Sfantul Ierarh Nectarie

Iubirea de mamă

O micuţă căsuţa găzduia două suflete: o mamă împreună cu băieţelul ei. Căsuţa, deşi sărăcăcioasă, oferea acea armonie, acea atmosferă încărcată cu iubire şi pace duhovnicească. Soţul sărmanei femei a murit de câţiva ani, în urma unui anevrism cerebral, lăsându-şi familia fără sprijin financiar, dar mai ales, moral.

Sărmana mama îşi creştea copilul cu multe greutăţi, însă niciodată nu l-a privat de iubirea atât de vitală pentru fiecare făptură omenească, pentru fiecare vietate.

Anii treceau iar băieţelul creştea văzând cu ochii, dar sufletul i s-a înrăit din cauza lipsei unui anumit confort material care era prezent în viaţa prietenilor săi şi al influenţei unei lumi atât de scumpe şi artificiale în care trăia. A început să-şi judece mama, să o condamne pentru viaţa pe care i-a oferit-o, iar, într-o seară, când furia a pus stăpânire pe sufletul său, i-a zis cele mai grele cuvinte pe care o mamă le poate auzi: "Te urăsc", lăsând în urma sa, după ce a trântit uşa, lacrimi de suferinţă şi o inimă zdrobită, dar totuşi, plină de iubire pentru unicul ei copil.

Băiatul se plimba pe străzile oraşului, încercând să ignore sentimentul de remuşcare care, odată cu diminuarea furiei, îşi face simţit prezenţa.

Aşezându-se pe o bancă dintr-un micuţ parc, observă o tânără mamă care se plimba cu băieţelul ei. La un moment dat, băieţelul se îndepărtează de mama, fiind atras de un porumbel aflat la câţiva metri de el; în încercarea sa de a-l prinde, cade şi se loveşte.

Tăcerea este spulberată de un plânset sfâşietor şi de glasul mamei, care fuge spre copilul ei. După ce îl strânge în braţe, se apleacă şi îi sărută rana, vărsând lacrimi născute din pricina lacrimilor copilului ei. Băieţelul, simţind sărutarea şi lacrimile ce îi acopereau rana, încetează să mai plângă, şi, după ce o îmbrăţişează pe mămica lui, se ridică, iar cei doi îşi continuă drumul.

Privindu-i, tânărul începe o luptă cu amintirile sale, cu sentimentele sale. Îşi aminteşte cum, într-o zi, iubita sa mamă, având doar o bucată de pâine i-a dat-o lui, lipsindu-şi trupul de hrană dar, hrănindu-şi sufletul cu privirea copilului ei. Ultimele cuvinte pe care i le-a zis îi bântuie mintea, trezind în el o tristeţe profundă ce se exteriorizează prin lacrimile care sunt absorbite de pământul însetat

- Cum oare i-aş putea cere iertare, cum să mai dau acum ochii cu mama mea după tot ce i-am zis? Se întrebă, întristat, tânărul, oferindu-şi în curând răspunsul.

- Nu merit nici un sacrificiu de-al ei, nu merit nici măcar o lacrimă din partea ei... sunt un copil care a ştiut să-i arate, în loc de iubire, doar durere. Din acest moment voi deveni copilul pe care mama îl merită, dar, vina mea nu mi-o voi putea plăti cu toate lacrimile pe care le voi vărsa o viaţă de acum înainte.

Cugetând acestea, se îndreaptă smerit spre casă. Deschizând uşa, îşi vede mama stând pe un scaun, cu o poză în mână... parcă adormise. Se apropie încet de ea şi o sărută pe frunte, dar, cu stupoare constata că trupul ei era rece; mama lui murise.

Cu ochii în lacrimi, tânărul cade în genunchi, ţinându-i mâna a cărei căldură a fost răpită de neaşteptată moarte şi repetând neîncetat cuvântul: "Mama”.

Cel mai mult îl durea ultimele cuvinte pe care i le-a zis, îl durea că mama sa a murit fără să-l audă zicându-i cât de mult o iubeşte, cât de importantă este pentru el.

După zeci de minute în care lacrimile se întâlneau cu buzele ce rosteau dulcele cuvânt, tânărul vede zăcând pe podea poză care căzuse în momentul în care îi luase mâna.

Ridicând-o, vede copilul care acum se maturizase, în braţele celei ce îi dăduse viaţa, zâmbind fericit că şi cum ar fi avut totul, şi într-adevăr a a avut totul, a avut iubirea de mamă.