trufiei şi căderii.
Acesta nu e semn că cel cu pricina iubeşte pe Dumnezeu, ci boală a sufletului: şi cum să căutăm noi înaltele daruri Dumnezeieşti, când dumnezeiescul Pavel se laudă cu necazurile şi socoate drept darul cel mai înalt al lui Dumnezeu părtăşia la pătimirile lui Hristos !"[28] În nevoinţa rugăciunii tale bizuie-te numai pe Dumnezeu, fără de Care nu este cu putinţă nici cea mai mică sporire. Fiecare pas spre reuşita în această nevoinţa este dar al lui Dumnezeu. Leapădă-te de tine şi dă-te lui Dumnezeu pentru a face cu tine ce va vrea El; iar El, Atotbunul, vrea să îţi. dăruiască ceea ce nici la mintea, nici la inima noastră nu s-a suit (l Cor. II, 9);vrea să îţi dăruiască bunătăţi pe care mintea şi inima noastră, în starea lor căzută, nu pot nici măcar să şi le închipuie. Nu este cu putinţă ca cel ce nu a dobândit curăţia să capete cu privire la darurile duhovniceşti ale lui Dumnezeu nici cea mai mică idee - nici prin închipuire, nici prin asemuirea cu cele mai plăcute simţăminte sufleteşti pe care le cunoaşte omul! Cu simplitate şi credinţă aruncă grija ta la Domnul. Nu asculta de îmbierile celui viclean, care încă din rai spunea strămoşilor noştri: Veţi fi ca nişte dumnezei (Fac. III, 5). Acum, tot el te îmbie cu năzuinţa înainte de vreme şi trufaşă spre dobândirea harismelor duhovniceşti ale rugăciunii inimii, pe care, o spun din nou, le dăruieşte numai Dumnezeu, Cel ce rânduieşte vremea potrivită şi locul potrivit pentru acest lucru. Acest loc este întregul vas - atât sufletesc cât şi trupesc - curăţit de patimi.
Să ne îngrijim a slobozi templul - sufletul şi trupul -de idoli, de jertfele aduse idolilor, de tot ce ţine de slujirea idolească. Precum Sfântul Prooroc Ilie a strâns la pârâul Chişonului pe toţi preoţii şi proorocii Baalilor şi i-a dat acolo morţii, aşa şi noi să ne cufundăm în plânsul de pocăinţă, şi la acest fericit pârâu să omoram toate temeiurile care silesc inima noastră să aducă jertfă păcatului, toate îndreptăţirile cu care e îndreptăţită, e dezvinovăţită această jertfă. Să spălăm cu lacrimi altarul şi tot ce-1 înconjoară; să spălăm îndoit, întreit -fiindcă necurăţia sufletească cere lacrimi foarte îmbelşugate pentru a fi spălată. Altarul să fie clădit din pietre întru numele Domnului: din simţăminte luate doar din Evanghelie; să nu fie într-însul loc pentru simţămintele omului celui vechi, oricât ar părea acestea de nevinovate şi de alese (3 împ. XVIII). Atunci, Marele Dumnezeu va pogorţ focul Său atotsfânt în inimile noastre şi va face inimile noastre biserică a rugăciunii harice, precum a zis cu Dumnezeiasca Sa gură: Casa Mea, casă de rugăciune se va chema (Mt. XXI, 13).
Să ne întoarcem pentru început luarea-aminte asupra patimilor trupeşti, asupra întrebuinţării hranei şi acelora dintre aplecările noastre curveşti care atârnă cel mai mult de îmbuibare. Să ne străduim a rândui cu înţelepciune starea trupului nostru, dându-i atâta hrană şi somn cât să nu slăbănogească peste măsură şi să rămână în stare de nevoinţe; dându-i din ele atât de puţin cât trupul să poarte în sine omorârea, neviind pentru mişcările păcătoase. Precum bagă de seamă Părinţii, în privinţa hranei şi somnului înseamnă foarte mult deprinderea: ca atare, e foarte de folos să te deprinzi la bună vreme cu întrebuinţarea lor măsurată, cât se poate de puţină[29]. Sfântul Isaac Sirul vorbea despre post şi priveghere precum urmează: „Cel care a iubit de-a lungul întregii sale vieţi împărtăşirea cu aceste două virtuţi, acela s-a făcut ucenic iubit al întregii înţelepciuni. Precum temeiul tuturor relelor este îndestularea pântecelui şi slăbănogirea de sine prin somn - îndestulare şi slăbănogire ce aprind patima curviei - aşijderea calea şi temelia cea dumnezeiască a tuturor virtuţilor este postul dimpreună cu privegherea şi trezvia în slujba lui Dumnezeu, trupul fiind răstignit de-a lungul întregii nopţi prin lipsirea lui de dulceaţa somnului. Postul este paza a toată virtutea, temeiul nevoinţei, cununa înfrânării, frumuseţea fecioriei şi a sfinţirii, luminarea întregii înţelepciuni, începutul căii creştineşti, maica rugăciunii, izvorul întregii înţelepciuni şi al înţelegerii, dascălul liniştirii. El merge înaintea tuturor faptelor bune. Precum sănătăţii ochilor îi urmează dorirea de lumină, aşa şi postului săvârşit cu dreaptă socotinţă îi urmează dorirea de rugăciune. Când începe cineva să postească, atunci, ca urmare a postirii, ajunge să dorească a sta de vorbă cu Dumnezeu în mintea sa. Trupul celui care posteşte nu suferă să stea în pat întreaga noapte. Când pe gura omului e pusă pecetea postirilor, gândul lui cugetă întru umilinţă, inima lui izvorăşte rugăciune, faţa lui este înveşmântată cu tânguire, gândurile ruşinoase stau departe de dânsul. Veselie nu se vede în ochii lui; el este vrăjmaş poftelor şi împreună-vorbirilor deşarte. Nu se vede nicicând ca cel care posteşte cu dreaptă socotinţă să fie robit de gândurile rele. Postul cu dreaptă socotinţă este mare biserică a tuturor virtuţilor. Cel cu nepăsare faţă de el nu lasă neclintită nici o virtute. Postul este poruncă dată chiar de la început firii noastre spre păzirea întru gustarea mâncării; prin călcarea postului a căzut începutul zidit al fiinţării noastre. De unde a izvorât pierzarea, de acolo încep nevoitorii să meargă către frica de Dumnezeu, atunci când încep să păzească legea Domnului"[30]. Cel ce se dedă somnului fără de măsură şi desfătării pântecelui nu poate să nu se spurce de mişcările patimii dulceţii. Câtă vreme se învolburează aceste mişcări ale sufletului şi trupului, câtă vreme mintea se îndulceşte de gândurile trupeşti, omul nu e în stare de mişcări noi şi necunoscute lui, care sunt stârnite în el prin adumbrirea lui de către Sfântul Duh.
Pe cât este de trebuinţă postul pentru cel ce doreşte a se îndeletnici cu rugăciunea minţii şi a spori în ea, pe atât e de trebuincioasă pentru acesta şi liniştirea sau cea mai mare însingurare: îndeobşte, depărtarea cea mai mare cu putinţă de hoinăreli. Trăind în mănăstire, ieşi din ea cât mai rar; când ieşi din mănăstire, întoarce-te în ea cât mai degrabă; când cercetezi oraş sau sat, cu toată luarea-aminte, păzeşte-ţi simţurile tale ca să nu vezi, să nu auzi nici un lucru vătămător de suflet, ca să nu primeşti fără de veste, în chip neprevăzut, rană aducătoare de moarte, în mănăstire să ştii doar de biserică, de trapeză şi de chilia ta; în chilie la ceilalţi fraţi să mergi doar din pricină de însemnătate, iar de se poate - nicidecum; cercetează chilia povăţuitorului şi părintelui tău duhovnicesc, dacă ai fericirea de a fi găsit povăţuitor duhovnicesc în vremurile noastre - şi asta fă-o la vreme potrivită şi la nevoie, nicidecum din trândăvie şi pentru grăire în deşert. Deprinde-te cu tăcerea, ca să te poţi linişti şi în mijlocul oamenilor. Vorbeşte cât mai puţin, şi atunci la mare nevoie. Greu este pentru cel deprins cu împrăştierea să rabde pătimirea liniştirii; dar oricine voieşte să se mântuiască şi să sporească în viaţa duhovnicească este neapărat dator să se supună acestei pătimiri şi să se deprindă cu însingurarea şi liniştirea. După o scurtă osteneală, liniştirea şi însingurarea vor deveni dorite din pricina roadelor pe care nu va întârzia să le guste sufletul celui care se linişteşte cu bună înţelegere. Preacuviosul Arsenic cel Mare, aflându-se în lume, ruga pe Dumnezeu să îl îndrume cum să se mântuiască, şi i s-a făcut auzit glas ce 1-a îndemnat: „Arsenie ! Fugi de oameni şi te vei mântui". Când Preacuviosul a intrat în Schitul Egiptului, în care petreceau călugări mari cu viaţa, el 1-a rugat din nou pe Dumnezeu: „învaţă-mă cum să mă mântuiesc" - şi i s-a făcut auzit glas: „Arsenie ! Fugi, taci, linişteşte-te: acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii". Sfântul Isaac Sirul spune despre Preacuviosul Arsenie cel Mare: „Tăcerea ajută liniştirii. Cum asta ? Trăind în mănăstire cu mulţi oameni, este cu neputinţă să nu ne întâlnim cu cineva. Nu a putut scăpa de asta nici Arsenie cel deopotrivă cu îngerii, care a îndrăgit liniştirea mai mult decât alţii. Nu este cu putinţă să nu ne întâlnim cu părinţii şi fraţii ce vieţuiesc cu noi; astfel de întâlniri au loc fără de veste: şi în vremea mersului la biserică, şi în oricare altă vreme. Când acest bărbat vrednic de fericire (Preacuviosul Arsenie) a văzut toate acestea, precum şi că lui, ca vieţuitor în apropierea unei aşezări omeneşti (cu toate că sălăşluia în Schitul Egiptului, plin de monahi desăvârşiţi), îi era cu neputinţă să fugă, în cea mai mare parte, de întâlnirile cu mirenii şi cu monahii care sălăşluiau în acele locuri, a învăţat de la har acest mijloc: tăcerea necurmată.
Dacă, din neapărată trebuinţă, deschidea uşa chiliei sale unora, aceştia se mângâiau doar cu vederea feţei lui: împreună-vorbirea şi trebuinţa ei rămâneau de prisos"[31].Spune acelaşi Sfânt Isaac: „Mai mult decât orice să iubeşti tăcerea: ea te apropie de roadă. Limba nu este îndeajuns spre a înfăţişa bunătăţile ce iau naştere din tăcere, în primul rând, să ne silim a tăcea: atunci, din tăcere se va naşte în noi ceva care ne va povăţui la tăcerea ce i-a dat naştere. Să-ţi dăruiască Dumnezeu a simţi acel ceva care ia naştere din tăcere. De vei începe să trăieşti această vieţuire, nici nu pot să spun ce lumină îţi va răsări din ea. Nu gândi, frate, că Arsenic cel minunat - precum se spune despre el, că atunci când intrau la el părinţii şi fraţii veniţi să-1 vadă îi primea în tăcere şi în tăcere le dădea drumul -se purta astfel doar că aşa îi era voia: el se purta aşa fiindcă dintru început se silise la această lucrare. Oarecare dulceaţă se naşte cu vremea din deprinderea acestei lucrări, şi cu silire învaţă trupul să rămână întru liniştire, întru această vieţuire se naşte nouă mulţime de lacrimi şi vedere minunată".Sfântul Isaac grăieşte astfel în Cuvântul 75: „Fiind eu mult ispitit în cele de-a dreapta şi cele de-a stânga şi încercându-mă pe mine însumi în aceste două feluri de vieţuire, primind de la vrăjmaşul lovituri fără număr şi învrednicindu-mă întrascuns de mari ajutorări, am dobândit, înţelepţii de harul lui Dumnezeu, în mulţi ani şi multe încercări, cunoaşterea din cercare a celor ce urmează.
Temelia tuturor virtuţilor, slobozirea sufletului din robia vrăjmaşului, calea ce duce la lumina şi viata cea Dumnezeiască, stă în aceste două lucruri: să te aduni pe tine într-un loc şi să posteşti pururea, adică să te supui pe tine cu înţelepciune şi cuminţenie înfrânării pântecelui, într-o sălăşluire statornică, fără ieşire (din chilie), întru neîncetată cugetare la Dumnezeu. De aici urmează supunerea simţurilor, de aici trezvia minţii, de aici îmblânzirea fiarelor sălbatice care se mişcă în trup, de aici blândeţea gândurilor, de aici mişcarea gândurilor luminoase, de aici străduinţa spre faptele virtuţilor, de aici cugetările înalte şi subţiri, de aici lacrimile nemăsurate în toată vremea şi pomenirea morţii; de aici întreaga înţelepciune curată, care se înfrânează cu desăvârşire de la orice închipuire ce ispiteşte cugetarea; de aici vederea pătrunzătoare şi ageră a celor ce stau departe (adică a binelui şi răului, care pot fi urmări îndepărtate ale oricărei lucrări); de aici preaadâncile cugetări de taină ce ating mintea prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu, şi mişcările preală-untrice care apar în suflet, şi deosebirea duhurilor de sfintele puteri şi a vedeniilor adevărate de nălucirile deşarte; de aici frica de căile şi cărările din marea mintii, frică ce taie nepăsarea şi lenevia, de aici flacăra râvnei ce calcă peste orişice primejdie şi trece peste orice frică, aprinderea ce trece cu vederea toată pofta şi o şterge din minte, pricinuind uitarea oricărei amintiri de cele trecătoare şi de toate ale acestei lumi şi acestui veac. Pe scurt: de aici vine slobozenia omului adevărat, bucuria şi învierea sufletului, odihna lui cu Hristos în împărăţia Cerurilor. Iar dacă cineva nesocoteşte acestea două,se păgubeşte nu doar de toate cele spuse mai înainte, ci prin dispreţuirea acestor două virtuţi clatină şi temelia tuturor virtuţilor; şi precum acestea sunt începutul şi capul lucrării Dumnezeieşti în suflet, uşă şi cale spre Hristos, dacă cineva le ţine pe ele şi stăruie în ele, tot aşa şi dacă se depărtează şi se desparte de ele, ajunge în cele două potrivnice lor - adică în împrăştie-rea trupească şi în lăcomia neruşinată a pântecelui, care sunt începutul celor potrivnice celor mai înainte spuse, dând loc patimilor în suflet.
Primul din începuturile acestea dezleagă mai întâi simţurile cele supuse legăturilor înfrânării. Şi ce urmează din aceasta ? Urmează întâlnirile cele necuvenite şi neaşteptate, apropiate căderilor; tulburarea valurilor puternice; aprinderea cumplită stârnită prin vedere, care pune stăpânire pe trup şi îl ţine în stăpânirea sa; înlesnitele alunecări în felul (evlavios) de a gândi (pe care îl dobândise omul); gânduri nestăpânite, ce trag spre cădere; răcirea dorului de lucrurile lui Dumnezeu şi slăbănogirea treptată în dragostea de liniştire; în cele din urmă, desăvârşita părăsire a felului ales de viaţă; înnoirea răutăţilor uitate şi deprinderea unora noi, neştiute până atunci, din pricina necontenitelor întâlniri noi, ce fără voie şi în multe chipuri se înfăţişează privirii la mutarea din ţinut în ţinut şi din loc în loc. Patimile, care prin harul lui Dumnezeu erau deja omorâte în suflet şi nimicite în minte prin uitarea aducerii aminte de ele, prind să se pună iarăşi în mişcare şi să silească sufletul la lucrarea lor. Iată ce se descoperă (în monah) - nu stau să le înşir pe toate celelalte - din temeiul cel de început, adică din împrăştierea trupului, urmare a lepădării pătimirii răbdătoare întru liniştire. Dar ce urmează şi din celălalt temei, adică din începerea lucrării porceşti ? Ce este altceva lucrul porcesc, decât a lăsa pântecele fără de rânduială şi a-1 sătura pururea, fără vreme hotărâtă pentru împlinirea trebuinţei lui, în împotrivire faţă de obiceiul fiinţelor cuvântătoare ? Şi ce urmează din aceasta ? îngreuierea capului şi multa greutate a trupului împreună cu slăbirea umerilor. De aici se naşte negreşit părăsirea slujbei lui Dumnezeu; apare lenevia, ce nu îngăduie a face metanii la pravila de rugăciune; nesocotirea plecărilor de genunchi obişnuite; întunecarea şi răceala cugetării; slăbirea minţii, lipsa ei de dreaptă socotinţă din pricina tulburării şi osebitei întunecări de către gânduri; întunericul gros şi adânc întins peste tot sufletul; multa trândăvie în orice lucru al lui Dumnezeu, deopotrivă şi în citire, din pricina neputinţei de a gusta dulceaţa cuvintelor lui Dumnezeu; părăsirea celor mai de trebuinţă îndeletniciri; neînfrânarea minţii, care se răspândeşte pe tot pământul; mult must adunat în toate mădularele; visări necurate în vremea nopţii, care înfăţişează sufletului chipuri spurcate şi netrebnice, pline de poftă şi care îşi împlinesc în însuşi sufletul voia lor necurată. Aşternutul nenorocitului acestuia, hainele lui şi întreg trupul se spurcă de mulţimea scurgerii murdare, care ţâşneşte din el ca dintr-un izvor - iar aceasta i se întâmplă nu numai noaptea, ci şi ziua: căci trupul lui curge pururea şi-i întinează cugetul. Din această pricină omul îşi pierde fecioria: fiindcă dulceaţa gâdilărilor pricinuieşte în tot trupul lui o înfierbântare neîncetată şi de nesuferit, şi înaintea lui se închipuie privelişti gândite amăgitoare, care zugrăvesc ceva frumos înaintea lui şi îl stârnesc în tot timpul şi îi apleacă mintea spre împreunarea cu ele (cu aceste chipuri frumoase gândite). Fără îndoială, omul se împreunează cu ele prin cugetarea la ele şi poftirea lor, din pricina întunecării puterii dreptei lui socotinţe - şi aceasta este ceea ce a spus proorocul: Aceasta e răsplata surorii tale Sodoma, care, desfătându-se, a mâncat pâinea până la saţ (lez. XVI, 49) şi celelalte. Dar şi aceasta s-a zis de oarecare dintre marii înţelepţi: Dacă cineva va hrăni trupul său, dându-i desfătare, aruncă sufletul său în mare luptă. Unul ca acesta, chiar dacă apoi îşi vine întru sine şi se sileşte să se stăpânească, nu poate, din pricina aprinderii covârşitoare a mişcărilor trupului, din pricina silniciei şi puterii aţâţărilor şi gâdilărilor ce robesc sufletul poftelor lor. Vezi aici subţirimea acestor puteri fără de Dumnezeu ? Şi tot acelaşi zice iarăşi: Desfătarea sufletului cu mâncări în tinereţea frageda şi plină de must face patimile să intre repede în suflet şi să-l învăluie moartea: şi astfel, el cade sub judecata lui Dumnezeu. Dimpotrivă, sufletul ce cugetă neîncetat întru pomenirea datoriilor sale se odihneşte întru slobozenia sa; grijile lui sunt micşorate; el nu se îngrijeşte de nimic (vremelnic), poartă grija virtuţii, înfrânând patimile şi păzind virtutea; el se află treptat în sporire, în bucurie fără grijă, în vieţuire bună şi liman nebântuit. Iar desfătările trupeşti nu doar că întăreşte patimile şi le înnoieşte în suflet, ci chiar îl scot pe acesta din rădăcinile lui, şi împreună aprind pântecele spre neînfrânare şi simţiri curveşti fără de rânduială. Ele stârnesc la întrebuinţarea afară de vreme a mâncării. Cel războit de ele nu vrea să sufere puţină foame ca să fie stăpân pe sine: drept aceea, se află în robia patimilor". In acest chip judecă toţi Sfinţii Părinţi, ale căror mărturii nu le mai aducem aici, ca să nu lungim prea mult Cuvântul.
După ce am îngrădit vieţuirea noastră prin înfrâna-rea de la prisos şi desfătarea în întrebuinţarea mâncării şi băuturii, după ce am îngrădit-o, în măsura în care aceasta atârnă de noi, prin însingurare, adică prin petrecerea fără a ieşi din mănăstire şi ferirea de a lega cunoştinţe în afara şi înlăuntrul mănăstirii, să ne întoarcem luarea-aminte asupra patimilor sufleteşti. Să ne întoarcem luarea-aminte, mai întâi de toate, după porunca Domnului, asupra mâniei (Mt. V, 22), ce are ca temei al său trufia[34]. Să iertăm părinţilor şi fraţilor noştri care petrec aproape şi departe, vii şi adormiţi, toate jignirile şi necazurile aduse de ei asupra noastră, oricare ar fi acestea. Domnul ne-a poruncit: Când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să ierte vouă greşalele voastre. Iar dacă voi nu veţi ierta, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu va ierta vouă greşalele voastre (Mc. XI, 25-26). Mai înainte de toate roagă-te pentru vrăjmaşii tăi şi binecuvântează-i (Mt. V, 44) ca pe nişte unelte ale Dumnezeieştii Pronii, prin care ţi s-a răsplătit pentru păcatele tale în vremea scurtei vieţi pământeşti ca să fii izbăvit în veşnicie de răsplata prin muncile cele veşnice, pe care o meritai. Când te vei purta astfel, când vei iubi pe vrăjmaşii tăi şi te vei ruga pentru ei să le fie dăruite toate bunătăţile, atât vremelnice cât şi veşnice, numai atunci Se va pogorî la Tine Dumnezeu într-ajutor, şi vei călca prin rugăciunea ta pe toţi vrăjmaşii tăi, vei intra cu mintea în biserica inimii spre a te închina Tatălui în Duh şi Adevăr (In. IV, 24). Dar dacă vei îngădui inimii tale a se împietri prin pomenirea răului şi vei da îndreptăţire întru trufia ta mâniei tale, Domnul Dumnezeul tău Se va întoarce de la tine şi vei fi dat spre călcare picioarelor satanei. El are să te calce cu toate gândurile şi simţirile necurate: nu vei fi în stare să te împotriveşti lui[35].Iar dacă Domnul te va învrednici să pună la temelia nevoinţei tale de rugăciune nerăutatea, dragostea, neosândirea aproapelui, dezvinovăţirea lui cu milostivire, atunci vei birui cu osebită înlesnire şi grabă pe potrivnicii tăi, vei ajunge la rugăciunea curată.
Să ştii că toate patimile şi toate duhurile căzute se află în cea mai strânsă înrudire şi unire între ele. Această rudenie, această unire este păcatul. De te-ai supus unei patimi, prin supunerea faţă de această patimă te-ai supus şi tuturor celorlalte patimi. De ai îngăduit unui duh al răutăţii să te robească, prin împreună-vorbirea cu gândurile insuflate de către el şi aplecarea în urma acestor gânduri sau visări, te-ai făcut rob al tuturor duhurilor. După înfrângerea ta, ele te vor da de la unul la altul ca pe un prins[36].Asta ne învaţă Sfinţii Părinţi, asta ne învaţă cercarea însăşi. Ia aminte la tine însuţi şi vei vedea că după ce ţi-ai îngăduit să te laşi biruit de bunăvoie într-o privinţă, vei fi biruit fără să vrei şi într-o cu totul altă privinţă, în care nu ai fi voit să te laşi biruit - atâta vreme cât nu vei înnoi libertatea ta prin pocăinţă osârdnică. După ce ai pus la temelia nevoinţei de rugăciune nemânierea, dragostea şi mila de aproapele pe care ni le porunceşte Evanghelia, leapădă cu hotărâre orice împreună-vorbire cu gândurile pi orice visare. Spre a întâmpina gândurile şi visările, spune: „M-am încredinţat cu totul voii Dumnezeului meu, şi drept aceea n-am nici o nevoie să despic firul în patru, să-mi dau cu presupusul, să ghicesc,, căci Domnul aproape este. Nimic să nu văgrijiţi, porunceşte Duhul Sfânt mie şi tuturor celor ce cred cu adevărat în Hristos, ci întru toate prin rugă şi rugăciune cu mulţumită cererile voastre să se arate lui Dumnezeu (Filip. IV, 5-6). Fiţi cu întreagă înţelepciune, adică lepădaţi saţul şi desfătarea, lepădaţi gândurile şi visările amăgitoare, şi privegheaţi întru rugăciuni, toată grija voastră aruncând spre Dânsul, că El Se îngrijeşte pentru voi (l Pt. IV, 7; V, 7). Voiesc, dar, ca să se roage bărbaţii, adică creştinii ce s-au desăvârşit în nevoinţa rugăciunii, în tot locul, ridicând mâini cuvioase - mintea şi inima curăţite de patimi, pline de smerenie şi dragoste -fără mânie şi fără îndoire, adică fiind străini de toată răutatea împotriva aproapelui, străini de împreunarea cu gândurile şi desfătarea cu visările (l Tim. H, 8). Urăşte toată calea nedreptăţii şi îndreaptă-te către toate poruncile Domnului (Ps. CXVIII, 128). Calea nedreptăţii înseamnă împreunăvorbirea cu gândurile şi visarea. Cel ce a lepădat această împreună-vorbire şi visarea poate moşteni toate poruncile lui Dumnezeu, poate săvârşi voia lui Dumnezeu înlăuntrul inimii sale (Ps. XXXIX, 11), neîncetat lipindu-se de Domnul prin rugăciune, înaripând rugăciunea sa prin smerenie şi dragoste.
Cei cei iubiţi pe Domnul, urâţi cele rele (Ps. XCVI, 11), ne îndeamnă Duhul Sfânt".
Lucrătorul rugăciunii are neapărată nevoie să ştie şi să vadă lucrarea patimilor şi duhurilor asupra sângelui său. Nu fără pricină spune Sfânta Scriptură că nu doar trupul, ci şi sângele împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni (l Cor. XV, 50). Nu numai simţirile trupeşti grosolane ale omului vechi,ci şi simţirile mai subţiri, uneori foarte subţiri, care vin din mişcarea sângelui, sunt lepădate de Dumnezeu. Acest fapt are nevoie -de luarea-aminte a nevoitorului cu atât mai mult cu cât lucrarea subţire a patimilor şi duhurilor asupra sângelui se face desluşită abia când inima simte în sine lucrarea Sfântului Duh. Simţirea se lămureşte prin simţire. După ce a dobândit simţirea duhovnicească, nevoitorul vede dintr-o dată, cu toată limpezimea, în ce chip patimile şi duhurile ţin sufletul în robia lor. Atunci el pricepe şi se încredinţează că orice lucrare a sângelui asupra sufletului - nu numai grosolană, ci şi subţire - e urâciune înaintea lui Dumnezeu, alcătuieşte jertfă spurcată de păcat, nu este vrednică a fi adusă în tărâmul duhovnicesc, nu este vrednică a fi numărată alături de lucrările şi simţirile duhovniceşti. Până ce se face arătată lucrarea Duhului în inimă, lucrarea subţire a sângelui rămâne fie cu totul neînţeleasă, fie puţin înţeleasă, şi poate fi chiar luată drept lucrare a harului, dacă nevoitorul nu va avea fereala cuvenită. Această fereală stă în aceea ca până la curăţirea şi înnoirea sa de către Duhul să nu socoată nerătăcit nici un simţământ al inimii afară de simţământul pocăinţei, întristării mântuitoare pentru păcate împreunate cu nădejdea miluirii. Din partea firii căzute este primită de Dumnezeu o singură jertfă a inimii, un singur simţământ al inimii, o singură stare a ei: Jertfa lui Dumnezeu duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Ps. L, 18). Lucrarea sângelui asupra sufletului se face pe deplin învederată atunci când lucrează patima şi gândurile mâniei asupra sângelui, mai ales în oamenii aplecaţi spre mânie. La ce ieşire din minţi ajunge omul aprins de mânie! El se lipseşte de orice stăpânire de sine; intră în stăpânirea patimii, în stăpânirea duhurilor ce însetează de pierzarea lui şi doresc să îl piardă, întrebuinţând ca unealtă chiar facerile lui de rele; el vorbeşte şi lucrează ca un lipsit de judecată. Este învederată, de asemenea, lucrarea sângelui asupra sufletului atunci când sângele este aprins de patima curviei. Lucrarea tuturor celorlalte patimi asupra sângelui e mai puţin vădită, dar ea fiinţează. Ce este întristarea ? Ce este trândăvia ? Ce este lenevia ? Sunt felurite lucrări asupra sângelui ale feluritelor gânduri păcătoase. Iubirea de arginţi şi iubirea de câştig au negreşit înrâurire asupra sângelui: desfătarea pe care o pricinuiesc în om visele de îmbogăţire ce altceva sunt decât o fierbere amăgitoare, înşelătoare, păcătoasă a sângelui ? Duhurile răutăţii, ce însetează fără adormire şi fără saţ de pierzania omului, lucrează asupra noastră nu doar prin gânduri şi visări, ci şi prin felurite atingeri, pipăind trupul nostru, sângele nostru, inima noastră, mintea noastră, străduindu-se pe toate căile şi prin toate mijloacele să toarne în noi otrava lor[37]. Este nevoie de fereală, este nevoie de priveghere, este nevoie de cunoaşterea limpede şi fără greş a căii gândite care duce la Dumnezeu. Pe această cale sunt o mulţime de furi, de tâlhari, de ucigaşi. La vederea nenumăratelor primejdii, să plângem înaintea Domnului nostru şi să-L rugăm cu plâns statornic ca însuşi El să ne îndrume în calea strâmtă şi necăjită, care duce la viaţă. Feluritele aprinderi ale sângelui, din pricina lucrării feluritelor gânduri şi visări drăceşti, alcătuiesc arma de foc ce a fost dată la căderea noastră heruvimului căzut, armă cu care el umblă înlăuntrul nostru, oprindu-ne intrarea în tainicul rai Dumnezeiesc al gândurilor şi simţămintelor duhovniceşti[38] Nevoitorul trebuie să ia aminte cu osebire la lucrarea asupra noastră a slavei deşarte, a cărei lucrare asupra sângelui e foarte anevoie a o băga de seamă şi înţelege. Slava deşartă lucrează mai întotdeauna împreună cu o patimă subţire a dulceţii şi aduce omului cea mai subţire desfătare păcătoasă. Otrava acestei desfătări este aşa subţire, că mulţi socot desfătarea cu slava de-şartă şi patima dulceţii drept mângâiere a conştiinţei, chiar drept lucrare a harului Dumnezeiesc. Nevoitorul amăgit cu această desfătare vine, puţin câte puţin, în starea amăgirii de sine; socotind amăgirea de sine drept stare harică, el cade treptat în deplina stăpânire a îngerului căzut, ce ia mereu chipul unui înger de lumină: se face unealtă, apostol al duhurilor căzute. Din această stare sunt scrise cărţi întregi, lăudate de lumea ce orbecăie şi citite de oamenii necurăţiţi de patimi cu desfătare şi încântare. Această desfătare părut duhovnicească nu este altceva decât desfătare cu slavă deşartă subţire, semeaţă cugetare subţire şi patimă a dulceţii subţire. Nu desfătarea este partea păcătosului: partea lui este plânsul şi pocăinţa. Slava deşartă strică sufletul întocmai cum patima curviei strică sufletul şi trupul. Slava deşartă face sufletul neînstare de mişcări duhovniceşti, care încep atunci când tac mişcările patimilor sufleteşti, fiind oprite de smerenie. Tocmai de aceea Sfinţii Părinţi predanisesc ca lucrare de obşte tuturor monahilor, mai ales celor care se îndeletnicesc cu rugăciunea şi doresc a spori în ea, sfânta pocăinţă, care lucrează nemijlocit împotriva slavei deşarte şi care aduce sufletului sărăcia duhovnicească. După ce nevoitorul se îndeletniceşte vârtos cu pocăinţa, vede deja lucrarea slavei deşarte asupra sufletului asemă-nându-se foarte cu lucrarea patimii curviei.
Patima curviei învaţă omul să năzuiască la însoţirea neîngăduită cu un alt trup, şi în cei ce se supun ei, chiar şi numai prin desfătarea cu gânduri şi visări necurate, preface toate simţămintele inimii, schimbă rânduiala sufletului şi trupului: slava deşartă trage la împărtăşirea nelegiuită de slava omenească şi, atingându-se de inimă, duce la o mişcare plăcută, fără de rânduiala, a sângelui; prin această mişcare schimbă întreaga întocmire (aplecare) a omului, băgând în el unirea cu duhul gros şi întunecat al lumii şi înstrăinându-1 în acest chip de Duhul lui Dumnezeu. Slava deşartă este curvie faţă de slava cea adevărată. „Ea", grăieşte Sfântul Isaac Sirul, „ caută spre firea lucrurilor cu privire curvească"[39].Cât de mult întunecă ea pe om, cât de mult îi îngreunează aproprierea de Dumnezeu şi osteneala de a deveni-al Lui ne-a mărturisit-o Mântuitorul: Cum puteţi voi să credeţi, le-a grăit El fariseilor măreţi în deşert, ce căutau laudă şi încuviinţare unii de la alţii şi de la obştea omenească aflată în starea de cădere, când primiţi slavă unul de la altul, şi slava cea de la Singur Dumnezeu nu o căutaţi ? (In. V, 44).
Ceea ce Preacuvioşii loan Scărarul şi Nil Sorski[40] numeau râvnă trufaşă pentru căutarea înainte de vreme a ceea ce vine la vremea potrivită poate fi pusă negreşit pe seama patimii slavei deşarte, întotdeauna fiind împreună-lucrător sângele; sângele este înfierbântat şi pus în mişcare de gândurile slavei deşarte, iar slava deşartă, la rândul ei, face să crească şi să se înmulţească visările amăgitoare şi părerea trufaşă despre sine, pe care Apostolul o numeşte mândrie a minţii trupeşti, ce fără minte se umflă (Col. II, 18).
Din toate cele spuse mai sus se poate vedea şi vremea potrivită pentru rugăciunea minţii, a inimii. Pentru îndeletnicirea cu ea e potrivită vârsta coaptă, la care pornirile se îmblânzesc în chip firesc în om. Nu este lepădată tinereţea atunci când ea are însuşirile bătrâneţii, mai ales când are îndrumător. Copt nu îl fac pe om doar numărul anilor de la naştere sau de la intrarea în mănăstire, ci mai ales cercetarea de sine îndelungă - cercetare nu după voia proprie, ci după Domnul lisus Hristos, întru lumina Evangheliei, în care e înfăţişat omul nou şi toate nuanţele neputinţelor celui vechi, şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii de Răsărit, Ortodoxe, ce ne povăţuiesc în chip nerătăcit cum să ne folosim de lumina Evangheliei. Cu cât pătrunde omul mai mult în sine, cu cât se cunoaşte mai mult pe sine, cu cât îşi cunoaşte mai mult patimile, lucrarea lor cea de multe feluri, mijloacele prin care e luptat, neputinţa sa; cu cât se străduie mai mult a nimici în sine însuşirile păcătoase altoite prin cădere şi a dobândi însuşirile arătate de Evanghelie, cu atât temelia pentru zidirea rugăciunii va fi mai trainică.
Nevoitorul nu trebuie să se grăbească a termina cu punerea temeliei: dimpotrivă, este dator a se îngriji ca ea să aibă adâncime şi tărie îndestulătoare. Nu este îndeajuns a studia patimile dimpreună cu multîmpletitele lor odrasle întru citirea cărţilor Părinteşti: este de trebuinţă a le citi în cartea vie a sufletului şi a dobândi cunoaşterea cea din cercare despre ele. Este învederat că e nevoie de mulţi ani pentru ca îndeletnicirea aceasta să dea roade - mai ales în vremea noastră, când primirea fără osteneală de către om a vreunei cunoştinţe duhovniceşti e rară, când trebuie să cauţi în cărţi fiecare cunoştinţă de acest fel şi apoi să cauţi tot în cărţi rânduiala, treptele cunoştinţelor, faptelor, stărilor duhovniceşti. Cei care nu s-au îngrijit destul de temeinicia temeliei au văzut în zidirea lor multe neajunsuri şi lucruri neîndemânoase, crăpături însemnate şi alte vătămări, iar adeseori au văzut şi amara nimicire a zidirii înseşi. Fraţilor ! Să nu ne grăbim: urmând sfatului Evangheliei (Le. VI, 48), să săpăm, să adâncim, să punem la temelie pietre tari, grele. Săparea şi adâncirea sunt cercetarea amănunţită a inimii, iar pietrele cele tari - întărite de vreme şi lucrarea îndelungată - deprinderile întru poruncile evanghelice.
Când nevoitorul lui Hristos, după puterea sa, ajunge să-şi stăpânească mişcările sângelui şi să slăbească lucrările acestuia asupra sufletului, atunci în suflet încep să se ivească, puţin câte puţin, mişcări duhovni-deşti; încep să se arate minţii înţelegeri subţiri, Dumnezeieşti, să o tragă din împrăştierea peste tot locul şi s-o adune în sine[41]; inima începe a împreună-simţi cu mintea prin zdrobire îmbelşugată, în urma lucrărilor duhovniceşti slăbesc până în sfârşit lucrările sângelui asupra sufletului: sângele intră pe făgaşul slujirii sale fireşti în alcătuirea trupului, încetând a sluji, în afara menirii sale fireşti, ca unealtă a păcatului si a dracilor. Sfântul Duh încălzeşte pe om duhovniceşte, totodată înrourând şi răcorind sufletul până atunci obişnuit doar cu feluritele aprinderi ale sângelui[42]. La ivirea gânditului Soare al Dreptăţii fiarele cele gândite pleacă în culcuşurile lor, şi nevoitorul iese din întunericul şi robia în care îl ţineau păcatul şi duhurile căzute, spre lucrare şi sporire până ce vine seara vieţii pământeşti, până la strămutarea în viaţa veşnică, neînserată (Ps. CUI, 23-24). în urma lucrării harice a Sfântului Duh asupra omului, dintâi începe a sufla în el o tihnă neobişnuită, apare omorârea faţă de lume, faţă de îndulcirea cu deşertăciunea şi păcătoşenia ei, faţă de slujirile în mijlocul ei. Creştinul se împacă cu toate şi cu toţi prin mijlocirea străinei, smeritei şi totodată înaltei drepte socotinţe duhovniceşti, neştiute şi neatinse de omul trupesc şi sufletesc. El începe să simtă împreu-nă-pătimire faţă de toată omenirea şi faţă de fiecare om în parte, împreună-pătimirea trece în dragoste - apoi începe a spori luarea-aminte la rugăciunea lui: cuvintele rugăciunii încep a pricinui o întipărire neobişnuită asupra sufletului, a-1 cutremura, în sfârşit, puţin câte puţin inima şi tot sufletul se mişcă în unire cu mintea, iar în urma sufletului e tras în această unire şi însuşi trupul.
Această rugăciune se numeşte: A minţii, atunci când e rostită de minte întru adâncă luare-aminte, cu împreună-simţirea inimii; A inimii, atunci când e rostită de minte şi inimă unite, inima pogorânduse parcă în inimă şi înălţând din adâncul inimii rugăciune; A sufletului, atunci când este săvârşită din tot sufletul, luând parte chiar şi trupul; când este săvârşită din toată fiinţa, toată fiinţa făcându-se ca o singură gură care rosteşte rugăciunea.
Sfinţii Părinţi, în Scrierile lor, cuprind adesea sub singura numire de „rugăciune a minţii" şi rugăciunea inimii şi rugăciunea sufletului, dar uneori fac deosebire între ele. Astfel, Preacuviosul Grigorie Sinaitul a zis: „Cheamă neîncetat pe Dumnezeu cu mintea sau cu sufletul". Acum, însă, când învăţătura din gură vie despre acest lucru s-a împuţinat foarte, e foarte de folos a şti deosebirea exactă dintre ele. în unii lucrează mai mult rugăciunea minţii, în alţii - cea a inimii, iar în alţii - cea a sufletului, după cum primeşte fiecare de la îm-părţitorul tuturor bunătăţilor, atât fireşti cât şi harice[43]; iar uneori în unul şi acelaşi nevoitorul lucrează ba una, ba alta dintre aceste rugăciuni. Asemenea rugăciune este foarte adesea şi în cea mai mare parte însoţită de lacrimi. Omul cunoaşte atunci din parte ce înseamnă fericita nepătimire. El începe a simţi curăţia, iar în urma curăţiei - frica vie de Dumnezeu, ce mistuie grosimea trupului prin frica străină, până atunci necunoscută omului, pe care o aduce, frică ce vine din simţirea stării înaintea lui Dumnezeu. Creştinul intră într-o nouă viaţă şi nouă nevoinţă, potrivite cu starea lui sufletească înnoită: laptele dinainte nu se mai potriveşte pentru hrana lui. Toate lucrările lui se împreunează într-una singură: „în fericita pocăinţă necurmată". Cel ce înţelege să înţeleagă: s-a spus cea mai de trebuinţă, cea mai mântuitoare de suflet, cea mai însemnată înştiinţare pentru adevăratul făptuitor, deşi cuvintele sunt simple. Starea aceasta a zugrăvit-o Marele Pimen în răspunsul său la întrebarea: „Cum trebuie să se poarte cel ce se linişteşte cu luare-aminte ?". Acesta a răspuns: „Asemenea omului cufundat în tină până la gât, ce are o povară pe grumaz şi strigă către Dumnezeu: miluieşte-mă"[44]. Plânsul adânc, plânsul duhului omenesc, mişcat spre plâns de către Duhul lui Dumnezeu, este tovarăşul nelipsit al rugăciunii inimii; rugăciunea sufletului e însoţită de simţământul duhovnicesc al fricii de Dumnezeu, al evlaviei şi străpungerii, în creştinii desăvârşiţi, amândouă aceste simţăminte trec în dragoste; dar şi aceste simţăminte fac parte din numărul celor harice. Ele sunt daruri ale lui Dumnezeu, date la vremea potrivită, străine chiar pătrunderii celui care se nevoieşte pe tărâmul lor, chiar dacă el se nevoieşte în chip nerătăcit. Rugăciunea inimii lucrează cel mai mult când nevoitorul foloseşte rugăciunea lui lisus; cu rugăciunea sufletului se roagă cei care au primit rugăciunea inimii, atunci când ei se îndeletnicesc cu rugăciunile din carte şi cu cântarea psalmilor. Rugăciunea minţii, a inimii, a sufletului e poruncită omului de către Dumnezeu atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, porunceşte Dumnezeu, din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată mintea ta, din toată puterea ta. Aceasta e porunca cea dintâi (Mc. XII, 30; Deut. VI, 5). E limpede că împlinirea celei mai mari şi mai înalte dintre toate poruncile nu poate fi atinsă decât prin rugăciunea minţii, a inimii şi a sufletului, prin care cel care se roagă se osebeşte de toată făptura, prin care el tinde cu toată fiinţa sa către Dumnezeu. Aflându-se întru această năzuinţă către Dumnezeu, cel ce se roagă se uneşte fără de veste singur cu sine, şi se vede tămăduit prin atingerea de el a degetului lui Dumnezeu.
Mintea, inima, sufletul, trupul - până atunci rupte între ele de păcat -se adună deodată laolaltă în Domnul. Dat fiind că unirea a avut loc în Domnul, este pricinuită de Domnul, ea este în acelaşi timp şi unire a omului cu sine, şi unire a lui cu Domnul. După unire, sau totodată cu unirea, urmează ivirea dăruirilor duhovniceşti. Mai bine zis, unirea este dar al Duhului. Prima din dăruirile duhovniceşti, prin care şi are loc unirea cea minunată, e pacea lui Hristos[45]. Păcii lui Hristos îi urmează întreaga ceată a darurilor lui Hristos şi roadelor Sfântului Duh, pe care Apostolul le înşiră în următorul chip: Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor (Gal. V, 22). Rugăciunea celui tămăduit, unit, împăcat în sine şi cu sine e străină de gândurile şi de visările drăceşti. Arma de foc a heruvimului căzut încetează a mai lucra: sângele, înfrânat prin putere de Sus, încetează a mai fierbe şi a se mai învifora. Această mare se face nemişcată; suflarea vânturilor - care sunt gândurile şi visările drăceşti - nu mai lucrează asupra lui. Rugăciunea străină de gânduri şi de visări se numeşte curată[46], nerăspândită. Nevoitorul care a ajuns la rugăciunea curată începe să afierosească îndeletnicirii cu ea multă vreme, adeseori fără să îşi dea seama. Toată viaţa lui, toată lucrarea lui se întoarce în rugăciune. Calitatea rugăciunii, au zis Părinţii, negreşit duce la cantitate. Rugăciunea, după ce 1-a cuprins pe om, îl preschimbă treptat, îl face duhovnicesc în urma unirii cu Sfântul Duh, precum spune Apostolul: Cel ce se lipeşte de Domnul, un duh cu Domnul este (l Cor. VI, 17). Ucenicului iubit al Duhului i se descoperă tainele creştinismului.
Pacea harică a lui Hristos, prin care nevoitorul e băgat în rugăciunea curată, se deosebeşte desăvârşit de obişnuita stare liniştită, plăcută a oamenilor: după ce s-a sălăşluit în inimă, ea ferecă în lanţuri mişcările tulburătoare ale patimilor, înlătură frica nu prin îndepărtarea a ceea ce înfricoşează, ci prin fericita stare de vitejie întru Hristos, ce face ca ceea ce e înfricoşător să nu mai fie înfricoşător, precum a grăit Domnul: Pace las vouă, pacea Mea dau vouă: nu precum o dă lumea v-o dau Eu vouă. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se spăimânteze (In. XIV, 27). în pacea lui Hristos vieţuieşte în chip ascuns asemenea putere duhovnicească, că această pace calcă prin ea orice necaz şi nenorocire pământească. Această putere este împrumutată de la Hristos însusi: întru Mine pace să aveţi, în lumea necazuri veţi avea -ci îndrăzniţi: Eu am biruit lumea (In. XIV, 33). Chemat prin rugăciunea inimii, Hristos trimite în inimă putere duhovnicească, numită „pace a lui Hristos", nepătrun-să cu mintea, nepovestită prin cuvânt, pătrunsă în chip de nepătruns doar prin cercarea cea fericită. Pacea lui Dumnezeu, grăieşte Apostolul creştinilor, ce covârşeşte toată mintea, va păzi inimile voastre şi cugetele voastre întru Hristos Hsus (Filip. IV, 7). Aceasta e puterea păcii lui Hristos. Ea întrece toată mintea. Asta înseamnă: ea este mai presus decât toată mintea celor zidite - şi decât mintea omenească, şi decât mintea îngerilor de lumină, şi decât mintea îngerilor căzuţi. Ea, ca lucrare a lui Dumnezeu, rânduieşte în chip stăpânitor, Dumnezeiesc, gândurile şi simţirile inimii. La ivirea ei, o rup la fugă toate gândurile drăceşti şi simţirile atârnătoare de ele, iar gândurile omeneşti, dimpreună cu inima, intră sub atotsfânta ei cârmuire şi îndrumare.
De acum înainte, ea împărăteşte peste ele şi le păzeşte, adică le păstrează neatinse de păcat, întru Hristos lisus. Asta înseamnă: ea ţine gândurile, fără a le îngădui să iasă, întru învăţătura evanghelică, luminează mintea prin tâlcuirea de taină a acestei învăţături, iar pe inimă o hrăneşte cu pâinea cea spre fiinţă, ce se pogoară din cer şi dă viaţă tuturor celor ce se împărtăşesc cu ea (In. VI, 33). Pacea sfântă, întru îmbelşugata sa lucrare, lasă tăcere asupra minţii, iar spre fericita gustare dintr-însa insuflă şi sufletul şi trupul.
Atunci se curmă toată mişcarea sângelui, toată înrâurirea lui asupra stării sufletului: se face linişte mare. Suflă în tot omul o anumită răcoare subţire, şi se aude învăţătura cea de taină. Creştinul, ţinut şi păzit de sfânta pace, se face de neajuns pentru vrăjmaşi: el e lipit de îndulcirea cu pacea lui Hristos şi, îmbătându-se de ea, uită nu doar desfătările păcătoase, ci toate desfătările pământeşti îndeobşte -atât trupeşti cât si sufleteşti. Vindecătoare băutură ! Dumnezeiască doctorie ! Fericită beţie ! întocmai: ce alt temei al înnoirii omului poate fi, fără numai haricul simţământ al păcii, prin care toate părţile alcătuitoare ale omului, despărţite de păcat, se unesc iarăşi într-un singur tot! Fără de acest dar premergător, fără această unire cu sine însuşi, poate omul să fie în stare de vreo stare duhovnicească, Dumnezeiască, zidită de Atotbu-nul Duh Sfânt ? în vasul sfărâmat poate încăpea ceva mai înainte ca el să fie dres ? Simţământul păcii lui Hristos, ca şi toate dăruirile harice îndeobşte, începe să se arate mai înainte de toate în rugăciune, fiindcă aceasta e lucrarea în care nevoitorul se pregăteşte cel mai bine, prin evlavie şi luare-aminte, de primirea întipăririlor Dumnezeieşti. Mai apoi, după ce s-a făcut ca un bun statornic al creştinului, ea îl întovărăşeşte mereu, pururea şi pretutindeni îndemnându-1 la rugăciunea săvârşită în cămara sufletului, arătând de departe vrăjmaşii şi clevetitorii cei gândiţi, punându-i pe fugă şi doborându-i cu dreapta sa cea atotputernică.
Măreţia darului duhovnicesc, a păcii lui Hristos, arătarea lui în poporul cel ales al lui Dumnezeu, în noul Israil, în creştini, puterea lui de a vindeca sufletele, puterea de a păstra sănătatea sufletelor sunt descrise de sfântul proroc Isaia în următorul chip: Dumnezeu Tare, grăieşte Prorocul despre Domnul întrupat, Stăpânitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie: că voi aduce pace peste domni, peste creştinii sporiţi, care biruiesc patimile şi ca atare merită numele de „domni", pace şi sănătate Lui. Şi mare va fi stăpânirea Lui, şi păcii Lui nu va fi hotar. Pre scaunul lui David şi întru împărăţia Lui va şedea, ca să o îndrepteze şi să o apere cu judecată şi dreptate, de acum şi până în veac: râvna Domnului Savaot va face acestea (îs. IX, 6-7). Răsări-va în zilele Lui dreptatea şi mulţimea păcii (Ps. LXXI, 7); Domnul va blagoslovi pre norodul Său - pe creştini - cu pace (Ps. XXVIII, 11), cei blânzi vor moşteni pământul si se vor desfăta întru mulţimea păcii (Ps. XXXVI, 11). Precum Sfântul Duh vesteşte pe Fiul (In. XVI, 14), aşa şi lucrarea în om a Sfântului Duh - pacea lui Hristos - vesteşte că gândurile omului au intrat în atotsfântul tărâm al Dreptăţii Dumnezeieşti şi Adevărului Dumnezeiesc, că Evanghelia a fost primită de către el cu inima: mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat (Ps. LXXXIV, 11).
Lucrarea păcii lui Hristos în om este semnul rămânerii lui întru poruncile lui Hristos, în afara rătăcirii şi amăgirii de sine: dimpotrivă, tulburarea, chiar şi cea mai subţire, cu orice îndreptăţiri s-ar acoperi, este semn vrednic de crezare al abaterii de pe calea cea îngustă a lui Hristos pe calea cea lată, care duce în pierzare[47].Nu osândi nici pe necredincios, nici pe răufăcătorul învederat: Domnului său stă sau cade (Rom. XIV, 4). Nu urî nici pe cel ce te cleveteşte, nici pe cel ce te ocărăşte, nici pe cel ce te jefuieşte, nici pe cel care te ucide: ei te răstignesc de-a dreapta Domnului, după rânduiala cea nepătrun-să a judecăţilor Dumnezeieşti, pentru ca tu, dintru recunoaşterea şi încredinţarea inimii, să poţi spune în rugăciunea ta Domnului: „vrednic de faptele mele primesc; pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta". Să înţelegi din necazurile îngăduite asupra ta negrăita ta bunăstare, alegerea ta de către Dumnezeu, şi roagă-te cu preafierbinte rugăciune pentru acei binefăcători ai tăi prin a căror mijlocire se dă ţie bunăstarea aceasta, prin ale căror mâini eşti rupt de lume şi omorât faţă de ea, prin ale căror mâini eşti înălţat către Dumnezeu. Să simţi faţă de ei milostivire după asemănarea acelei milostiviri pe care o simte faţă de omenirea nefericită, înecată în păcate, Dumnezeu, Care L-a dat pe Fiul Său ca jertfă de răscumpărare Ziditorului pentru zidirea vrăjmaşă Lui, ştiind că această zidire, în cea mai mare parte a ei, va batjocori şi Această Jertfă, O va nesocoti. Milostivirea asta, ce se întinde până la dragostea de vrăjmaşi, ce se revarsă în rugăciuni cu lacrimi pentru ei, duce la cunoaşterea din cercare a Adevărului.
Cunoaşterea Adevărului duce în sufletul dreptăţii Dumnezeieşti, după ce a izgonit din suflet dreptatea omenească, aflată în starea de cădere şi spurcată de păcat: dreptatea Dumnezeiască mărturiseşte intrarea sa în suflet prin pacea lui Hristos. Pacea lui Hristos face pe om şi biserică şi preot al Dumnezeului Celui Viu: în pace locul Lui (al lui Dumnezeu), şi lăcaşul Lui în Sion. Acolo au zdrobit tăriile arcelor, arma şi sabia şi războiul (Ps. LXXV, 2-3).
Despre fericita unire a omului cu sine însuşi în urma lucrării păcii lui Hristos dau mărturie cei mai mari povăţuitori ai monahismului. Sfântul loan Scărarul spune: „Strigat-am cu toată inima mea, adică cu trupul, cu sufletul şi cu duhul: că unde sunt aceşti doi din urmă în unire, acolo este şi Dumnezeu în mijlocul lor"[48].Preacuviosul Isaia Pustnicul spune: „Dacă tu, asemenea fecioarelor înţelepte, ştii că vasul tău este plin cu untdelemn şi poţi să intri în cămară, netrebuind să rămâi pe dinafară; de ai simţit că duhul, sufletul şi trupul tău s-au unit fără de prihană şi au înviat nespurcate în ziua Domnului nostru lisus Hristos; dacă ştiinţa (conştiinţa) nu te dă în vileag şi nu te osândeşte; dacă te-ai făcut prunc, după cuvântul Mântuitorului: Lăsaţi pruncii şi nu-i opriţi pe ei a veni la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia Cerurilor (Mt. XIX, 14), atunci cu adevărat te-ai făcut mireasă (a lui Hristos); Sfântul Duh S-a odihnit asupra ta, chiar de te afli încă în trup"[49].Sfântul Isaac Sirul spune: „Nu se asemuie cei ce fac semne, minuni şi puteri în lume cu cei care se liniştesc cu înţelegere- Să iubeşti nelucrarea liniştirii mai mult decât saturarea celor ce flămânzesc în lume şi întoarcerea multor păgâni la închinarea lui Dumnezeu. Mai bine este ţie să te dezlegi din legăturile păcatului decât să dai slobozenie robilor. Mai bine este ţie a te smeri cu gufletul tău întru unirea de cuget a treimii care este în tine - a trupului, sufletului şi duhului zic - decât a împăca prin învăţătura ta pe cei ce nu se înţeleg la cuget"50. Sfânta pace este acea nemişcare a minţii care se naşte din plinirea poruncilor evanghelice şi pe care o pomeneşte Sfântul Isaac Sirul în Cuvântul 55, pe care o au simţit-o Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul şi Sfântul Vasile cel Mare şi, după ce au simţit-o, s-au îndepărtat în pustie. Acolo, după ce s-au îndeletnicit cu omul lor cel lăuntric şi 1-au şlefuit de tot prin Evanghelie, ei s-au făcut văzători ai vederilor de taină ale Duhului. Este învederat că nemişcarea minţii sau neîmprăş-tierea (nimicirea împrăştierii) este dobândită de minte după unirea ei cu sufletul.
Fără aceasta, ea nu se poate înfrâna de la răspândirea şi rătăcirea peste tot locul. Atunci când mintea, prin lucrarea harului Dumnezeiesc, se uneşte cu inima, ea primeşte puterea rugăciunii despre care vorbeşte Preacuviosul Grigorie Sinaitul: „Dacă Moisi n-ar fi primit de la Dumnezeu toiagul puterii, nar fi lovit prin el Dumnezeu pe Faraon şi Egiptul; aşa şi mintea, dacă nu va avea în mână puterea rugăciunii, nu va putea zdrobi păcatul şi puterile cele potrivnice".Cu neobişnuită limpezime şi simplitate este înfăţişată învăţătura despre pacea lui Hristos în poveţele duhovniceşti ale ieromonahului Serafim de Sarov; acolo totul este luat de-a dreptul din sfânta cercare a inimii: „Când mintea şi inima vor fi unite în rugăciune, şi gândurile sufletului neîmprăştiate, atunci inim se va încălzi cu fierbinţeala duhovnicească, în care străluceşte lumina lui Hristos, umplând de pace şi bucurie întreg omul lăuntric".Nimic nu e mai bun în Hristos ca pacea, întru care se strică tot războiul duhurilor văzduhului şi pământului. Semnul sufletului înţelegător este atunci când omul afundă mintea sa înlăun-trul său şi are lucrare în inima sa. Atunci harul lui Dumnezeu îl adumbreşte, şi el se află.într-o întocmire paşnică, iar prin mijlocirea acestuia şi în întocmire preapaşnică: paşnică, adică având bună conştiinţă; preapaşnică, fiindcă mintea vede în sine duhovniceşte harul Sfântului Duh, după cuvântul lui Dumnezeu: în pace locul Lui (Ps. LXXV, 2). Când cineva umblă întru întocmire paşnică, el culege darurile duhovniceşti ca şi cu linguriţa. Când omul vine întru întocmire paşnică, atunci poate răspândi din sine şi asupra altora lumina înţelegerii. - Această pace, ca pe o comoară fără de preţ, a lăsat-o Domnul nostru lisus Hristos ucenicilor Săi, înainte de moartea Sa grăind: Pace las vouă, pacea Mea dau vouă (In. XIV, 27). Suntem datori să adunăm toate puterile, dorinţele şi faptele noastre spre a primi pacea lui Dumnezeu, şi să strigăm întotdeauna cu Biserica dimpreună: Doamne Dumnezeul nostru! Pace dă nouă (îs. XXVI, 12). în tot chipul trebuie să ne străduim a păzi pacea sufletească şi a nu ne tulbura de necazurile pe care ni le pricinuiesc alţii: pentru aceasta, e nevoie a ne sili în tot chipul să înfrânăm mânia şi să păzim, prin mijlocirea luării-aminte, mintea şi inima de mişcările cele necuviincioase. Jignirile din partea celorlalţi suntem datori să le răbdăm cu seninătate şi să ne deprindem a avea o asemenea aşezare a duhului ca şi cum ele nu ne-ar privi pe noi, ci pe careva străin nouă. Această îndeletnicire poate aduce tihnă inimii omeneşti şi o poate face locaş al lui Dumnezeu însuşi, în ce chip poate fi biruită mânia se poate vedea din Viaţa Sfântului Paisie cel Mare. Acesta L-a rugat pe Domnul lisus Hristos, când i S-a arătat, să-1 slobozească de mânie - şi t-a zis lui Hristos: „De vrei să biruieşti mânia şi iutimea împreună, să nu pofteşti nimic, nici să urăşti pe cineva, nici să defaimi".- Pentru a păstra pacea sufletului, nevoitorul trebuie să depărteze de la sine trândăvia şi să se străduiască a avea duh bucuros, iar nu întristat, după cuvântul lui Sirah: „Pre mulţi i-a omorât întristarea, şi nu este folos în ea (Şir. XXX, 24). Pentru păstrarea păcii sufletului, nevoitorul trebuie să fugă din răsputeri de osândirea altora. Prin neosândire şi tăcere se păstrează pacea sufletului: când omul este în atare întocmire, primeşte descoperirile Dumnezeieşti"împărăţia lui Dumnezeu este dreptate şi pace si bucurie întru Duhul Sfânt: că cel ce întru acestea slujeşte lui Hristos, bineplăcut este lui Dumnezeu (Rom. XIV, 17-18).
Pacea lui Hristos este izvor de neîncetată rugăciune a minţii, a inimii, a sufletului, de rugăciune harică, duhovnicească - rugăciune adusă din toată fiinţa omenească, prin lucrarea Sfântului Duh; pacea lui Hristos este izvor nesecat al smereniei lui Hristos - smerenie harică, ce covârşeşte toată mintea. Nu va greşi cel ce va spune că rugăciunea necurmată este smerenie harică şi smerenia harică e necurmată rugăciune. Socotim că este neapărată nevoie să înfăţişăm aici legătura cea foarte strânsă a rugăciunii cu smerenia.
Ce e smerenia ? „Smerenia", au zis Părinţii, „este Dumnezeiască şi neajunsă".Oare nu înseamnă asta acelaşi lucru cu ceea ce a zis Apostolul: pacea lui Dumnezeu, ce covârşeşte toată mintea (FUip. IV, 7) ? Vom arăta fără greşeală ce e smerenia dacă vom spune: „Smerenia este lucrare nepătrun-să a nepătrunsei păci a lui Hristos, în chip de nepătruns pătrunsă doar prin cercarea cea fericită", în alcătuirea acestei definiţii a smereniei îl avem călăuzitor pe însuşi Domnul. Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, a grăit Domnul, şi Eu vă voi odihni pre voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre (Mt. XI, 28-29). Preacuviosul loan Scărarul, tâlcuind aceste spuse ale Mântuitorului, grăieşte: „învăţaţi-vă nu de la înger, nu de la om, nu din carte, ci de la Mine, adică de la petrecerea, strălucirea şi lucrarea mea Mea în voi, că sunt blând şi smerit cu inima, şi cu gândul şi cu cugetul, şi veţi afla odihnă de războaie şi uşurare de gândurile păcătoase sufletelor voastre"[56].Această învăţătură e lucrătoare, învăţătură din cercare, învăţătură harică! în continuare, în Cuvântul despre smerenie Sfântul loan Scărarul, după ce înşiră feluritele semne ale smereniei ce pot fi cunoscute şi pătrunse nu doar de cel ce stăpâneşte această vistierie duhovnicească, ci şi de apropiaţii şi prietenii lui în Domnul, adaugă: „Pentru cel ce a dobândit această mare bogăţie (smerenia) în sufletul său sunt semne (după care el poate să îşi dea seama că a câştigat smerenia) mai mari decât toate cele arătate mai înainte: fiindcă acelea pot fi văzute de cei dinafară. Vei cunoaşte, fără să fii amăgit, că această preacuvioasă (smerenia) este în tine după mulţimea de lumină nepovestită şi negrăita dragoste de rugăciune".La întrebarea: „Care sunt semnele aparte ale smereniei ?", Sfântul Isaac Sirul a răspuns: „Precum înălţarea sufletului este împrăştiere a lui, ce îl sileşte să se răspândească (prin mijlocirea visării pricinuite de ea) şi n-o împiedică să se întraripeze cu norii gândurilor sale, de care fiind purtat înconjură zidirea toată, tot aşa smerenia adună sufletul întru liniştire; prin mijlocirea smereniei, sufletul se adună în în sine însuşi. Precum sufletul este neştiut şi nevăzut de ochii trupeşti, aşa şi cel cu smerită cugetare nu este cunoscut când se află între oameni. Precum sufletul este acoperit înlăuntrul trupului de vederea oamenilor şi de împărtăşirea cu ei, aşa şi cel cu adevărat smerit cugetător nu doar că nu voieşte a fi văzut şi priceput de oameni, din pricina îndepărtării şi lepădării sale de toate; însă el ar dori să se cufunde chiar de la sine însuşi înlăuntrul său, să vieţuiască şi să petreacă în liniştire, uitând desăvârşit gândurile şi simţămintele sale dinainte, să se facă oarecum ca şi cum n-ar fiinţa, n-ar fi început a fiinţa, ca şi cum ar fi neştiut chiar de sufletul său. Unul ca acesta e tăinuit, ascuns şi despărţit de lume după măsura în care rămâne cu totul în Stăpânul său".Care e starea aceasta, dacă nu cea pricinuită de rugăciunea harică, a minţii, a inimii şi a sufletului ? Oare e cu putinţă a rămâne în Domnul altminteri decât unindu-te cu El prin rugăciunea curată ? în acelaşi Cuvânt se află răspunsul Sfântului Isaac la întrebarea: „Ce este rugăciunea ?" - Sfântul a zis: „Rugăciunea înseamnă deşertarea mintii de toate cele de aici şi din inimă şi care şi-a întors privirile cu desăvârşire către viitorul nădăjduit". Aşadar, rugăciunea adevărată şi smerenia adevărată nu-s unul şi acelaşi lucru după lucrările şi urmările lor ? Rugăciunea este maica virtuţilor şi uşa către toate darurile duhovniceşti. Prin rugăciunea întru luarea-aminte, săvârşită cu răbdare şi silire de sine, se dobândesc şi rugăciunea harică, şi smerenia harică. Dătătorul lor este Duhul Sfânt; Dătătorul lor e Hristos: cum să nu fie atât de asemănătoare între ele, de vreme ce izvorul lor este unul ? Cum să nu se arate din acest izvor toate virtuţile îndeobşte, în minunată conglăsuire şi legătură între ele ? Ele se arată fără veste în acel creştin în a cărui cămară lăuntrică a intrat Hristos pentru a lua aminte la plânsul celui închis în cămară şi pentru a îndepărta pricinile plânsului. „Rugăciunea este maica virtuţilor", a zis Preacuviosul Marcu Ascetul, „ea le naşte din unirea cu Hristos"[59].Sfântul loan Scărarul a numit rugăciunea maică a virtuţilor, iar smerenia - pierzătoare a patimilor[60].
Este nevoie să lămurim şi să facem cât de cât desluşită unirea minţii, sufletului şi trupului pentru cei ce nu au simţitro, ca aceştia s-o recunoască atunci când ea, prin mila lui Dumnezeu, va începe să se arate în ei. Această unire e pe deplin vădită, pe deplin simţită - nu vreo închipuire însuşită prin părerea amăgitoare. O putem lămuri întrucâtva pornind de la starea cu totul potrivnică ei, în care ne aflăm de obicei cu toţii. Starea potrivnică ei - dezbinarea minţii, sufletului şi trupului, lucrarea lor într-o neînţelegere care adesea ajunge împotrivire - este amara urmare a căderii noastre în starea protopărinţilor noştri[61]. Cine nu vede în sine această lucrare în dezbinare ? Cine nu simte războiul lăuntric şi chinul pricinuit de el ? Cine nu recunoaşte că acest război, acest chin - ce sunt adesea de neîndurat -sunt boala noastră, semnul, dovada convingătoare a căderii ? Mintea noastră se roagă sau se află în cugetare şi vrere evlavioasă, iar în inimă şi în trup se mişcă felurite dorinţe păcătoase, felurite porniri ale inimii, trag mintea cu sila de la îndeletnicirea ei, şi în cea mai mare parte o şi abat! Chiar simţurile trupeşti,mai ales văzul şi auzul, lucrează împotriva minţii: aducându-i neîncetate întipăriri ale lumii materiale, ele o abat în împrăştiere. Iar când, prin milostivirea cea negrăită a lui Dumnezeu, mintea începe a se uni în rugăciune cu inima şi sufletul, atunci sufletul - la început puţin câte puţin, iar pe urmă în întregime - începe a năzui împreună cu mintea la rugăciune, în cele din urmă năzuieşte la rugăciune şi însuşi trupul nostru stricăcios, care a fost zidit având în el pofta de Dumnezeu, iar de la cădere s-a molipsit de pofta dobitocească. Atunci, simţurile trupeşti rămân în nelucrare: ochii privesc, şi nu văd; urechile ascultă, şi totodată nu ascultă`.Atunci, întregul om devine cuprins de rugăciune: înseşi mâinile, picioarele şi pieptul lui iau parte în chip de negrăit, dar pe deplin vădit şi simţit, la rugăciune, şi devin pline de o putere netâlcuită în cuvinte. La omul ce se află în starea de pace întru Hristos şi rugăciune nu au intrare nici un fel de gânduri păcătoase - acelaşi om pentru care mai înainte oricare bătălie cu păcatul era înfrângere neîndoielnică. Sufletul simte că se apropie de el vrăjmaşul: însă puterea rugăciunii, care îl umple, nu îngăduie vrăjmaşului să se apropie şi să spurce biserica lui Dumnezeu. Cel ce se roagă ştie că s-a apropiat de el vrăjmaşul; însă nu ştie cu ce gând, cu ce chip de păcat.